duminică, 25 decembrie 2011

Gabriel Culcer. Monografie. Familia Culcer din Dobriţa

Familia Culcer din Dobriţa. Prima postare pe Internet a acestui text a avut loc marți, 3 iulie 2007 pe blogul Familia Culcer, realizat de Dan Culcer, alias Dănuț Culcer, fiul ardeleanului dr. med. Alexandru Victor Culcer (despre care se face vorbire mai jos), născut la 10 aprilie 1897.
Dan Culcer, născut la Sulina, la 15 iunie 1941, în refugiu.

Genealogie. Ramura munteană (Gorjeană)

Familia Culcer din Dobriţa
Cu evlavie şi cu dragoste,
închin această carte celor patru femei ce mi-au fost pildă de bogăţie sufletească, mărinimie, virtute, abnegaţie şi spirit de sacrificiu :
Elena Economu, Mariţa Orăscu,
Netty Culcer, Vera Schileru
Gabriel Culcer (autorul monografiei care urmează)

Ah, vous pleurer est la bonheur supreme,
Manes cheris de quiquonque a des pleurs!..
Vous oublier, c’est s’oublier soi-meme.
N’êtes vous pas un debris de nos coeurs?
En avançant dans notr’obscur voyage
Du doux passe l’orizon est plus beau.
En deux moities notr’ame se partage…
Et la meilleure appartient au tombeau.
Lamartine, Penseés des morts
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!
Exodul 20-12
Urmaşilor : “Urmaşilor, atât cei existenţi cât şi cei ce vor mai venit.“

 Era la 19 aprilie 1954, luni după Duminica Floriilor.
 Priveam paralizat de groază chipul tineresc al Verei Schileru peste care lumânarea de ceară arunca o lumină pâlpâitoare şi care acum încremenise pentru totdeauna într-un zâmbet dispreţuitor. Această fiinţă superioară, inegalabilă, a cărei bunătate, curaj, hărnicie, modestie, demnitate, inteligenţă, pricepere, blândeţe şi spirit de sacrificiu sunt greu de imaginat pentru cei ce nu au cunoscut-o, ne părăsise; ne părăsise pentru că aşa hotărâse ea. Toate suferinţele pe care ani în şir şi le închisese cu grijă într-un colţ tăinuit al sufletului ei discret, numai de ea ştiute, îşi făcuseră brusc apariţia pe chipul acela slăbit de atâtea nopţi nedormite. Te cutremurai văzând câtă durere se putuse întipări în numai câteva minute pe faţa ei galbenă. Alături de Vera, soţul ei, inginerul Grigore Schileru, dormea şi el întru cele veşnice; o expresie calmă şi un zâmbet distant marcaseră şi ele chipul lui auster şi demn, împietrit pe veci.
Priveam neputincios aceste două învelişuri neînsufleţite… tot ce mai rămăsese printre noi din doi oameni demni şi inimoşi, din două caractere de fier. Un sentiment de revoltă mă cuprinsese şi aş fi dat oricât să-i mai fi putut avea cu noi în această lume… Pe măsură ce îi priveam însă, un gând începea să pună încetul cu încetul stăpânire pe mine. Pe ei nu-i mai puteam reţine printre noi… amintirea lor însă, da… Şi astfel m-am hotărât să povestesc şi generaţiilor viitoare despre Tanti Vera, „zâna cea binefăcătoare” care-mi ţinuse loc de mamă în primii ani ai copilăriei şi de care mă legau atâtea amintiri scumpe… să le povestesc şi despre Nenea Grigore, soţul ei, omul care nu a cunoscut tranzacţia…
Şi dacă voi scrie despre ei, atunci de ce s-o uit pe Netty Bălcescu, bunica mea, Bonne Maman cum îi spunem noi nepoţii, fiinţa superioară de la al cărei suflet nobil am băut apă vie… Dar pe Mariţa Orăscu, bunica lui Netty, personificarea bunătăţii şi afecţiunii, pe ea să o uităm ? Pe Sevastiţa Bălcescu, sora şi îndrumătoarea marelui Nicolae, pe Elena Economu, Maica-Tuşa, cea care îi crescuse pe toţi cei şapte fraţi Culcer rămaşi orfani de mici… Pe sentimentalul serdar Panait Dălgeanu şi pe Safta Poenaru, marea lui dragoste… Pe venerabilul paharnic Nicolae Oteteleşanu, atât de cumpănit şi totuşi aşa de emotiv… şi atâţia, şi atâţia, şi atâţia alţii…
Atunci, la căpătâiul acestor doi morţi iubiţi, am luat hotărârea de a strânge din izvoade tot ce se mai poate astăzi şti despre ei, de a desprinde din crâmpeie povestea vieţii acestor moşi-strămoşi şi de a o repovesti strănepoţilor, pentru ca şi ei, la rândul lor, să o povestească mai departe. Cinci ani de muncă fără preget mi-au fost necesari pentru strângerea datelor din povestirile bătrânilor, din memorii, scrisori, fotografii şi documente, pentru a-mi alcătui un fişier, şi apoi să rezolv toate contradicţiile şi să reconstitui toate aceste biografii, plasate în ambianţa istorică de mediu şi de tradiţie în care s-a desfăşurat existenţa lor.
Un fabulist a spus cândva :
Gloria străbună, pe strămoş cinsteşte;
În zadar nepotul cu ea se făleşte…
Şi eu aş mai adăuga :
Dar de-a fost om vrednic, strămoşul cândva
Se cade nepotul pilda a-i urma…
Sau cum spune franţuzul:
La noblesse oblige
Haidem, aşadar, dragi urmaşi, câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, să vedem ce fel de oameni au fost strămoşii aceştia şi să răscolim printre filele îngălbenite ale documentelor din alte vremi, ca să aflăm cu ce s-a învrednicit fiecare… Vreţi?
Găsim pe unii care s-au ridicat la loc de mare cinste prin meritele lor… Ce aveţi de zis despre Fraţii Buzeşti, Nicolae Bălcescu, Theodor Aman, Generalul Culcer…? Alţii ne-au lăsat o pildă vie de dragoste şi abnegaţie: Sevastiţa Bălcescu, Elena Economu, Mariţa Orăscu, Vera Schileru… în fine, alţii, deşi au avut merite destul de mari, patimile împotriva cărora nu au ştiut să lupte le-au umbrit toate aceste merite, ba le-au întunecat chiar şi existenţa: Alecu Dălgeanu, Costache şi Barbu Bălcescu… ba merite, ba slăbiciuni… nu e interesant?
Dacă ne-am coborî acum privirile în sufletele noastre, n-am descoperi şi aci când merite şi când slăbiciuni…? Asta nu e interesant? Pasiunea pentru pescuit a lui Mircea al meu nu ne reaminteşte oare de pasiunea pentru vânătoare a bunicului său Max, iar irascibilitatea lui Max, pe aceea a bunicului său Barbu Bălcescu…? Iată dar că cercetarea vieţii înaintaşilor ne poate aduce nu numai plăcere, ci şi folos. Când voim să ne dezbărăm de o anumită meteahnă, va trebui să depunem eforturi mult mai mari, dacă aflăm că este vorba de un cusur moştenit, pe care-l avem în sânge. Vom putea însă lupta conştient şi cu ochii deschişi, şi asta ne va ajuta! Gânditu-v-aţi vreodată, dragi urmaşi câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, că aceşti bătrâni de care ne vom ocupa aci, nu au fost o plăsmuire a imaginaţiei, ci oameni reali, care au trăit aevea, au muncit şi au luptat, au învins ori au fost înfrânţi, s-au bucurat ori au suferit, au iubit ori au urât…? În cercetarea vieţii lor regăsim viaţa unei lumi întregi, iar în sufletul fiecăruia regăsim şi câte o fărâmă din sufletul nostru. Le citim povestea şi ne întrebăm adeseori ce am fi făcut dacă am fi fost noi în locul lor ; pe măsură ce învăţăm să-i cunoaştem, simţim că începem să-i iubim şi să-i înţelegem, să fim mândri de calităţile lor şi indulgenţi cu slăbiciunile lor, care adesea pot fi şi ale noastre.
Pe măsură ce ne aplecăm peste urmele strămoşilor, ne cuprinde un simţământ de pioasă reculegere, de dragoste şi de respect. Aceşti oameni s-au zbătut şi au luptat din greu ca să ne lase un nume nepătat şi o creştere aleasă. Să nu ne închipuim că numai cromozomii şi genele le avem de la ei, dar şi educaţia ce au dat-o copiilor lor şi pe care aceştia au transmis-o apoi din generaţie în generaţie până la noi ; prin această educaţie ni s-a transmis o fărâmă din sufletul bătrânilor strămoşi, din modul lor de a gândi, de a simţi, de a înfăptui… Gânditu-ne-am noi vreodată că o expresie familiară, un gest, o atitudine cu care suntem deprinşi din fragedă copilărie, o glumă sau un proverb încetăţenit în vocabularul nostru de pe când eram mici ne-au venit de-a lungul generaţiilor de la cine ştie ce moş-strămoş îndepărtat ?… Nouă, care ne place să credem că lumea începe cu noi, care alergăm numai după modern, ne gândim numai la viitor şi dispreţuim trecutul şi tot ce e vechi, gânditu-ne-am noi vreodată cât element vechi cuprinde infrastructura noastră sufletească… ce cotă importantă din fondul nostru sufletesc se datorează acestor morţi care dorm în noi?…
Şi dacă toate acestea încă ne-ar lăsa reci, să ne gândim că lor le datorăm viata, aerul pe care-l respirăm, lumina pe care o vedem, bucuria de a trăi… Şi atunci avem noi oare dreptul să-i lăsăm uitării?…
Între noi, cei care suntem, şi ei, cei care au fost, există atâtea fire tainice, atâtea legături subtile, încât nu ne facem decât datoria când dăm la o parte colbul ce s-a aşternut peste amintirea lor… Între noi, cei de astăzi, şi voi, copiii de mâine, vor exista tot atâtea fire şi legături, aşa că datoria ne îndeamnă să vă transmitem în continuare ştafeta amintirilor despre bătrânii de ieri.
De la unii ne-au rămas portrete atât de vii, încât parcă le trăim a doua oară existenţa atunci când le evocăm memoria; de la alţii nu ne-au rămas decât câteva date biografice seci, altora abia le-am putut afla numele, iar de la cei mai mulţi, nici acest nume nu ne-a rămas.
Acestora din urmă ţin să le aduc un omagiu tot atât de recunoscător, căci anonimatul lor modest nu înseamnă că de la ei nu am fi moştenit nimica! Câte porniri tainice nu simţim adesea în străfundul sufletului, fără a şti de unde ne-au venit!… Cine sunt morţii aceştia uitaţi care totuşi bat cu atâta putere la porţile inimii noastre?… Cine să fi fost oare iobagul Culcer din Bogdànhàza care, într-o vreme când elementul românesc era condamnat la ignoranţă şi sclavie, a reuşit totuşi să-şi facă urmaşul „dohtor”?… Dar strămoşul său din Sânmărghita care din bocskoros s-a făcut nemeş ? Cine să fi fost înaintaşii lui Tănase Bălcescu, bunicul lui Nicolae ? Ce căuta corbul Huniazilor pe pecetea Sâmbotenilor ?… Atâtea şi atâtea întrebări sortite să rămână fără răspuns !… Cine să fi fost oare acele Voichiţe, Sande, Marii, Ancuţe de la care nu ne-a rămas decât un simplu nume de botez, găsit şi el din întâmplare pe cine ştie ce hrisov îngălbenit şi introdus din ziua aceea pe câte una din ramificaţiile arborelui nostru genealogic ? Şi când te gândeşti că şi ele au trăit, s-au gătit, au iubit şi au făcut victime cu obrajii lor rumeni, ochii galeşi şi zâmbetul ademenitor…, că în vinele noastre curge şi puţin sânge dintr-al lor!…
Şi ca să închei, vă mărturisesc că, în epoca de stres în care trăim, nu am aflat mai mare mângâiere, mai mare linişte sufletească decât în clipa când un rând descoperit la întâmplare într-un text sau într-un document, când un nume săpat pe o piatră de mormânt, o scrisoare, un portret, o icoană sau un alt obiect, îmi aduceau tocmai veriga care-mi lipsea pentru împlinirea unui chip iubit, care de mult se prefăcuse în pulbere şi care acuma începea să prindă viaţă, să trăiască iarăşi printre noi, sau mai bine zis, să ne facă pe noi să trăim în preajma lui…
Da, cercetarea trecutului este o activitate pe cât de utilă şi de interesantă, pe atât de plăcută şi de recreativă.
Spre deosebire însă de istoriografia majoră, care se ocupă de cercetarea vieţilor şi faptelor acelor oameni ce au influenţat soarta popoarelor, şi care este de resortul specialiştilor, în această istoriografie minoră, în care m-am limitat cu cercetarea vieţilor părinţilor şi rudelor mele, am preferat să vânez într-o pajişte mult mai retrasă, unde vânatul îmi va ieşi singur în cale, căci nu voi avea altă armă la mine decât o inimă afectuoasă de strănepot recunoscător.
Bucureşti, 31.03.1980

PARTEA ITC “PARTEA I”
BUNICUL MEU, Dr DUMITRU CULCER ŞI NEAMUL SăU
⇑
NEAMUL CULCERILOR
Nosce te ipsum
E ste firească dorinţa omului de a-şi cunoaşte obârşia… Numai că nu este întotdeauna chiar aşa de uşor. De unde să existe o cronică scrisă, referitoare la o familie modestă de iobagi ardeleni ? Să fi fost chiar aşa de modestă ? Se pare că nu tocmai… Din lipsă de documente scrise, va trebui să ne mulţumim cu date răzleţe, culese pe apucate, şi completate cu versiunea orală a celor legaţi de neamul meu. În acest scop am plecat în toamna lui 1974 în comuna Stârci, din judeţul Sălaj, satul natal al străbunicului meu, unde mai trăiesc încă numeroşi Culceri. Dacă nu am avut satisfacţia de a găsi documente scrise sau de a căpăta informaţii atestate, am avut-o în schimb pe aceea de a constata că toţi stârcenii cu care am luat legătura mi-au relatat verbal o versiune unică, întotdeauna aceeaşi, plauzibilă şi bogată în informaţii, ceea ce mi-a permis să creionez faptele într-o schemă suficient de închegată, ale cărei contradicţii şi goluri mi s-au părut neglijabile faţă de firul principal.
Despre satul Stârci ştim că este o comună neaoş românească, aşezată la poalele Munţilor Meseşului şi menţionată în documente încă din 1341; la 1750, satul număra 434 de suflete1 .
Pe de altă parte, regretatul doctor Alexandru Culcer din Cluj mi-a vorbit şi despre Culcerii din Sânmărghita, din perimetrul Dej-Ciceu-Corabia. La câţiva kilometri de oraşul Dej, la picioarele Cetăţii Ciceului, stăpânită pe vremuri de Petru Rareş şi de Alexandru Lăpuşneanu, la poalele munţilor împăduriţi ai Lăpuşului, exista comuna Corabia sub Cetate, care-şi trage numele de la corăbiile ce se construiau de secole acolo, pentru a transporta pe Someş în jos sarea care se extrăgea din Ocna Dejului. De fapt, la Corabia se debita lemnul şi se ciopleau grinzile, care se asamblau apoi la Sânmărghita, situată cu 7 km mai jos, pe malul râului. Acolo au trăit până de curând numeroşi Culceri – toţi români – care obişnuiau să-şi adauge la sfârşitul numelui denumirea de Corăbianu. Astăzi, neamul lor s-a stins2. Acolo, la Sânmărghita, îl aflăm, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe un preot, Gheorghe Bogdan, care a fost înnobilat de voievodul Mihail Apaffy prin 1674 3.
Doctorul Alexandru Culcer mi-a dăruit, în 1953, o acuarelă reprezentând un blazon reconstituit pe baza unei diplome de înnobilare acordată în 1689 de voievodul Mihai Apaffy unui oarecare Kulcsár (conform ortografiei limbii maghiare, se citeşte „Culcear”). Stema reprezintă un cerb pe un câmp verde şi fond albastru, purtând o sabie (semn că înnobilarea a avut loc pentru merite de război), cu o coroană de nemeş (gentilom) în trei colţuri. Stema era surmontată de un coif cu viziera ridicată (semn că această înnobilare, deşi acordată pentru merite de război, a avut loc totuşi în timp de pace). Profesorul Dan Culcer din Târgu-Mureş, fiul doctorului Alexandru Culcer, a afirmat că această diplomă se afla din moşi-strămoşi în posesia familiei sale, dar că, din nefericire, a dispărut – împreună cu alte documente – în timpul celui de-al II-lea război mondial, când familia Dr. Alexandru Culcer a trebuit să se refugieze de la Cluj [la Sulina și apoi] la Sighişoara, în Ardealul rămas românesc.
Pe de altă parte, locuitorii din Stârci, ţărani colectivişti, afirmă că străbunicul meu Dimitrie Culcer a fost copil de oameni sărăci, ţărani iobagi; acelaşi lucru l-a afirmat şi generalul Ion Culcer, fiul lui Dimitrie, care în 1920, după realipirea Ardealului, a fost la Stârci să-şi cerceteze originea neamului.
Cum se poate explica această contradicţie între starea de nemeş şi cea de iobag ? Ce au fost de fapt Culcerii ? Nobili sau ţărani ? Unguri sau români ? Această contradicţie prezintă şi alte aspecte. Astfel, este ştiut că pe vremea dominaţiei maghiare, iobagii români nu aveau drept la studii superioare. Cum se explică atunci faptul că ţăranul român din Stârci a putut studia medicina la Pesta ? Nu cumva a fost el, în realitate, posesorul unui titlu de nobleţe?
 Se spune că neamul Culcer descinde din comuna Corabia sub Cetate de la poalele munţilor Lăpuşului, lângă Cetatea Ciceului, şi că s-ar fi numit pe vremuri Corăbianu. Cum se explică faptul că şi-au maghiarizat numele şi totuşi au înţeles să nu se lapede de naţionalitatea lor română, iar după adoptarea scrierii limbii române cu litere latine l-au ortografiat Culcer sau chiar Colceriu? Nu cumva acest nume era legat de un titlu?…
În ce priveşte etimologia numelui, el provine de la ungurescul Kulcs (citeşte „culci”) care însemnează „cheie” (conform cu slavonescul „cluci”), iar Kulcsár înseamnă „chelar”, şi avea sens de „administrator” (Dr. Al. Culcer presupunea că Culcerii ar fi administrat moşia conţilor Kornis).
[Nota Dan Culcer, Numele vine mai de grabă de la anteriorulde româno-slav Cluci sau de la românul Colcer, rang de casier în societățile «secrete», rituale, de intrare în maturitate, ale feciorilor din Țara Făgărașului -vezi studiile despre cetele de feciori ale lui Traian Herseni.]

Pe când am fost la Lipova, prin 1930, gazda mea mi-a povestit că ar fi citit într-o publicaţie maghiară că în secolul trecut domnitorul Ţării Româneşti (probabil Al. Ghica, în 1842) ar fi invitat un număr de medici din Ungaria, pentru încadrarea serviciului sanitar român. Doamna aceasta din Lipova afirma că ar fi citit şi numele unui doctor Kulcsár, de origine nobilă. Precizez ca e singurul Culcer figurând în anuarele medicale româneşti din acea vreme, deci nu pot exista confuzii asupra persoanei. Să-şi fi arogat ţăranul nostru din Stârci o calitate prezumptivă de nobil, tocmai el, renumit pentru modestia lui de o viaţă întreagă?… Nu pare verosimil.
Atunci care e adevărul?… Ce a fost Culcer?… Nobil sau iobag?…
Contradicţia mi-a fost rezolvată de profesorul Graţian Marcus din Zalău, care s-a ocupat îndeaproape de istoria neamului Culcer. Doctorul Dimitrie Culcer a fost şi una şi alta, căci era neam de „armalişti”. Categoria de „armalist” este explicată în Istoria României (Editura Academiei R.P.R., 1964, vol. III, p. 118). Pentru slăbirea puterii marii nobilimi, voievozii Ardealului au acordat blazoane de nobleţe iobagilor distinşi prin secolul XVII ca şi conducători de cete în luptele împotriva comitagiilor otomani ce năvăleau din paşalâcul Oradiei şi jefuiau Ardealul. Această înnobilare a avut un simplu caracter heraldic, dar nu şi juridic sau economic, situaţia materială a acestor „nobili” ridicaţi din masele ţărăneşti rămăsese tot cea de mai înainte. Înnobilarea iobagilor care obţinuseră o diplomă cu blazon, fără să fi fost în prealabil eliberaţi din iobăgie de către seniorii lor, era lipsită de putere; în caz de fugă de pe moşia stăpânului, puteau fi urmăriţi şi readuşi la locul de plecare, ca oricare alt iobag fugit. Marea nobilime feudală maghiară îi denumea în batjocură „bosckoros nemes” (adică nobili în opinci) sau încă „Hétszilvalfás nemes” (adică nobili cu şapte pruni, al căror imens „domeniu feudal” se reducea la o grădiniţă cu şapte pruni). Singurul privilegiu al ţăranilor armalişti a fost dreptul la studii superioare, şi Culcer a profitat.
Încă o contradicţie nerezolvată: Ce a fost tatăl lui Dimitrie Culcer?…
Bunica mea Netty povestea că ştia din auzite că tatăl doctorului Dimitrie Culcer ar fi fost tot medic. Acelaşi lucru îl afirma pe vremuri farmacistul Winkler adus de Culcer din Cluj. Pe de altă parte, sătenii din Stârci afirmă cu toţii că Dimitrie Culcer ar fi fost copil de ţărani săraci, care ar fi murit de tineri. Tot ei mi-au comunicat însă4  că: „…Pe când trăiau părinţii noştri, i-am auzit povestind că din familia noastră a plecat cineva şi s-a făcut medic, ba chiar se spunea că a ajuns farmacistul Curţii Regale din Viena. După ce a ajuns medic, spre bătrâneţe, a mai venit prin sat să-şi viziteze rudele…” Acesta nu putea fi Dimitrie Culcer care a practicat în Ţara Românească şi nu s-a mai reîntors niciodată în satul lui şi care de fapt n-a trăit decât 59 de ani. Nici tatăl lui Dimitrie nu ar fi putut fi, căci acesta a murit tânăr şi sărac.
În Istoria Generală a Ştiinţei5  se menţionează însă existenţa la Sibiu a unui doctor Samuel Köleseri care, între alte lucrări ştiinţifice, a publicat şi un studiu despre extracţia aurului în Transilvania: O auraria romano-dacica, apărută in 1717. Acest „dacica” din titlu ne face să ne gândim la o origină româneasca a autorului. Să fi fost el oare doctorul menţionat de stârceni?
Şi acuma să trecem la partea principală, dar şi cea mai nebuloasă privind obârşia neamului nostru: reconstituirea genealogiei sale. Aci, documentele lipsesc cu desăvârşire şi a trebuit să mă sprijin exclusiv pe tradiţia orală.
Prin secolul XVIII s-ar fi strămutat în satul Stârci, venind din Sânmărghita un anume Dimitrie Bogdan, care ar fi fondat acolo o gospodărie, ce pare a fi fost destul de impozantă, din moment ce satul s-a mai numit din ziua aceea şi Bogdánháza (Casa lui Bogdan, [Bogdănești]). Stârcenii afirmă că ar fi descins din plăieşii lui Petru Rareş, ce formaseră garnizoana moldovenească a Ciceului. Atât numele Bogdan, cât şi forma moldovenească Dimitrie par să întărească această supoziţie. Urmaşii lui Bogdan au păstrat legătura cu Ciceul, trimiţând acolo fructe şi aducând de acolo sare. Un descendent al acestor Bogdăneşti, neavând alţi urmaşi decât o fată, a măritat-o după un Kulcsár venit tot din Sânmărghita şi strămutat şi el la Stârci, unde şi-a construit o moară. Se pare că şi el tot din Bogdăneşti se trăgea. Bătrânii din sat îşi amintesc de această moară, pe al cărei uscior era săpat numele Kulcsár Tibodor (Teodor). Din acest Tibodor ar fi descins doi fraţi : Petre şi Teodor. Petre a avut un fiu : Dimitrie, tatăl a patru fii : Gavril (1844-1916), Ion (1846-1925), Vasile (1860) şi Aurel (1862-1949) din care descind cele patru neamuri ale Culcereştilor din Stârcii de astăzi. Teodor se pare că ar fi avut trei fii : Teodor 2, care a trăit şi el până la bătrâneţe şi care a rămas în Stârci, Doctor Dimitrie Culcer (1807-1866), străbunicul meu, care a trecut Carpaţii în principate şi a avut şapte fii, despre care vom vorbi pe îndelete, şi Simion, preot, născut 1808, care a avut şi el patru fii : Doctorul Ion Colceriu Corăbianu, preotul Izidor Culcer, fost asesor consistorial, doctorul Alexandru Culcer (bunicul regretatului profesor doctor Alexandru Culcer de la Cluj, care are un fiu Dan, profesor de limba română la Târgu-Mureş) şi Pompei Culcer, mort la 21 de ani în împrejurări tragice6 .
Despre străbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer, voi vorbi după ce voi căuta să prezint mai întâi locurile unde a făcut carieră, unde este înmormântat şi unde a trăit toată familia mea : Târgu-Jiul.
Bucureşti, la 1.05.1980

ASCENDENŢA PRESUPUSă A NEAMULUI CULCERtc “ASCENDENŢA PRESUPUSă A NEAMULUI CULCER” TÂRGUL JIULUItc “TÂRGUL JIULUI”
„Tout est encore debout;
Tout renaît à sa place.
De nos pas, sur le sable
On suit encore la trace.
Rien ne manque à ces lieux,
Qu-un coeur pour en jouir,
Mais hélas… ”
S-ar putea să ne interesăm de viaţa celor ce au trăit înaintea noastră fără a ne gândi în primul rând la locurile pe unde au călcat, au muncit zi de zi, şi unde cei mai mulţi dintre ei dorm astăzi în veşnicie?…
Târgu-Jiul Otetelişenilor şi al Sâmbotenilor, unde a făcut carieră de apostol străbunicul meu, doctorul Dimitrie Culceru, ardelean din naştere dar gorjan prin adopţiune, unde au trăit şi fii săi : doctorul Dumitru D. Culcer – bunicul meu, căpitanul Vladimir Culcer, economistul Grigore Culcer şi Generalul Ion Culcer, precum şi nepoţii lui, Doctorul Max Culcer şi cu cele patru surori ale sale : Elena, Maria, Ana, şi Vera… oraşul unde şi eu am deschis ochii în viaţă şi în carieră şi unde mi-am găsit tovarăşă de viaţă pe Coca mea dragă, gorjancă şi ea din tată în fiu, unde s-a născut şi s-a căsătorit fiul nostru drag Mircea, plecat atât de timpuriu dintre noi, şi unde s-a născut şi Ruxandra, fetiţa lui iubită?… Am putea trece noi nepăsători pe lângă acest sanctuar al neamului Culcereştilor, fără a-l cerceta cât de cât, fără a ne întreba cum a luat fiinţă acest oraş şi cum arăta în trecut?…
*
*     *
Situat într-o depresiune carpatină, ferit de vânturile năpraznice şi de gerurile crunte ale lui ianuarie, ocrotit de arşiţa nesuferită a lunii lui cuptor, şi totuşi bine aerat graţie văii Jiului, oraşul are o climă din cele mai plăcute şi un aer sănătos, nici prea umed, nici prea uscat, nici prea rece, nici prea cald, întocmai aşa cum îi trebuie omului ca să se simtă bine. Într-o astfel de climă era firesc să se dezvolte o populaţie liniştită, muncitoare şi binevoitoare, dar care a ştiut la vremea ei să dea eroi de valoare, de la legendarul Gruia al lui Novac, la figurile de cavaler ale celor trei fraţi Buzeşti, la Tudor Vladimirescu – martir al neamului, marii generali Gheorghe Magheru, Christian Tell, Ion Culcer şi Gheorghe Rasoviceanu… Ecaterina Teodoroiu – fecioara soldat căzută eroic în fruntea plutonului ei la Mărăşeşti… şi, desigur, Istoria nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.
Istoricii presupun că acest Târg de la Jii7  trebuie să fi existat încă din antichitate, aci, la încrucişarea drumului Ardeal – Dunăre, de-a lungul văii Jiului şi a drumului Drobeta – Govora, paralel cu linia Carpaţilor. La Govora trecea un pod peste Olt. Este firesc ca, la acest nod de căi de comunicaţii să fi existat şi o aşezare omenească. Pe vremuri se numea Târgul Frăsinetului şi se întindea între cartierul Obreja şi poiana Ciocârlăului, unde sunt azi cazărmile şi cimitirul. Bătrânii îşi mai aminteau cum, în noaptea de Sânziene (24 iunie), sute de bolnavi veneau să doarmă pe acest câmp spre a culege dimineaţa drăgaică (galium verum) udată de rouă, bună la toate bolile. Este vorba probabil de un foarte vechi obicei, de origine traco-sanscrită.
Prin sec. XVII, localitatea, situată în întregime pe cuprinsul moşiei Buzeştilor, este slobozită de Radu Vodă Mihnea (la 26.04.1611) şi devine târg (oraş liber de toate îndatoririle faţă de boier). Această dată marchează actul de naştere al Târgu-Jiului, care de atunci s-a dezvoltat încetul cu încetul, de la nişte cocioabe mizere îngropate în glod, inundate în fiecare primăvară de apele Jiului, şi până la modernul municipiu de astăzi.
Populaţia Olteniei s-a împotrivit cu dârzenie regimului fanariot şi în 1716 a învins oştile de lefegii ale veneticului domn Mavrocordatos, reuşind apoi să treacă de la suzeranitatea otomană, cu fiscalitatea ei excesivă şi abuzivă, la cea austriacă. În urma păcii de la Passarovitz, în 1718, Oltenia a trecut sub stăpânirea habsburgică. Jugul de lemn otoman fusese însă înlocuit cu un jug de fier, căci nemţii, de data aceasta, ne exploatau „ştiinţific”; această exploatare „ştiinţifică” nu a durat însă decât două decenii, căci prin pacea de la Belgrad din 1739 s-a revenit la vechea stare de lucruri. Printre boierii gorjeni care au luptat pe atunci găsim şi pe un Matei Poenariul, vornicul Barbu şi căpitanul Ilie Otetelişanu, despre care vom mai avea ocazia să vorbim.
Prin anul 1800, oraşul este ars din temelii de fioroşii pazvangii, cum se numeau bandele condotierului din Vidin, Osman Pazvantoglu. Se pare că năvala acestor tâlhari ar fi fost groaznică, populaţia înspăimântată fugise în munţi; sute de femei, copii şi bătrâni au căzut sub iatagan; schingiuirile cu focul, funia şi ţeapa se ţineau lanţ. Invazia lor a fost atât de teribilă încât zeci şi zeci de ani de-a rândul bătrânii nu mai conteneau istorisind nepoţilor toate grozăviile acestei năvăliri, până când tinerii, plictisiţi de povestirile lor răsuflate, mereu aceleaşi şi aceleaşi, îi întrerupeau brusc ori de câte ori deschidea gura câte un unchiaş şi i-o tăiau scurt : „Da, ştiu, asta e de pe vremea lui Pazvante Chioru!”. Expresia s-a păstrat până astăzi în Gorj pentru a defini un lucru vechi şi demodat.
Scăpat de sălbaticii pazvangii, oraşul abia apucase să se reconstruiască, nu trecuseră nici nouă ani, când a fost din nou prădat de alţi barbari de peste Dunăre, cârjalii, foşti dezertori din armata lui Pazvantoglu, iar peste alţi cinci ani de turcii adalâi din insula Ada-Kaleh. Hotărât, viaţa în Târgu Jiul acelor vremuri nu era nici sigură, nici comodă.
Iată-ne ajunşi în anul istoric 1821. Pe malurile Jiului se aude din nou zăngănit de arme, dar de data aceasta sunt săbii româneşti. Pandurii viteazului Tudor din Vladimiri se întrunesc în inima oraşului, chiar pe locul unde se înaltă astăzi statuia Eroului şi pornesc să mântuiască Ţara de jugul turco-fanariot:
„Să-l urmăm români cu toţi
Să scăpăm ţara de hoţi!”
Anul răscoalei lui Tudor marchează începutul înfloririi oraşului, care de atunci şi până astăzi s-a dezvoltat fără întrerupere. Se terminase cu toate hoardele de pazvangii, adalâi şi alţii, şi alţii!…
Prin 1834, Târgu-Jiul număra 342 de case, din care numai 43 de zid, şi avea 478 capi de familie (dintre care 22 boieri de neam, 5 scutelnici, 10 mazâli, 87 cumpănaşi, 38 străini, 184 ruptaşi, 59 poslujnici şi 73 haimanale).
În 1831 se organizează pentru prima oară în oraşul nostru învăţământul public, sub Stanciovici-Brănişteanu, a cărui carieră de pionier a fost apoi continuată de profesorul Tache Frumuşanu.
Tot cam pe atunci, maghistratul (primăria) oraşului a iniţiat înfiinţarea în judeţ a unui serviciu sanitar. După o încercare nereuşită cu medicul austriac Fritz Jenichen, element nepriceput şi lacom de bani, a adus în Târgu-Jiu, în 1843, pe doctorul Dimitrie Culceru, român ardelean, care a muncit fără preget ani de zile pentru sănătatea publică, luptând dezinteresat până în 1865 când a murit brusc, în timp ce mergea să viziteze un bolnav. Oraşul începe să se urbanizeze; curţile se aliniază, se pavează străzile (1835) şi se pun felinare (1846). Am apucat şi eu aceste străzi pavate cu bolovani de râu, precum şi felinarele cu lampă de gaz.
În ziua de Sân-Petru 1847, un foc năpraznic a distrus o bună parte din oraş şi cu mare greutate pompierii cu sacalele şi tulumbele lor de mână au reuşit să-l stingă; fabrica de lumânări a lui Matei Păun, unde erau depozitate, în beci, cantităţi enorme de ceară, a continuat însă să mai ardă o lună de zile. Ori de câte ori îşi închipuiau că pojarul fusese în fine stăpânit, flăcările izbucneau din nou ca din senin. Se povestea că, cu câteva zile înainte de incendiu, oraşul fusese vizitat de o simandicoasă faţă bisericească. Cetăţenii i-au ieşit înainte cu tradiţionala pâine cu sare, cântând în cor:
„Pe stăpâ-â-nul
Şi ar-hi-e-re-ul
Nooostru……
Doamne îl pă-ze-eş-te!
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani stă-pâ-â-ne!”
Vlădica binecuvântează poporul făcând semnul crucii cu mâna, în timp ce un ghiduş din mulţime, imitând semnul binecuvântării, a murmurat printre dinţi:
„Şi acolo să ardă, şi acolo să ardă, şi acolo să ardă, Amin!”
N-au trecut nici patru zile şi „binecuvântarea” şi-a produs efectul (după alţii, întâmplarea cu binecuvântarea ar fi avut loc cu 40 de ani mai târziu, când un nou incendiu a distrus oraşul… dar asta nu importă).
În iulie 1848, populaţia organizează o demonstraţie uriaşă împotriva Regulamentului Organic şi a pitacelor de boierie, care au fost suite pe un dric, duse pe maidanul Târgului-de-Afară cu popi şi cu bocitoare, şi arse cu mare pompă. Printre manifestanţi îl vedem citat şi pe doctorul Dimitrie Culceru8 .
După Unirea Principatelor, modernizarea oraşului se accelerează văzând cu ochii. În 1860 se înfiinţează telegraful, în 1870 – şcoala de învăţători, în 1872 – şcoala secundară de fete, în 1885 se construiesc cazărmile şi, în fine, în 1888 se aude pentru prima dată în Târgu-Jiu fluieratul unei locomotive: în continuare, în 1894 se asfaltează trotuarele, în 1895 se inaugurează monumentalul pod de fier peste Jiu şi noul spital judeţean, iar la 1898 se zideşte Palatul Municipal, o frumoasă realizare arhitectonică care, până azi, continuă să dea ea nota caracteristică a oraşului. În faţa Primăriei se află în prezent mormântul Eroinei de la Jiu, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, peste care se înalţă un impozant cenotaf de marmură, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu (1930), sugerând gravitatea tristă a reculegerii.
Tot în 1898 se dezveleşte impunătoarea statuie de bronz a lui Tudor Vladimirescu, opera sculptorului gorjan C.Bălăcescu. În oşteanul acesta cu pletele sale mari, căciula cilindrică şi privirea încruntată, vezi pe bărbatul energic, născut să tragă masele după el, păşind cu hotărâre înainte, într-o mână cu sabia, în cealaltă cu drapelul.
În acelaşi an se amenajează, în Zăvoiul Jiului, Grădina Publică, o adevărată bijuterie, care în 1912 a primit premiul II pe ţară ca arhitectură peisageră ; tot atunci se construieşte şi puternicul dig al Jiului, menit să apere în viitor oraşul de inundaţiile care până atunci prăpădiseră în fiecare an cartiere întregi: pe atunci, când venea inundaţia, copiii o porneau cu barca pe străzi (barca era de fapt înlocuită cu o „postavă” – aşa se zice în Oltenia la „copaie”).
În 1899 se înfiinţează şcoala profesională de fete iar, în 1900, Gimnaziul (mai târziu liceul) Tudor Vladimirescu, într-o clădire monumentală care face cinste oraşului. În 1906 s-a luminat cu electricitate, şi tot aşa din an în an. În prezent are numeroase şcoli, întreprinderi industriale şi alte unităţi economice, cartiere noi, moderne, cu o populaţie care a crescut de la 6 000 de locuitori în secolul trecut, la 14 000 în 1931, iar astăzi numără peste 70 000. Orientarea generală a Târgu-Jiului este jalonată pe direcţia sud-nord, de la Filiaşi la Petroşani, şi materializată prin Calea Victoriei (fostă Băroi) care, spre deosebire de cea din Bucureşti, numără numai câteva sute de metri, unind satele Romaneşti cu Vădenii.
La vest de Calea Victoriei, pe locul unde, pe vremuri, braţele Jiului întreţineau cu meandrele lor o zonă mlăştinoasă, s-a amenajat frumoasa Grădină Publică, care te farmecă nu numai prin traseul armonios al aleilor sale curate şi îngrijite, prin boschetele dese, înalte, tăiate în formă de castele, prin rondurile sale minunate, plantate cu flori din cele mai variate specii şi culori, dar mai ales prin plutele şi arţarii seculari şi prin concertele de privighetori care, în nopţile de mai, te vrăjeau cu cântecele lor melodioase.
În serile de august era o adevărată delectare să te odihneşti pe o bancă confortabilă sau să te plimbi pe aleile aşternute cu pietriş mărunt, în timp ce, din chioşcul ei, fanfara Regimentului XVIII – Gorj, dirijată de încercatul capelmaistru Triţă, executa uverturi din operete de Offenbach şi Supé, arii naţionale sau valsuri. Parcul era îngrijit de bătrânul grădinar Herr Spies, care lucrase pe vremuri la Schönbrunn, un neamţ roşu la faţă, mărunt şi gras. După el a urmat nepotul său Karl Arendt, înalt, şaten şi slab. Îl îngrijeau cu dragoste şi pricepere, cultivând cele mai minunate flori, nu numai în ronduri, dar şi în sera grădinii, de unde se puteau oricând comanda buchete, pentru nunţi şi aniversări, sau coroane pentru înmormântări. Alături de seră, castelul de apă se înălţa sub forma unui turn pătrat, alimentând monumentala fântână arteziană sau gurile pentru hidranţi. Toată ziua se auzea ţăcănitul metalic şi monoton al pompei care ridica apa la înălţime.
Armonia Grădinii Publice a durat însă numai până în 1939, când Stăpânirea s-a gândit să fericească pe paşnicii târgujieni şi le-a dăruit faimosul Complex Brâncuşi. Aş face desigur figură de filistin şi de iconoclast, încercând să denigrez capodopera Titanului de la Hobiţa ; nu am nici calitatea şi nici competenţa necesară pentru a critica această măreaţă realizare, dar… există totuşi un „dar”. Cei 14 000 de târgujieni din acea vreme nu s-au prea arătat încântaţi de acest cadou şi mărturisesc că printre ei m-am numărat şi eu. De ce ? Să fie numai pentru faptul că nimeni nu e profet în ţara lui ? Bănuiesc că povestea e ceva mai complexă… Ani în şir am căutat să rezolv esenţa acestei contradicţii şi răspunsurile ce am reuşit să le dau, departe de a constitui nişte dogme, exprimă totuşi păreri care nu au fost numai ale mele, ci şi ale celor 14 000 de târgujieni de atunci şi pe care avem desigur dreptul să le exprimăm, chiar dacă ni se va riposta că arta lui Brâncuşi este prea profundă spre a fi accesibilă vulgului, aşa cum au fost pe vremuri accesibile arta lui Fidias sau Michelangelo. Înainte de a exprima însă aceste păreri, cred că ar fi bine să rezumăm ce s-a urmărit prin crearea Complexului, cum arată el şi ce reprezintă.
Încă din 1922 s-a pus problema construirii unui monument care să proslăvească sublimul sacrificiu al sutelor de mii de eroi căzuţi în Războiul pentru Întregirea Neamului. Splendidă idee!… şi cum primul examen de eroism în această dureroasă încleştare chiar aici pe valea Jiului a fost dat, era firesc ca monumentul să fie înălţat aci, la Târgu-Jiu. Ideea nu a prins însă viaţă decât tocmai în 1936, când Dna Aretia Tătărescu, soţia primului ministru şi preşedinta Ligii Femeilor din Gorj, s-a adresat în acest scop artistului de renume mondial Constantin Brâncuşi, născut la Hobiţa–Gorj şi locuind acuma la Paris, considerat drept unul din cei mai mari sculptori ai secolului. Arta sa, care îi este proprie, se caracterizează prin simplificare şi prin stilizare, închizând în operele sale de piatră încremenită viaţă şi mişcare. Zvâcnirile şi accentele, la Brâncuşi, sunt redate prin tăcere. Hrănit spiritual din tradiţiile milenare ale sufletului românesc, capodoperele sale s-au impus nu numai românilor, ci întregii omeniri. Nici nu se putea o alegere mai fericită. Complexul de la Târgu-Jiu a fost gândit ca un sistem, evocând sub forma unui pelerinaj, drumul parcurs de eroul român de la naştere şi până la moarte şi la apoteoza de dincolo de moarte. Se porneşte de la familia ţărănească, simbolizată prin Masa Tăcerii, liniştită, sugestivă, „mioritică”, care te îndeamnă la meditaţie, creându-ţi momente de reculegere religioasă. Dimensiunile ei uriaşe proiectează parcă, în contemporaneitate, măreţia lumii dacice de altădată. Amplasată la mijlocul digului, Masa deschide calea în jos, prin grădina publică, pelerinajul continuându-se apoi prin oraş, pe Calea Eroilor, până la Târgul de Afară, unde se înalţă Coloana Recunoştinţei Infinite. Pornit din sânul familiei ţărăneşti, tânărul erou, îndrăgostit nebuneşte de Viaţă, este purtat pe făgaşul acesteia, simbolizat prin Aleea scaunelor, străjuită pe dreapta şi pe stânga, la umbra platanilor seculari, de câte 15 scaune de piatră, a căror formă prevesteşte deja modulul „Coloanei”. O lege a Firii, legea perpetuării prin dragoste, îl poartă apoi pe sub Poarta Sărutului, perfect echilibrată prin geometria ei, prin unghiurile sale drepte, şi impresionându-te prin masivitatea aceea, care sugerează calmul bărbătesc al poporului nostru, stăpân pe drept, de mii de ani, peste Dacia lui strămoşească. Sărutul este sugerat de două emisfere în contact, aşa ca cele două cotiledoane ale unui bob de mazăre. Eroul nostru nu poate însă zăbovi prea mult sub „Poartă”, căci aceeaşi lege a Firii îl mână mai departe spre sacrificiul suprem pentru glia străbună, sacrificiu simbolizat prin Biserica Sfinţii Apostoli. Deşi nu este opera lui Brâncuşi, Biserica apare totuşi încorporată în Sistem, cu care se armonizează. Generaţiile viitoare nu vor putea uita acest sublim sacrificiu, căruia îi datorează împlinirea visului milenar de întregire a moşiei strămoşeşti. Apoteoza jertfei eroilor noştri este simbolizată prin Coloana Recunoştinţei Infinite, care se înalţă pe un vârf de deal în Târgul de Afară şi o zăreşti din depărtare, ori din ce parte ai veni, ţintind către cer cu linia ei ca de şurub. Coloana se compune din 16 romboedri suprapuşi, ale căror dimensiuni prezintă proporţii considerate de către esteticieni ca ideale.
Valenţa artistică a Complexului Brâncuşi nu se mai poate astăzi discuta. Execuţia a fost la înălţimea ideii, şi criticii de artă au apreciat-o ca „un cântec de piatră şi fontă închinat Naturii, Vieţii, Omului şi Societăţii, Locului natal şi Ţării, Planetei şi Universului”. Aceste monumente te impresionează prin puritatea liniilor şi armonia proporţiilor. Numeroşi turişti din ţară şi de peste hotare rămân extaziaţi la vederea lor, şi entuziasmul le creşte pe măsură ce ghidul le dă explicaţii…
Şi totuşi, cei 14 000 de târgujieni din 1939 (şi eu printre ei) nu au împărtăşit aceste emoţii. Pentru ce ? Voi încerca o explicaţie timidă:
În primul rând, este un fapt controlabil că în general, masele nu sunt receptive la arta ermetică, accesibilă numai unui grup de iniţiaţi9 . Dacă omul îşi deschide cu plăcere inima la ceea ce sugerează o creaţie artistică, el rămâne de obicei mut la ceea ce simbolizează ea. Omului de pe stradă nu-i place să-l plictiseşti cu „dă-mi voie să-ţi explic”, şi apoi chiar simbolizarea este de obicei susceptibilă de cele mai diverse interpretări. Numai Masa Tăcerii a fost interpretată în numeroase feluri (începutul vieţii ancorată în pământul strămoşesc ; moara timpului care, cu cele două pietre acţionate simbolic de Jiu, macină secolele istoriei noastre ; o cină ţărănească de nuntă ; un conciliu magic ţinut de umbrele strămoşilor ; primul stadiu al civilizaţiei când prima mobilă pe care se consuma carnea friptă era un pietroi ; Cina cea de Taină, cele 12 scaune din jurul mesei reprezentând pe cei 12 apostoli, iar jertfa de sânge a Mântuitorului pentru omenire simbolizând jertfa de sânge a eroilor pentru întregirea neamului nostru etc. etc. etc.10 ). La fel, toate piesele Complexului se pretează la cele mai diversificate interpretări… Aşa e cu arta ermetică! Turiştii ascultă toate aceste explicaţii ale ghidului, cu ochii dilataţi de emoţie… (Doar pentru asta au venit aci, la Târgu-Jiu, de la sute sau chiar mii de kilometri). Autohtonii însă, care trec zilnic pe lângă aceste pietre masive, ridică indiferenţi din umeri când li se debitează asemenea poveşti. Monumentele megalitice ale lui Brâncuşi, prin liniştea lor, nu le sugerează decât un cimitir. Un cimitir de eroi, desigur, dar totuşi un cimitir, şi gorjenilor noştri le place viaţa. Eroii proslăviţi aci, au căzut cu arma în mâna luptând vitejeşte, agitându-se… şi nu se mai zăreşte nimic astăzi, din această agitaţie… Şi totuşi nu se poate spune că gorjanul nostru nu iubeşte aceste pietre, care au fost cândva suflete vii… Vedeţi, vă rog, cu câtă mânie şi dezgust priveşte el la turiştii gălăgioşi, care se fotografiază aşezaţi pe cele 12 scaune sau chiar direct pe masă, bălăbănindu-şi indecent picioarele.
Dar nu numai asta ne supără. Să nu uităm că piesele Complexului Brâncuşi constituie un sistem, că aceste piese au nevoie una de alta, şi tot ansamblul are nevoie de perspectivă, că ele se cer privite de la distanţă. Ori, întocmai ca templele indiene părăsite, năpădite de junglă, ele sunt înăbuşite de platanii seculari ai grădinii, de tufişuri şi de bălării. Tot efectul de perspectivă se pierde, căci nu pot fi privite în ansamblul lor, şi nu pot fi admirate decât foarte de aproape şi unul câte unul. Această lipsă a sintezei nu poate fi sesizată de turiştii fermecaţi de explicaţiile ghidului, dar autohtonul se simte şocat atunci când Complexul Brâncuşi îi apare sub formă de piese individuale, ivindu-se pe neaşteptate dintre boschete şi bălării şi sărindu-i brusc în ochi una câte una.
Pelerinajul se continuă apoi pe Calea Eroilor, mărginită pe dreapta şi pe stânga de curţi şi gospodării animate şi circulată de un trafic intens, zgomotos şi producător de fum. Turiştii, plimbaţi în pas gimnastic sau cu autocarul de ghidul lor de la un obiectiv la altul, nu văd nimic altceva decât obiectivul propriu-zis: ambianţa nu-i interesează. Ei pot avea percepţia netă a sistemului, dar autohtonul, care parcurge pe jos acest traseu, preocupat de daraverile lui zilnice, nu are timp pentru „sistem”. Contradicţia devine şi mai pregnantă de la Biserică la Coloană, când strada nu mai e pavată, ci mărginită de şanţuri în care râmă porcii şi pigulesc orătăniile, iar la mijlocul drumului, calea ferată cu barierele ei, tăind brusc traseul.
Dacă Masa, Scaunele şi Poarta se cer privite de la distanţă pentru a sugera din plin valenţa lor simbolică, cu Coloana e cu totul invers. Privită de la distanţă, proiectată pe cerul gol, nu Coloana sugerează infinitul, ci spaţiul din vârful Coloanei şi până la zenit11 . Fotografii au intuit instinctiv acest fapt, şi pe toate cărţile ilustrate, vârful Coloanei iese din cadrul clişeului. Turiştii nu au însă timp să sesizeze un asemenea amănunt, şi nu resimt stresul pe care îl încearcă zilnic autohtonii târgujieni.
În fine, o ultimă explicaţie a supărării târgujienilor, deloc neglijabilă, a fost faptul că şi-au văzut desfigurată grădina lor publică la care ţineau atâta şi s-au pomenit cu ea tăiată perpendicular pe traseul ei natural sud-nord, de traseul Complexului, est-vest, cu totul de altă factură şi distonând oribil cu bătrâneştile alei patriarhale. Evident că pe turişti asemenea probleme nu-i preocupă, dar pe gorjeni i-a înfuriat… Era grădina lor. Cu ce drept şi-au permis s-o distrugă ? Sunt convins că toate aceste neajunsuri nu ar fi existat, dacă orientarea Complexului ar fi fost şi ea de la sud la nord (direcţia pe care au pornit ostaşii noştri să înfrunte năvala vrăjmaşă), de-a lungul crestei Digului. Piesele s-ar fi văzut şi completat una pe alta, oferind şi perspectiva necesară întregului ansamblu, Coloana s-ar fi proiectat pe fundalul munţilor, creând realmente senzaţia de infinit, capodopera marelui Brâncuşi ar fi fost pusă în valoare, s-ar fi adăugat o nouă componentă simbolică şi ar fi fost cruţată şi bătrâna noastră grădină publică… dar vezi, pe mine nimeni nu m-a întrebat.

Târgu-Jiul de altădată era un oraş tare mlăştinos şi murdar şi lumea era obligată să stea mai mult în case. Înţeleg foarte bine disperarea bunicii mele Netty, sosită din capitala Banilor Olteniei şi claustrată în acest colţ uitat de Dumnezeu ; îmi dau seama cât trebuie să-l fi obosit pe străbunicul meu, doctorul Dimitrie, circulaţia prin mahalalele noroioase ale Târgului. Pe atunci, oraşul era străbătut de patru gârle, dintre care trei au secat o dată cu mlaştinile asanate12 , iar a patra, Hodinăul, a fost regularizată, străbătând oraşul de la un cap la altul. Se dă de obicei denumirea de „Conte de Hodinău” acelor târgujieni fanfaroni, care îşi închipuie că e cine ştie ce de capul lor (astăzi a fost secat şi Hodinăul). Strada Unirii vine de la Râmnicul-Vâlcii, prin Târgul de Afară, trece pe lângă Spitalul Judeţean, statuia lui Tudor, liceu, taie perpendicular Calea Victoriei, lasă pe dreapta Grădina Publică şi pe stânga Coplexul Parâng, apoi piaţa comunală, trece peste Podul Jiului şi apoi se bifurcă într-o şosea spre Turnu-Severin şi alta spre Baia de Aramă. Pe vremuri, Strada Unirii se numea „Bariera Severinului”.
Strada Tudor Vladimirescu, fostă „Domnească”, vine din Târgul de Afară, trece prin faţa Cazărmilor şi duce la Catedrală şi Primărie, până la Grădina Publică.
Strada Griviţa, perpendiculară pe străzile Tudor Vladimirescu şi Unirii, se întinde de la nord la sud, trecând pe lângă fostul palat administrativ ce cuprindea tribunalul şi prefectura (actualmente muzeu judeţean), şi se sfârşeşte în Strada Unirii, pe lângă liceul Tudor Vladimirescu şi statuia lui Tudor. Pe această stradă, colţ, cu Str. Eroilor, la nr. 18 (azi nr. 20) este casa în care s-a născut tata, m-am născut eu, şi fiul meu Mircea.

La colţul dintre Str. Tudor Vladimirescu şi Str. Griviţa, se ridică o casă cu prăvălii la parter, iar etajul, la care ajungi printr-o largă scară interioară, cuprinde un Hall spaţios şi mai multe camere (într-una din ele s-au născut cei 7 fraţi Culcer, fiii străbunicului meu, doctorul Dimitrie Culcer). Locul aparţinuse în 1719 căpitanului Ilie Otetelişanu, iar în 1813, medelnicerul Iancu Sâmboteanu a zidit pe acest loc o casă, spre a o da ca zestre fiicei sale Uţa, când s-a măritat cu paharnicul Nicolae Otetelişanu. Casa a fost dată apoi ca zestre Anicăi Otetelişanu, fiica lui Nicolae şi a Uţei când s-a măritat cu străbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer. Dimitrie şi Anica au avut cu totul şapte băieţi (dintre care al doilea, doctorul Dumitru D.Culcer a fost bunicul meu), iar casa a moştenit-o al treilea dintre fii, Grigore Culcer ; ea a fost apoi lăsată mătuşii mele Ella Culcer, sora tatii, şi astăzi este etatizată.
La colţul dintre Strada Griviţei şi Strada Eroilor se ridică o casă spaţioasă, construită prin 1869 de Elena Economu, fiica mai mare a lui Nicolae Otetelişanu şi a Uţei Sâmboteanu şi sora străbunicii mele Anica Culcer. Elena nu a avut copii, iar în 1902, când a murit, a lăsat casa doctorului Dumitru D.Culcer, nepotul ei de soră şi bunicul meu. Acolo s-a născut tatăl meu, doctorul Max D.Culcer şi cele patru surori ale sale, acolo m-am născut eu, vărul meu Vlad Voiculescu şi sora mea Adina Culcer, acolo s-a născut şi iubitul meu copil, bietul Mircea, care ne-a părăsit aşa de curând…
Îmi amintesc cu atâta drag de salonul cel mare cu minunatul său parchet în cuburi, care parcă ieşeau în relief atunci când îl lustruia argatul nostru, Dinu Firii13 . Peste parchet se întindea un imens covor de Ţarigrad roşu cu alb şi care costase la vremea lui 2000 de lei. De tavan atârna un imens candelabru, ale cărui numeroase prisme de cristal străluceau în toate culorile curcubeului, atunci când se aprindeau luminile. Într-un colţ trona măreţ pianul cel mare cu coadă „Bösendorfer”, adus cu 3000 de lei de la Viena, şi de pe coardele căruia, zeci de ani în şir, bunica mea Netty a desprins cele mai fermecătoare acorduri cu degetele ei măiestre. Mobila „Bidermayer”, tapiţată cu damasc de culoarea fragilor, era moştenită de la bunica lui Netty, Mariţa Orăscu. De o parte şi de alta a uşii, două vaze chinezeşti de peste un metru înălţime, cu buchete de imortele întreţineau vara şi iarna aspectul floral al salonului. În 1916 le-au spart ocupanţii nemţi, ca să demonstreze că e mai uşor să distrugi decât să construieşti. În acelaşi scop au tăiat cu sabia şi au împuşcat cu pistolul toate tablourile şi tapiseriile de pe pereţi. Pe masa din salon puteai admira o bogată colecţie de albume cu reproduceri după cele mai celebre tablouri din muzeele europene. Se numea „Les Galéries d’Europe”. Fiecare tablou era însoţit de o interesantă notă explicativă… dar câte minuni nu găseai pe vremuri acolo, în casa bunicilor!… Enciclopedia cea mare Larousse în 22 volume, Enciclopedia italiană în 14 volume… Îmi era atât de familiară mobila neagră de lemn de păr din dormitor, care imita abanosul, apoi tapiţeria cea mare de Flandra, care acoperea un perete întreg din sufragerie şi reprezenta o serbare câmpenească… Bunică-mea angajase pe vremuri o nemţoaică pentru fetele ei, o femeie de o urâţenie fantastică, aşa cum sunt de obicei sărmanele guvernante. O rudă vine într-o zi în vizită şi îi găseşte pe toţi la masă:
– Dar unde aţi mai găsit-o pe asta aşa de urâtă ? exclamă el, convins că guvernanta nu înţelegea româneşte. Din nenorocire înţelegea prea bine.
– Nu este urâtă… nu eşti dumneata familiarizat cu stilul flamand, se grăbeşte bunică-mea Netty să dreagă gafa, indicând cu mâna tapiţeria. În timpul ocupaţiei din 1916 au tăiat-o nemţii cu sabia, aşa… ca să se distreze. Vezi că nu ştiau că această tapiţerie salvase pe vremuri obrazul unei compatrioate de-a lor.
În salonaş, o oglindă veneţiană de toaletă în formă de evantai, susţinută de un drac cu corniţe care privea cu un rânjet şiret pe frumoasele lui viitoare victime, căzute la păcatul cochetăriei. Tot în acel salonaş, mă priveau cu dragoste din cadrele lor poleite strămoşii Barbu Bălcescu, cu barba lui cea neagră, nasul subţire şi expresia severă, cu soţia lui Elena Bălcescu, moartă la 22 de ani, fragedă şi dulce, iar între ei, ceva mai sus, parcă i-ar fi ocrotit, frumoasa Zamfiriţa Aman, bunica Elenii, acoperită toată cu bijuterii, zâmbind galeş cu ochii ei tainici în forma migdalei… Mai departe, Mariţa Orăscu, mama Elenei, cu boneţica de dantelă şi zâmbetul protector, iar pe peretele de vizavi, soţul ei cel de-al doilea, Costache Orăscu, care a iubit-o pe Elena ca pe copilul lui… Să nu uităm nici pe Iordache Otetelisanu, stingher şi izolat între toate neamurile lui Netty, unchiul bunicului meu, Dumitru D. Culcer, stând de veghe în jilţul lui capitonat cu verde. Într-o zi, tabloul lui Iordache s-a desprins din cui şi era să-i cadă bunicului meu în cap… De atunci nu i s-a mai spus decât „unchiul asasin”… Sărmanul Iordache, tocmai el, atât de bun!
În curte se ridica un chioşc alb, unde se lua vara masa, iar alături, o fântână unde se ţineau lubeniţele la răcit, iar apoi, la ora mesii, le pescuiau cu găleata. Arţari şi carpeni seculari fereau cu umbra lor chioşcul şi fântâna de arşiţa verii. În faţa chioşcului creşteau doi tei parfumaţi, între care fixasem o bară la care făceam gimnastică şi atârnasem şi un leagăn de frânghie (în Gorj se zice „dăinăuş” sau „ţuţeică”). Mai departe se întindeau straturi de lalele, garoafe, zambile şi panseluţe şi înfloreau toată vara trandafiri mari şi parfumaţi: trandafiri galbeni „marechal Ney” şi trandafiri albi „frau Druschki”, pe care îi îngrijea cu atâta dragoste bunica mea Netty.
După moartea bunicului, casa şi curtea au început să intre în paragină, iar după ce a murit şi bunica n-au mai rămas decât pereţii. Astăzi e reparată şi îngrijită, adăpostind o instituţie publică.
⇑
În locul unde era pe vremuri arestul preventiv, în apropierea Bisericii Sf. Nicolae, ctitoria Sâmbotenilor, se ridica prin 1790 Casa Medelnicerului Ianache Sâmboteanu, cel care a zidit acolo şi o cişmea, „Fântâna lui Sâmboteanu”, care da pe vremuri cea mai bună apă din oraş. De acolo îşi aduceau târgujienii cu ulcioarele apa de băut, în timp ce pentru spălatul rufelor se folosea apa de Jii, adusă de ţigani cu sacalele.
⇑
Paralel cu Strada Griviţa, o străduţă întortochiată pornea din Str. Unirii, din dreptul Spitalului Judeţean, spre nord, până în Str. Tudor Vladimirescu, în dreptul cârciumii „La Mielul Alb”. Pe această stradă se ridica pe vremuri o bisericuţă veche şi afumată, datând încă din 1747… Era Biserica Sfinţii Apostoli, de care ţinea şi familia noastră. Numeroase morminte părăsite, în curtea bisericii, au intrat în anonimat, până au dispărut de tot.
Imediat după primul război mondial, institutorul Nae Drăgoescu a avut o mare supărare… Era directorul orfelinatului I.O.V.R. (invalizi, orfani, văduve de război) şi se credea îndreptăţit să folosească pe fiii eroilor la diferite munci personale. Într-o zi, prin 1920, un orfan care-i păştea vitele a fost omorât de tren, şi Drăgoescu a avut numeroase anchete şi neplăceri, din care a reuşit totuşi să iasă basma curată. În nopţile sale de insomnie s-a juruit atunci că dacă va scăpa teafăr va reconstrui biserica Sfinţii Apostoli… După ce totul s-a terminat cu bine (vinovat a fost bineînţeles mortul), a pus de a dărâmat din temelii vechea bisericuţă, cu toate amintirile legate de ea, şi a început să zidească una nouă, mare şi încăpătoare. Se vede însă că Sfinţii Apostoli nu au avut plăcere de darul lui cucernic, căci Drăgoescu a murit până a nu apuca să sfârşească biserica, iar moştenitorii lui, neavând nici un angajament faţă de Dumnezeu, nu s-au mai ocupat de biserică, care a stat ani de zile în roşu şi cu interiorul nefinisat. Abia în 1940 biserica a putut fi terminată din subscripţia publică şi din fondurile Statului. Este o construcţie mare şi frumoasă în stil sârbo-bizantin, încorporată în sistemul Brâncuşi… Ce folos însă ? Vechea bisericuţă din 1747, cu toate amintirile legate de ea, a dispărut pentru totdeauna. Pe aceeaşi stradă, la nr. 4, se ridica o casă mare bătrânească, cu geamlâc, cu o curte spaţioasă, în care au locuit socrii mei Ecaterina şi Colonel Gr. Dănăricu, şi unde mi-am găsit tovarăşă de viaţă pe Coca mea cea dragă.
Nu putem părăsi Târgu-Jiul fără a face un pios pelerinaj şi la locul unde şi-au dat rând pe rând întâlnire toţi acei care au pus umărul la ridicarea oraşului nostru. Cimitirul se întinde în prelungirea cazărmilor, pe Câmpul Ciocârlăului unde mergeam în toate primăverile să culegem caprine (aşa se spune în Gorj la narcise)14  şi veneam acasă cu braţele încărcate de buchete! Tot câmpul era numai flori… îmi plăceau aşa de mult petalele lor de un alb imaculat şi cu inima galbenă bordată cu un fir roşu. Printre tijele caprinelor se ascundeau, modeste, tufe albăstrii de nu-mă-uita.
Îmi place să mă reculeg la cimitir… atâtea nume cunoscute pe cruci… atâtea chipuri cunoscute pe pietre… Toţi aceştia au fost oameni vii, cu care am stat de vorbă la vremea lor, cu care am pus atâtea la cale… în timp ce pe străzi rar se mai întâmplă să mai dai cu ochii de câte o figură cunoscută, îmbătrânită şi uzată şi ea de trecerea anilor!…
În cavoul familiei Grigore Culcer, într-o cămăruţă de trei pe trei, stau ca la sindrofie străbunicul meu Dimitrie Culcer, bunicii mei Dumitru şi Netty Culcer, unchii şi mătuşile mele Grigore şi Poli Culcer, Marioara şi Toma Voiculescu, Ana şi Petrică Petrescu… Toţi au astăzi loc pe numai câţiva metri pătraţi. Străbunicul şi bunicul meu au fost transhumaţi dintr-un mormânt aflat în spatele Capelei, de pe al cărui monument ne priveşte cu severitate bustul de bronz al bunicului, sculptat de Al. Severin. La 3 ianuarie 1980 l-am pus în acest mormânt pe iubitul nostru fiu MIRCEA, în vârstă de numai 48 de ani, doborât de o boală necruţătoare. Puţin mai în fund, pe stânga, se odihneşte socrul meu, Gr. Colonel Gr. Dănăricu, şi pe dreapta, Sublocot. Gore Dănăricu, fratele Cochii, ucis măcelăreşte de un chirurg nepriceput şi neomenos la numai 24 de ani. Tot acolo dorm şi bunicii Cochii: Constantin şi Maria Petrescu.
În cavoul de la subsolul capelei este mormântul unchiului meu Titu Frumuşanu, un bonvivant şi un hâtru incorijibil ; a fost ales în nenumărate rânduri primarul Oraşului şi deputat de Gorj. Sub primariatul lui au fost construite: Primăria, Liceul Tudor Vladimirescu, Podul Jiului, Statuia lui Tudor, Grădina Publică şi Digul, Calea ferată Filiaşi-Târgu-Jiu… Tot el a donat oraşului terenul pentru cimitir, de unde şi dreptul pentru el şi urmaşii lui de a fi înmormântaţi în cripta de sub Capelă…
Aci îmi regăsesc toţi profesorii mei de altădată: pe Căprescu de Limba Română, bun pedagog, dar tare sever. El ne-a făcut să înţelegem de ce:
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce vorbim.
Pe ardeleanul Ştefan Bobencu, de Istorie, Geografie, Română, Germană, Matematici, Drept… pe toate le preda, şi la fel de prost. Când se ivea câte o vacantă, cine era chemat să o suplinească ? Domnul Bobencu. Mic de stat, cu un cap rotund, o mustăcioară şi mişcări repezi şi vioi, cu toţi cei 80 de ani ai săi, apariţia lui stârnea întotdeauna râsul. Avea un gâscan, Gogu, care se ţinea după el ca un căţel, pe străzi, prin magazine, în clasă…
– Mă prostule! Gogu al meu e mai deştept ca tine. Nu aşa Gogule?…
– Ga-ga-ga-ga!
Dacă ne gândim însă la nenumăratele închisori şi bătăi suferite pe vremuri de la unguri, şi apoi sub ocupaţia vrăjmaşă din 1916-18, uităm să mai râdem de bietul Bobencu, şi ne descoperim cu respect în faţa amintirii sale. A fost de asemenea un excelent gospodar, prin anii 1900 cât a fost directorul gimnaziului Tudor Vladimirescu. A înfiinţat şi un institut particular unde se preda după programa analitică oficială, a condus mai multe gazete, a avut o intensă activitate literară, politică şi culturală… Nu şi-a pierdut vremea, în viaţă, domnul Ştefan Bobencu.
Tot acolo dăm şi peste cavoul lui nenea Iancu Arghir, profesorul de fizică şi chimie, blând şi bun şi explicând interesant… parcă-l văd plimbându-se prin clasă cu o eprubetă în mână, din care se degaja un fum acru şi înecăcios. Noi repetam acasă experienţele de la cursuri şi veneam apoi la scoală arşi pe mâini şi cu hainele distruse de acizi.
Iată-l şi pe Molan, profesorul de muzică care nu avea pic de ureche şi căruia îi făceam atâtea pozne… A murit de inimă rea, puţin timp după fiul său Mircea, căzut eroic pe front…
Unul câte unul, toţi s-au adunat acolo, după ce, în viaţă, fiecare a depus câte o cărămidă mai mare sau mai mică la edificarea Târgu-Jiului nostru drag, care tot timpul nu a încetat să prospereze. Fiecare a lăsat în structura oraşului câte o fărâmă din opera şi din sufletul lui. Multe nume de cetăţeni de nădejde sunt astăzi uitate, dar ei continuă să trăiască în urmaşii lor, în instituţiile unde au muncit şi unde fiecare şi-a dat câte puţin din fiinţa sa, din rodul strădaniilor sale.
Înainte de a pleca, facem un ultim salt la Cimitirul Eroilor, unde zac aliniaţi vitejii care s-au jertfit în toamna 1916, luptând ca să oprească invazia teutonă. Acolo zac vajnicii apărători ai Oraşului: civili, cercetaşi, femei, bătrâni, căzuţi în eroica bătălie de la Podul Jiului, când, la 14 octombrie 1916, o mână de cetăţeni a reuşit să respingă în luptă un regiment din faimoasa Divizie Bavareză. O placă de marmoră, fixată la capul podului, comemorează acest episod eroic15 . Deasupra sutelor de cruci albe, aliniate în tăcere, se înalţă un impunător monument de bronz. Este şeful lor din 1916, Generalul Ion Culcer, comandantul Armatei I, care s-a stins şi el la câţiva ani după război, cu sufletul zdrobit de nedreptăţile îndurate, „victimă a capacităţii sale”16 , dar cu inima împăcată că şi-a făcut datoria aşa cum i-a poruncit conştiinţa. Cei vii l-au uitat de mult, dar morţii care au luptat sub ordinele sale nu-l pot uita. Ostaşul de bronz, cu mâna încleştată pe mânerul sabiei, priveşte cu un aer hotărât de pe soclul său de stâncă, peste oraşul ce se întinde şi prosperă la poalele dealului, de-a lungul Jiului, parcă le-ar spune cetăţenilor: „Fiţi liniştiţi, munciţi şi propăşiţi fără grijă, am ştiut să vă apărăm la vremea noastră şi, prin urmaşii noştri, vom mai şti încă dacă va mai fi nevoie.”
Bucureşti, 14.05.1980

DOCTORUL DIMITRIE CULCERU  17  tc “DOCTORUL DIMITRIE CULCERU  17  “
Străbunicul meu (1807-1866)
Muncă şi modestie.
În aceste două cuvinte s-ar putea rezuma întreaga carieră a acestui apostol al sănătăţii obşteşti, atât de rodnică în fapte.
Auster, intransigent, nu numai cu ceilalţi, ci în primul rând cu el însuşi… şi totuşi atât de drăguţ şi de prietenos ; sever, dar mereu cu gluma pe buze ; te priveşte parcă cu asprime din unicul portret ce ne-a rămas de la el, şi cu toate acestea îi citeşti atâta blândeţe în ochi… Figura lui osoasă, cu trăsături fine, înconjurată de tradiţionalul colier de barbă al generaţiei ardelene de le 1848 care a pregătit reînvierea naţională, figura aceasta severă prezintă atâta distincţie, încât cu greu o mai uită cine a văzut-o o dată.
Într-o epocă în care aproape toţi ceilalţi medici au strâns averi, omul acesta a preferat să trăiască şi să moară sărac decât să-şi comercializeze sacra misiune de „apostol darnic împrăştietor de bine şi sănătate la cei mulţi în suferinţă”, definită prin jurământul lui Hipocrate.
Numeroasele sale realizări, multiplele jaloane pe care le-a împlântat în câmpul încă nedesţelenit al mişcării sanitare române, îi asigură un loc de cinste printre constructorii societăţii moderne de astăzi18 .
Dimitrie Culceru s-a născut în anul 1807 în comuna Stârci zisă şi Bogdánhaza, din comitatul Crasnei, judeţul Sălaj. Nu s-a putut stabili exact identitatea părinţilor lui şi nici dacă tatăl său a fost iobag sau nemeş, medic sau ţăran. Ce se ştie însă bine este că Dimitrie a fost un element rasat, un om deosebit de delicat şi de manierat19 .
Sătenii din Stârci povestesc că tânărul Culcer Dimitrie ar fi rămas de mic orfan de amândoi părinţii, iobagi pe moşia contelui Hunyadi20  ce stăpânea moşia Stârci, şi că era crescut acuma de bunicii săi. Şcoala primară şi-a făcut-o, desigur, în satul său natal. Aceiaşi săteni povestesc că stăpânul moşiei, având un fiu cam greoi la învăţătură, a căutat printre copiii de ţărani un şcolar destoinic pe care să-l ajute să-şi continue studiile, iar acesta, în schimb, să-l stimuleze la învăţătură pe copilul său. Alegerea contelui s-a oprit, povestesc ţăranii, asupra lui Dimitrie Culcer „găsindu-l pe acesta foarte isteţ şi frumos”21 . Şi astfel îl vedem înscris la Liceul Piariştilor din Cluj, de la 1822 la 1829 ; studiile universitare şi le-a făcut la Facultatea de Medicină din Pesta…
După vreo patru ani de studii, venind în vacanţă, Dimitrie s-ar fi prezentat contelui şi i-a cerut bani să-şi confecţioneze un costum, căci îi era ruşine, în hainele sale ponosite, făcute cu mari sacrificii de bunicii iobagi din Stârci, să apară zilnic printre eleganţii şi înfumuraţii săi colegi de la Pesta. Îmi închipui câte umilinţe şi înjosiri trebuie să fi suferit el din partea acestora. Fiind refuzat (probabil că sârguinţa la carte a tânărului conte începuse să şchioapete), a urmat o altercaţie violentă cu stăpânul moşiei, care a dus la ruperea învoielii. Bineînţeles că bunicii l-au ţinut de rău şi i-au poruncit să se lase de facultate şi să revină la ţară, „căci nu le trebuie lor nepot boier”. Dimitrie le-a lăsat atunci o scrisoare şi a trecut munţii în Principate, hotărât să-şi muncească singur banii necesari continuării studiilor. Şi astfel, în 1836, îl vedem apărând pe un post de medic de carantină la Zimnicea şi mai apoi la Calafat.
Medicii de carantină, aflaţi în slujba lazaretelor militare, aveau ca sarcină controlul călătorilor şi al mărfurilor ce intrau în ţară, şi luarea de măsuri pentru prevenirea bolilor epidemice, plus îngrijirea ostaşilor bolnavi din lazaretele militare.
În paralel, Culcer îşi continuă fără frecvenţă studiile la Pesta, iar la 7 mai 1839 îşi trece cu brio ultimul examen, obţinând diploma de doctor în medicină cu menţiunea „magna cum laude”. Teza sa inaugurală a fost o dizertaţie despre ciumă22 .
După obţinerea diplomei, Culcer continuă să funcţioneze la Calafat până în octombrie 1839, apoi nu se mai ştie nimic despre el până în 1841, când reapare în Giurgiu. E foarte probabil că în acest răstimp, Culcer şi-a încercat norocul, practicând medicina în Ardeal (probabil la Cluj). Tot cam pe atunci se bănuieşte că şi-ar fi desăvârşit şi studiile la Viena (Al. Ştefulescu). La 8 mai 1841 îşi tece examenul de liberă practică în ţara noastră (adresa Comisiei nr. 43) şi în iulie 1842 îl regăsim din nou în Principate, trimis la Giurgiu să „altoiască”(vaccineze) copiii din judeţ şi să inspecteze „zalhanalele”(abatoarele) în timpul tăierii vitelor. La 1842 se înfiinţează în Principatul Munteniei de către Obşteasca Adunare câte un post de medic de fiecare judeţ, cu 5000 lei pe an, având îndatorirea „de a alerga la toate epidemiile de boală ale locuitorilor şi ale vitelor, şi la altoitul copiilor din judeţ”. Atunci s-au angajat de peste hotare un număr de medici calificaţi, printre care a fost desigur şi Culcer, căruia i se încredinţează, în ianuarie 1843, postul de medic al judeţului Gorj. De atunci începe cariera lui statornică în Principate. Avea în momentul acela 35 de ani, era un bărbat chipeş, energic şi cu o vorbire plăcută. Doctorul Culceru a cucerit repede stima şi simpatia noilor săi concetăţeni. El şi-a continuat activitatea şi la Giurgiu, în locul vaccinerului titular care decedase. Acolo a funcţionat el până în 1845, cu 200 lei pe lună, după care a rămas numai în Gorj.
Prima grijă a noului medic de judeţ a fost să ceară înfiinţarea unui spital în Târgu-Jiu, pe care însă numai în 1845 reuşeşte să îl vadă realizat ; un an după aceea, prezintă „maghistratului”(primăriei) oraşului o listă cu toate obiectele necesare organizării acestui spital în spirit modern. Spitalul a funcţionat la început în casele pitarului N. Protopopescu (pe Str. Tudor Vladimirescu de astăzi, colţ cu Sfinţii Apostoli), apoi în casele paharnicului N. Otetelişanu, pe Str. Tudor Vladimirescu de astăzi, colţ cu Str. Griviţa, unde locuia pe atunci şi doctorul, şi, în fine, pe Str. Tudor Vladimirescu, colţ cu Str. Magheru de astăzi, chiar în locul în care se află în prezent spitalul unificat Târgu-Jiu. De la 1864 spitalul a avut local propriu pe Str. Unirii, unde mai există şi astăzi.
Culcer a locuit însă de la început în casele paharnicului Nicolae Otetelişanu, prezidentul Judecătoriei Gorj, descendentul unei foarte vechi familii boiereşti oltene, despre care vom avea ocazia să mai vorbim ; peste câţiva ani a reuşit să strămute şi spitalul în aceste case.
La 19 februarie 1848, doctorul se căsătoreşte cu Anica, cea de-a doua fiică a lui Nicolae Otetelişanu. Faptul că un vechi boier cu vază a consimţit să acorde mâna fiicei sale unui nou venit, totalmente necunoscut, fiu de iobagi din Ardeal, dovedeşte cât de repede a ştiut bărbatul acesta să se impună prin prestigiul şi valoarea sa personală şi să cucerească preţuirea şi încrederea celor din jurul său.
În iunie 1848 izbucneşte în Ţară flacăra Revoluţiei, ce a cuprins şi Târgu-Jiul, orăşel paşnic, dar care a ştiut să fie întotdeauna la datorie când a fost nevoie. La mişcare au aderat imediat ţăranii, meseriaşii, micii negustori şi câţiva boiernaşi modeşti, pe când marea protipendadă s-a abţinut. În ce priveşte pe ardeleanul Culcer, în ciuda faptului că devenise între timp o figură marcantă în judeţ şi că se căsătorise cu o boieroaică de viţă veche, el nu a uitat că fusese fiul unui popor asuprit şi că aparţinuse unei clase asuprite, aşa că îl vedem participând la ceremonia publică de ardere a Regulamentului Organic şi a Pitacelor de Boierie23 . Un martor ocular24  descrie însă această demonstraţie ca pe o manifestaţie gălăgioasă şi dezordonată, lipsită de seriozitatea şi decenţa impuse de gravitatea momentului ; cu ţigani zgomotoşi şi dezmăţaţi, huiduind, fluierând şi dând cu pietre în foc, cu aspecte de mascaradă (Domnişoara Mongescu simbolizând Libertatea, plimbată pe umeri pe un scaun) şi alte asemenea episoade burleşti. Îmi închipui cât trebuie să-l fi durut pe patriotul nostru sincer aspectul acestei atmosfere deşănţate şi cât trebuie să fi suferit când, în septembrie, a văzut revoluţia înăbuşită.
La 1 decembrie 1848 are un prim fiu, Vladimir. M-am întrebat adeseori ce-l va fi îndemnat pe ardeleanul nostru să-i puie acest nume slavon, care nu se regăseşte nici în familia lui din Sălaj, nici în cea a soţiei, din Oltenia. Nu cumva, decepţionat de eşecul mişcării din 1848, se va fi gândit la eroul mişcării din 1821?
Cu acest fiu se face însă numai începutul, căci de acum înainte copiii aveau să se ţină lanţ. Se pare că soţia i-ar fi născut în total 13 băieţi şi două fete, dar nu le-au trăit decât 7 fii: Vladimir, Tache (Dumitru), Grigore, Iancu (Ion), Nicu, Costică şi Eugen.
Şapte copii atârnă greu în bugetul unui salariat ; zestrea Anichii era destul de modestă şi neproductivă, dar asta nu l-a împiedicat, atunci când a fost solicitat, să contribuie şi el la renovarea bisericii Sfinţii Apostoli, ridicată cu un veac mai înainte, iar numele său a figurat pe pisania sfântului locaş până în 1925, când biserica a fost dărâmată. Este interesant că Culcer apare pe această pisanie cu rangul de „pitar”25 , ceea ce probabil a fost o transpunere a titlului său ardelean de armalist.
⇑
Pe măsură ce creezi şi organizezi, în aceeaşi măsură ai însă şi mai mult de lucru. Acuma trebuia să se ocupe şi de organizarea sanitară a satelor, problemă ce nu se pusese în trecut ; tot el trebuia să îngrijească şi bolnavii din judeţ, pe cei din oraş, pe cei din arestul închisorii ; el trebuia să administreze şi să conducă spitalul, să îngrijească şi să opereze bolnavii, să se ocupe de pregătirea personalului sanitar inferior… şi să nu uităm că, pe lângă calitatea de medic uman, o mai avea şi pe cea de medic veterinar, luptând pentru prevenirea şi combaterea epizootiilor, controlul vitelor tăiate şi îngrijirea celor bolnave… Pe măsură ce îşi organiza munca, se desemnau cu tot mai multă claritate noi şi noi sarcini, aşa că a venit un moment când s-a simţit literalmente depăşit, şi în februarie 1849 a cerut un ajutor care să ocupe funcţia de medic al oraşului. Comitetul Sanitar a apreciat însă că doi medici era prea mult pentru un judeţ ca Gorjul26 , aşa că, până în 1850, Culcer a lucrat tot singur. Când s-a aprobat, în fine, mult doritul post, cetăţenii oraşului, care se învăţaseră cu bunul lor „Dohtor”, au făcut o cerere ca să le fie lăsat lor tot Culcer la oraş, dar, din fericire, această cerere nu li s-a aprobat, şi de această dată a rămas numai medic al „ocrugului”(judeţului).
Treaba începuse să meargă în Gorj şi, tocmai când spera şi el că va fi mai puţin tracasat, a primit, la 20 noiembrie 1857, o adresă din partea Comitetului Sanitar care, încredinţat fiind că numai el va putea aduce îmbunătăţiri serviciului sanitar din Dolj (al cărui titular fusese revocat pentru incapacitate), îl recomandase Măriei Sale Prinţului Caimacam ca medic primar al acelui judeţ. Şi, astfel, Dimitrie Culceru se mută cu familia la Craiova, de unde o ia de la început cu munca de organizare. Aci avea şi mai multe sarcini ; astfel, printr-un decret semnat de doctorul Davila, i se încredinţează şi supravegherea şi îndrumarea studenţilor medicinişti care făceau practică la sate… şi cum munca de teren nu se poate concepe fără un impozant balast birocratic, după terminarea zilei de muncă, alergând dintr-un sat în altul, de la un bolnav la altul, activând în spitale, lucrând cu studenţii, îl vedem noaptea în faţa mesii de scris, completând numeroase statistici, rapoarte, tabele şi formulare, foarte utile, desigur, dar niciodată utilizate, menite a se îngropa în diferite arhive, fără a fi servit vreodată la ceva. Într-o vreme îşi tocmise un „scriitor” de la tribunal ca să-l ajute, dar acesta, speriat de imensul volum de hârtii, s-a grăbit să dea bir cu fugiţii.

Doctorul Alexandru Culcer de la Cluj afirma că familia noastră din Ardeal ar fi fost înrudită cu revoluţionarul Alexandru Buda, născut în Remetea Chioarului în 1820, şi care a luptat intens ca deputat în Camera Revoluţionară de le Debreţin pentru desfiinţarea iobăgiei. Acest Buda a colaborat activ, în 1849, cu Nicolae Bălcescu pentru împăcarea revoluţionarilor maghiari ai lui Kosuth cu revoluţionarii români ai lui Iancu. În 1860 a venit în Principate ca să înarmeze un contingent de voluntari în lupta Piemontului împotriva Austriei, şi a supravegheat în ianuarie, la Giurgiu, încărcarea clandestină a unui transport de arme, deşi pretexta că se ocupă cu comerţul de tutun. După zădărnicirea mişcării, a fugit în Italia, unde s-a înrolat în trupele lui Garibaldi şi a luptat acolo cu gradul de maior.
Suntem în posesia unei scrisori a doctorului Dimitrie Culcer din 11 ianuarie 1860 cu destinaţia Giurgiu şi adresată „Iubite vere”. Scrisoarea nu a mai putut pleca şi a rămas în arhiva familiei noastre (sora mea, doctor Ana Max Culcer). În scrisoare, Culcer se bucura de sosirea în ţară a acestui văr care îi trimisese la Craiova nişte „tutun” spre a fi vândut ; mai departe, Culcer îi dădea relaţii despre soţia şi familia sa. Este foarte probabil că „vărul” în cauză nu putea fi decât Alexandru Buda. Din textul scrisorii nu rezultă însă că Culcer ar fi fost la curent cu misiunea secretă a lui Buda în Principate, dar nu este exclus nici faptul că chiar Buda să-i fi cerut o astfel de scrisoare nevinovată ca un alibiu (Culcer scria că i-a depozitat acolo „tutunul”, deşi nu l-am văzut niciodată în carieră activând ca tutungiu).

În 1862 se iveşte o nouă complicaţie: Oltenia este invadată de teribila muscă columbacă, roind dintr-o peşteră aflată la Porţile de Fier… vitele încep să moară pe capete sub înţepăturile redutabilei insecte, şi combaterea flagelului tot medicului de judeţ i-a revenit bineînţeles.
„…Bărbatul meu, de trei săptămâni este numai musafir pe acasă, că dintr-o parte vine şi în alta pleacă, căci iarăşi s-a ivit boala în vitele mari. Până la sfârşitul lunii nu crez că poate să vie… dar îl ştii pe el…” În aceşti termeni descrie soţia sa Anica, într-o scrisoare către sora ei, felul de viaţă pe care-l ducea acest rob al carierei sale.
Până la urmă calamitatea a fost stăvilită şi la începutul anului următor vedem apărând în Monitorul Medical un raport asupra muştei columbace, semnat de doctorul Dimitrie Culceru.
Am ajuns în iulie 1864 ; serviciul sanitar al judeţului Dolj începuse să meargă, când primeşte într-o zi următoarea scrisoare confidenţială şi urgentă de la Cabinetul Inspectorului General al Serviciului Sanitar din Bucureşti, semnată de doctorul Felix:
„Bucureşti
în 8 iulie 1864
Onorabile Confrate,
Din ordinul Dlui Inspector General27 , te rog să răspunzi îndată prin telegraf, dacă voieşti a primi postul de medic şef al Capitalei.
Răspunsul telegrafic, cată să fie un simplu „primesc” sau „nu primesc”.
Te salut
Felix”28
Oferta era tentantă, salariul mai ridicat, copiii ar fi putut primi o altă educaţie acolo în Bucureşti… şi Culcer acceptă, iar în septembrie apare înaltul decret de numire în „postulu vacantu de medicu şefu alle Capitalei şi vicepreşedinte al Consiliului de Igienă şi Salubritate din Capitală” în locul decedatului doctor A. Vehnert.
Dimitrie se mută acuma la Bucureşti, cu băieţii cei mari: cu Vladimir, pe care-l dă la şcoala militară, cu Tache, cu Grigore şi cu Iancu, pe care-i dă la pension. Deocamdată, Anica va rămâne cu băieţii cei mici – Nicu, Costică şi Eugen, tot la Craiova. Ce folos că leafa se mărise, când aveau acuma două case de ţinut şi să nu uităm că copiii crescuseră şi ei şi că aveau tot mai multe nevoi. Cât o ducea el de bine acuma, se poate vedea din corespondenţa Anichii (scrisoarea din 11.03.1865 către Elena):
„…vezi Leliţico cât sufăr şi cum trăiesc numai cu o socoteală: ca să-mi poci ţine copiii […] vine Paştele, sunt toţi despuiaţi, şi cei de aci şi cei din Bucureşti ; apoi chiria şi plata pensioanelor… Dumnezeule, Dumnezeule, nu ştiu ce să mă fac!”
Ca să scape de cheltuiala a două case, a venit şi ea până la urmă cu copiii la Bucureşti.
S-ar fi părut că, în fine, Culcer şi familia ar fi realizat condiţiunile pentru a se aşeza pe linia de plutire şi că, cu niţică chibzuială, s-ar fi putut redresa definitiv, cu cariera ajunsă la apogeu şi familia reunită, dar nu a fost aşa. Citez din Istoria României, vol. IV, p. 330-331 (Ed. Academiei R.P.R.):
„…Ordinea dorită de domnitor fu însă pusă la grea încercare chiar în primele zile după plecare (a lui Cuza la Băile Ems în Prusia, n.n.), de frământările izbucnite la Bucureşti în ziua de 3/15 august 1865 […] Frământările au pornit în urma unei ordonanţe municipale care a interzis comerţul ambulant de fructe şi legume al oltenilor, obligându-i să închirieze gherete de lemn pentru a-şi vinde marfa pe loc. Măsura a fost luată pentru prevenirea unei epidemii de holeră. Această măsură […] a produs o nemulţumire care a fost speculată de „Monstruoasa Coaliţie”29  […] Totul s-a redus la o „încăierare de piaţă”. […] S-a soldat însă cu vreo 20 de morţi şi foarte mulţi răniţi, pentru că a intervenit armata.[…] Ca o consecinţă (a acestor evenimente), marele vizir Fuad Paşa scria Domnitorului la 2/14 septembrie, calificând incidentul ca „rostirea brutală a unei nemulţumiri generale”. Alexandru Ioan Cuza a trimis un răspuns deosebit de demn, în care respingea încercarea Turciei de a se amesteca în chestiunile interne ale Ţării (arătând că a luat măsuri) şi silind pe vizir la retractare.
Din „Repertoriul Medicilor” de Dtor V.Gomoiu (Tipografia „Cultura”, 1941), aflăm că doctorul Iacob Felix, medic legist la Direcţia Sanitară şi vice-inspector al Serviciului Sanitar al Principatelor, a fost destituit la 19 octombrie 1865 din toate funcţiunile sale (Decretul Nr. 1394/1865). Din acelaşi repertoriu aflăm că doctorul D. Culcer a fost îndepărtat din funcţiune în decembrie 1865 de către Consiliul Comunal, pentru „incapacitate fizică”, dar i s-a oferit în schimb un post de „medic holeric”, iar în locul său a fost numit doctorul Felix, cel destituit în octombrie.
Să vedem ce scrie Anica în corespondenta sa (25.12.1865):
„Noi stăm foarte rău ; Davila şi Primarul, de o săptămână silesc pe bărbatu-meu să demisioneze […], zicând că tot îl scoate, şi atunci va fi ruşine pentru el. Leafa am luat-o înainte. Ieri mi-a dat Leliţa Victoria (o verişoară a Anichii n.n.) un napoleon. Dumnezeu să-i dea toate fericirile, că dacă nu mi-ar fi dat, nu aveam ce mânca… Astăzi trebuie să demisioneze că nu mai poate… Grozavă neomenie, să ne lase muritori de foame şi de frig, că nici lemne nu mai avem! Eu, de joi de când am auzit, sunt la aşternut. Am avut, în 24 de ceasuri, de trei ori vărsături de sânge, încât se speriase chiriaşii de mine şi l-au adus pe doctor, că bărbatu-meu nu ştie ce face, gândindu-se cum să trăim. Mi-e frică să nu se îmbolnăvească şi el, şi atunci vai de bieţii copii ce să fac!… La Ghenarie este să plătim pentru Vladimir, şi o zi de trece peste termen, îl dă afară…”
Iată acuma ce gândesc eu despre această neomenie care a distrus existenţa unui om dârz şi integru şi a familiei sale:
Între „încăierarea din piaţă” şi prăbuşirea doctorului Culcer există cu siguranţă o legătură. Ordonanţa municipală privitoare la comerţul ambulant a avut, în mod evident, un caracter sanitar, menit să stăvilească epidemia de holeră, şi, în consecinţă, nu putea proveni decât de la Serviciul Sanitar. Având însă în vedere extensiunea incidentului pe plan diplomatic internaţional, trebuiau luate măsuri! Doctorul Felix, vice-inspectorul Serviciului Sanitar, era cu 25 de ani mai tânăr decât Culcer, şi dacă trebuia să cadă un cap, de ce să nu cadă acela al bătrânului, şi atunci s-au făcut presiuni asupra lui, ca să-l silească să demisioneze. Existenţa acestor presiuni este atestată nu numai de scrisoarea Anichii Culcer, ci şi de cartea Dr. Gomoiu, care arată că doctorul Glück, pentru a „apăra” pe Culcer menţionează că el a funcţionat ca medic la stat încă din 1836… De ce să-l „apere” dacă nu există nici o acuzare, chiar şi neatestată documentar?… Apoi să nu uităm că marele Davila, cu toate meritele sale, a fost un om vindicativ (aşa se spunea), şi că era şi partizan al şcolii medicale franceze, în opoziţie cu şcoala germană a lui Culcer. Pe de altă parte, primarul Capitalei, orişicine va fi fost, nu putea închide ochii în faţa unor măsuri de higienă menite să lovească în interesele unei populaţii de mahalagii fanariotizaţi, care formau temelia clientelei sale electorale. Nu e greu să ne imaginăm cât îl supărau pe un măcelar din Obor controalele sanitare menite să împiedice vânzarea de carne alterată… Ce enervată trebuie să fi fost o gospodină din Mandravele, căreia ordonanţele municipale îi interziceau să arunce gunoaiele în stradă, ce revoltat va fi cost un cârciumar din Calea Moşilor, căruia i se impunea să păstreze curăţenia în local, un părinte respectabil silit să-şi ducă copiii la vaccinat sau să declare un caz de boală molipsitoare în familie… Se poate oare împiedeca o petrecere sau o nuntă cu lăutari, chiar şi dacă cartierul e contaminat?… Şi ce poate făgădui un primar bombardat zilnic cu astfel de plângeri, dacă nu, că îi va scăpa de „tirania” acestui nebun?
Nu e greu de admis că în aer plutea o nemulţumire generală şi că „încăerarea din piaţă” a fost un prilej binevenit pentru înlăturarea acestei tiranii. A fost prea uşor pentru primar să-l convingă pe doctorul Davilla, să deturneze pe capul lui Culcer săgeţile care se abătuseră iniţial peste Felix.
Decepţionat şi obosit, Culcer şi-a prezentat la 25 noiembrie demisia, pentru „incapacitate fizică”, primind în schimb un post de medic holeric, înfruntând toate primejdiile molimei şi câştigând exact cu ce să poată trăi de pe o zi pe alta.
Iată bilanţul unei cariere de apostolat, a unei munci istovitoare de 29 de ani. Iată la ce ajunsese tânărul nostru dârz şi entuziast care, în 1836, trecuse Carpaţii cu gândul de a se lua la trântă cu viaţa!…
Obţinerea pensiei a fost o nouă problemă. Parlamentul i-a recunoscut de la început cererea ca îndreptăţită, dar nu reuşea să găsească o formulă legală pentru alocarea fondurilor. În fine, cu mare greutate pensia a fost votată, dar Locotenenţa Domnească (Cuza abdicase între timp) se opunea la întărirea ei… Sentimentele cuziste ale lui Culcer, precum şi condiţiile în care fusese silit să demisioneze făceau din el o „persona non grata”. Să dăm din nou cuvântul Anichii:
„…în fine, astăzi dete şi bărbatu-meu petiţia la minister, şi cine ştie când ajunge la Cameră ; şi de aci puţină nădejde… că nu vor să voteze pensii, zicând că nu sunt bani pentru pensii, şi nu ştiu ce să ne facem aici…” (18 ianuarie 1866). Şi alta:
„…pensia s-a votat la 25 februarie, dar ce folos că nu are de gând să se întărească de Locotenenţa Domnească, că nu are cine stărui… Că bărbatu-meu, dacă îi zic să se ducă la cineva, se supără şi nu mai vorbeşte cu mine toată ziua…” (21 martie 1866).

Concetăţenii săi de altădată, inimoşii târgujieni, n-au înţeles însă în acele clipe să uite de fiul adoptiv al oraşului lor, bunul doctor Culcer, care făcuse atâtea pentru judeţul Gorj, şi au înaintat o jalbă la Stăpânire, prin care cereau să fie din nou trimis în mijlocul lor „apostolul darnic, împrăştietor de bine şi sănătate la cei mulţi în suferinţă” (frumos stil!) şi astfel, în luna mai 1866, Dr. Dimitrie Culcer revine în Târgu-Jiul său iubit, ca medic al oraşului. El nu activează însă în acest post decât câteva luni, căci la 13 august ale aceluiaşi an, se aprobă, în sfârşit, mult aşteptata pensie, 1200 lei pe lună.
Acuma ar fi putut, în fine, să se odihnească şi el… ar fi putut eventual să deschidă un cabinet să câştige şi el un ban, dar nici odihna, nici câştigul nu erau făcute pentru un om ca Dimitrie Culcer. Deşi avea existenţa asigurată, cu toate că sănătatea îi era zdruncinată, Culcer a continuat să muncească, acordând asistenţă medicală gratuită pretutindeni unde aceasta i se cerea, o asistentă absolut gratuită, căci Culcer nu a admis niciodată să-şi creeze o sursă de venituri din suferinţele bolnavilor. „…Devotamentul lui pentru bolnavi, mai ales pentru cei săraci, a mers până la sacrificiu…”, aşa scrie istoricul Al. Ştefulescu în a sa Istorie a Târgu-Jiului.
*
*     *
Era într-o noapte răcoroasă de sfârşit de august ; nu trecuseră nici două săptămâni de la pensionare ; Culcer este sculat în grabă la ora 1 şi chemat urgent la un bolnav. În drum spre locuinţa acestuia, în trăsură, moare însă brusc, lovit de encefalită. Îndurase prea multe în cursul laborioasei sale cariere şi mai ales către sfârşitul acesteia… A căzut la datorie, şi chipul lui auster se poate vedea şi astăzi pe piatra din cimitirul de la Târgu-Jiu. Privirea lui, severă şi blândă în acelaşi timp, te urmăreşte apoi ani de zile şi cu greu o mai uită cine a văzut-o o dată.
Bucureşti, 20 mai 1980

NEAMUL OTETELIŞENILORtc “NEAMUL OTETELIŞENILOR”
Ne aflăm la sfârşitul veacului al cincisprezecelea ; zilele eroice ale lui Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş trecuseră. Ţara Românească încetase să mai reziste în faţa Turcului, iar Ştefan al Moldovei căuta zadarnic un aliat de nădejde ca să poată stăvili împreună puhoiul otoman ; şi atunci, l-a scos din mănăstire pe Vlad Călugărul, fratele lui Vlad Ţepeş, care-şi lepădă astfel rasa monahală şi îmbrăcă hlamida domnească, dar care se dovedi prea slab ; sfaturile boierilor din divanul său nu au reuşit să-l facă să ia o atitudine hotărâtă şi să se lepede de turci ; dar nu de asta este vorba aici.
Printre boierii din divanul domnesc, întâlnim la leat de la facerea lumii 6994 (adică, după notaţia actuală, 1486) pe un ban Dimitrie Ghizdavăţ, cu soţia sa Neaga, al cărei tată Detco (sau Duduc) era asociat la bănie cu ginerele său Dimitrie. Acest Dimitrie figura în sfatul domnesc la 23 martie 1482 ca boier fără titlu de dregătorie ; la 24 aprilie 1484, era ispravnic, la 5 aprilie 1485 îl găsim din nou în sfatul domnesc, fără dregătorie, pentru ca la 23 aprilie 1486 să apară ca ban de Mehedinţi30 cu scaunul la Strehaia. Această bănie, fără a fi ereditară de drept, se moştenea de fapt din tată în fiu, iar deţinătorii funcţiunii erau denumiţi „banoveţi”, iar după înrudirea cu dinastia Ţării i-au numit şi Basarabeşti.
Dimitrie şi Neaga au trei fii, dintre care Manea Ghizdavăţ a ajuns şi el ban. Manea a avut la rândul lui trei fii:
Vlad Banul
Dumitru Pârcălabul
Balica Spătarul.
Până nu demult, se credea că aceşti trei fraţi au fost fiii marelui vornic Cârstian din Cepturoaia, fost şi el boier în divanul domnesc al lui Vlad Călugărul, dar domnul G. D. Florescu a demonstrat că nu acest Cârstian a fost tatăl lor, ci Manea Ghizdavăţ31 . Să ne întoarcem însă la ei:
Vlad Banul, zis Buzea, stăpânea 45 de trupuri de moşie „rămase din tată-n fiu de la jupâneasa Neaga, fiica lui Duduc şi de la fiul său Manea Ghizdavăţu fost ban al Olteniei”, moşii stăpânite, încă din zilele lui Vlad Ţepeş (Al. Ştefulescu). Vlad Banul a avut un fiu, Radu Buzeru Armaşul, tatăl celor trei fraţi Buzeşti: Preda, Radu, Stroe, vajnicii căpitani ai lui Mihai Viteazul.
Dumitru Pârcălabul, care a murit tăiat de Moise Vodă în 1523 şi a avut şi el trei fii, dintre care Radu, a avut de asemenea trei fii ; unul dintre aceştia, Preda, a fost căsătorit cu Florica, fiica lui Mihai Viteazul32 .
Balica Spătarul, al treilea fiu al lui Manea a fost tatăl lui Gherghină Pitarul, care a avut tot trei copii: pe Radu Postelnicul, pe Balica Hatmanul şi în fine pe Despina stră- stră- stră- stră- stră- stră- stră- stră-bunica mea. Această Despina a fost măritată cu Tudor Herţa din Oteteliş, dintr-un neam tot aşa de vechi ca şi al ei. La o hotărnicie reprodusă în 1752, un urmaş al acestor otetelişeni a prezentat un hrisov din leat de la facerea lumii 6926 (adică 1418), întărit după 1433 de către Vlad Vodă Dracul, care glăsuia că „Boiarii Otetelişeni vor stăpâni moşia Beneşti şi de acum înainte, după cum au stăpânit-o şi până acum”33 . Din formula „şi până acum” se poate deduce că neamul Otetelişenilor este chiar mai vechi decât data hrisovului, 1418. Existenţa atestată a neamului începe însă abia în 1550, cu acest Tudor Herţa din Oteteliş, soţul Despinei, fiica pitarului Gherghină, strănepotul lui Dimitrie Ghizdavăţ, banovăţ ce se ţinea de neamul Basarabeştilor.
Tudor Herţa şi cu Despina au avut un fiu, Matei, iar acesta pe postelnicul Stroe din Oteteliş, a cărui stemă reprezenta un arc întins, cu săgeata pe el, având în stânga soarele, şi în dreapta, luna34 . Vlad Spătarul, fiul lui Stroe, a avut mai mulţi copii, dar pe noi ne interesează trei:
Radu Logofătul, tatăl vestitului căpitan Ilie Otetelişanu, care a fost ani în şir vornic al judeţului Gorj. În 1719, Ilie a construit, la colţul actualelor străzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa din Tg.-Jiu, o casă care a devenit mai apoi farmacia lui Winkler (cel adus de Dimitrie Culcer de la Cluj), apoi a lui Artur Pol, apoi a lui Gh. Arjoca. Astăzi, casa nu mai există. Tot al lui Ilie fusese şi locul pe care medelnicerul Ion Sâmboteanu a ridicat o casă cu etaj când şi-a măritat fata cu Nicolae Otetelişanu. În această casă a locuit apoi Anica, fiica lui Nicolae, împreună cu soţul ei, doctorul Dimitrie Culcer, apoi fiul acesteia, Grigore Culcer, care a murit la 1928. Astăzi, casa este etatizată.
În anul 1751, din îndemnul cumnatului său Dionisie, egumenul mânăstirii Hurezul, Ilie a înălţat biserica Sfântu Ilie din Craiova în locul vechii bisericuţe de nuiele de până atunci. Prin testament a lăsat acestei biserici întreaga sa avere, Calafatul şi viile din Drăgăşani. Viaţa familiei Otetelişanu este strâns împletită de numele bisericii Sf. Ilie, care a fost restaurată în 1890 de văduva lui Constantin N. Otetelişanu. Ilie a lăsat prin testament ca biserica să sprijine la studii pe membrii merituoşi şi săraci ai familiei. Un ajutor de la Sf.Ilie a primit şi tatăl meu, când urma cursurile Institutului Bacteriologic Pasteur, şi cu banii aceştia şi-a cumpărat un microscop, care i-a fost de mult folos în cariera medicală. Microscopul se află astăzi în posesia surorii mele, doctor Ana Max Culcer. Interesantul testament al lui Ilie Otetelişanu, datând din 1732, se păstrează în condica Hurezului… Către sfârşitul vieţii, Ilie s-a călugărit şi a murit fără urmaşi, lăsând epitropia bisericii nepotului său de văr, Barbu G. Otetelişanu.
Al doilea fiu a lui Vlad Spătarul a fost postelnicul Gorgan, care în 1630 l-a însoţit pe Aga Matei din Brâncoveni (viitorul domn Matei Basarab), când s-a refugiat prin Defileul Jiului în Ardeal, ca să scape de urmărirea lui Leon Vodă Tomşa. Gorgan a avut un singur fiu, pe Barbu Vornicul, cumnat cu Bălaşa Zătreanu şi care, după moartea unchiului său Ilie, a ajuns epitrop al bisericii Sf. Ilie. Acest Barbu Vornicul a avut şi el trei fii:
a) Vistiernicul Ion Otetelişanu, care a avut doi fii:
1) Vornicul Iordache Otetelişanu, un patriot luminat, întemeietor a însemnate aşezăminte publice, un bărbat foarte cult. Se află înmormântat în naosul bisericii Sf. Ilie unde un admirabil epitaf, compus de fratele său Grigore, proslăveşte toate meritele sale. (Acest Iordache a fost „unchiul asasin” al cărui portret i-a căzut în cap bunicului meu, la Târgu-Jiu.)
2) Grigore Otetelişanu (1786-1869), cunoscut ca „unchiul Grigore de la Sf. Ilie”, al cărei epitrop a fost mulţi ani în şir. În 1846, Grigore era ocârmuitor al judeţului Gorj şi în 1847 a hotărnicit „moşia” oraşului Târgu-Jiu, căci cunoştea şi ingineria hotarnică.
Fiind cel mai bătrân din clanul Otetelişenilor, „patriarhul clanului”, toţi ceilalţi îl considerau pe „Tata-Unchiu” drept capul familiei şi la el alergau când aveau nevoie de o povaţă, un sfat sau un ajutor, iar sfaturile sale aveau autoritatea unor porunci. Mulţumită lui, biserica a acordat un ajutor lui Vladimir Culcer, ca să-şi poată termina studiile la academia militară.
În afară de aceşti doi fii, Iordache şi Grigore, Vistiernicul Ion a avut mai multe fete. Una din ele a fost mama Victoriei Lecca, soţia pictorului, acea „Leliţa Victoria” care a ajutat-o cu un napoleon pe sărmana Anica Culcer în 1865 când soţul ei fusese scos din funcţie. O altă fiică, Manda, a fost mama profesorului, scriitorului şi omului politic Petrache Poenaru, fost secretar al lui Tudor Vladimirescu (1799-1875), o figură remarcabilă a mişcării culturale române din secolul trecut. El este inventatorul atestat al stiloului.
b) Vornicul Barbu Otetelişanu a avut şi o fată despre care nu avem date.
c) Al treilea copil al vornicului Barbu, a fost Clucerul Barbu B. Otetelişanu, străbunicul bunicului meu, despre care ştim că se pricepea şi la hotărnicirea moşiilor (a măsurat moşia lui Constantin Poenaru Verdeş). Cu primele două soţii, Clucerul Barbu nu a avut copii, dar cu a treia, Casandra (moartă la 15 octombrie 1810 şi care s-a numit probabil Bărăţeanu), l-au avut pe stră-străbunicul meu Nicolae Otetelişanu, tatăl Anichii Culcer.
Constantin Otetelişanu, cel de-al treilea din fiii spătarului Vlad, a fost ispravnic al scaunului Craiovei prin 1705, şi este strămoşul ramurii Otetelişenilor din Bucureşti, care au avut moşie la Măgurele, unde funcţionează astăzi una din industriile de vârf ale Ţării. Acolo, la Măgurele este şi celebrul lac, care l-a inspirat pe Eminescu, când a compus Scrisoarea a patra. Acest Constantin Otetelişanu a fost tatăl lui Radu, care a fost tatăl lui Şerban, a cărui fiică Maria Otetelişanu, măritată cu Medelnicerul Ion Sâmboteanu, a fost mama stră-străbunicii mele, Uţa Sâmboteanu, măritată cu paharnicul Nicolae B. Otetelişanu, stră-străbunicul meu.
A fost cam obositoare înşirarea atâtor nume… Dar ce să-i facem dacă neamul e atât de vechi şi numeros?… O mare mulţime de Otetelişeni şi, aşa cum ne învaţă teoria mulţimilor, trebuie să aibă şi ei un număr de caracteristici comune ; să încercăm să le definim.
În primul rând, un puternic spirit de clan. Toţi coborâtorii neamului Otetelişanu fac o apă şi un pământ: uniţi, săritori unii la nevoile altora, ajutându-se între ei, intervenind unul pentru celălalt… „Parcă am fi jidani, aşa ne susţinem între noi…”, spunea într-o zi o mătuşă de-a mea.
Un Otetelişanu va fi întotdeauna un om afabil, drăguţ, atent… vorba lui îţi merge drept la inimă.
Au în general trăsături rotunde, mişcări tacticoase… niciodată n-ai să-i vezi grăbindu-se sau pierzându-se cu firea. Prietenoşi, zâmbitori, glumeţi… Cred că am spus destule ca să-i puteţi identifica, şi sper că acum îi veţi putea recunoaşte şi Dumneavoastră!
Bucureşti, 23.05.1980

PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANUtc “PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANU”
Stră-străbunicul meu (1788-1848)
Prea puţin material informativ ne-a rămas de la acest venerabil stră-străbunic: câteva notiţe pe marginea filelor unui acatistier, în care îşi însemna din fuga condeiului marile evenimente familiale: naşteri, căsătorii, decese ; câteva referinţe localnice în Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu şi vreo zece scrisori trimise, către sfârşitul vieţii, fiicei sale preferate, Elena Economu. Mult prea puţin într-adevăr pentru portretizarea unei figuri atât de interesante, dar totuşi suficient spre a trezi în noi o puternică atracţie în care afecţiunea, admiraţia şi respectul se îmbină în egală măsură.
Nu ştiu de ce nu mă pot gândi la el fără emoţie. Ce fire tainice mă leagă oare de acest strămoş, dispărut de mai bine de un veac ? Cum să fac să pot afla mai multe despre el ? Strâng cu disperare între degete puţinele documente rămase. Sunt scrise de mâna lui… şi eu, care nici chirilicele de tranziţie nu le pot descifra… dar pe cele cu „caturi” şi „aruncături” folosite pe vremea lui?…
Cu mari silinţe am reuşit totuşi până la urmă să le tălmăcesc. Am urmărit traseul semnelor cu lupa, unul câte unul, şi mi le notam într-un caiet, pe măsură ce, cu ajutorul contextului, le identificam35 … În cele din urmă, documentele şi-au destăinuit secretul… Dar aici apărea o a doua greutate : şi notiţele din Acatistier şi scrisorile, erau atât de laconice… nişte simple crestături pe răbojul vremii, care se rezumau la o strictă menţionare a faptelor ; fără explicaţii, fără comentarii, fără cadru… li se acorda aceeaşi importanţă marilor evenimente familiale, ca şi faptelor mărunte din viaţa de toate zilele. La fel şi în Istoria Târgu Jiului, unde nu apar decât nişte menţionări ale slujbelor ocupate sau ale felului cum a intervenit în viaţa publică… E descurajant!…
Dar nu mă las… citesc şi răscitesc slovele chirilice pe care, în sfârşit, le-am putut descifra, le pipăi şi mă întreb cum arăta Nicolae Otetelişanu la chip?… Cum umbla îmbrăcat ? Era el oare un om cult, fin, sensibil, bun, sau dimpotrivă ? Îi examinez din nou scrisul… Ce curbe elegante prezintă literele sale ! Câtă stăpânire de sine în modul cum apăsa pe pană ! Ce trăsături sigure şi regulate ! Ce temperament cald şi controlat !…Cât simţ al ordinei, câtă migală, cât simţ estetic !… Aşa-zisele „aruncături” numai aruncate nu sunt… Parcă-l văd cu câtă grijă sta şi desena literele şi le înflora rotunjimile… Textul nu e scris cu zamă de bozi ca atâtea documente contemporane, ci cu o cerneală neagră, lucitoare ca tuşul. Hârtia de calitate, foile filigranate purtând în colţul din stânga-sus emblema Parisului, cu celebra corabie : „fluctuat nec mergitur”. Din textul scrisorilor rezultă că Nicolae Otetelişanu ducea o viaţă cumpătată, lipsită de lux şi de cheltuieli nejustificate. Veniturile îi erau destul de moderate. Ce-l făcea atunci să folosească la scris o cerneală atât de fină şi o hârtie adusă de la Paris, dacă nu un rafinament estetic?
Din amintirile bunicii mele despre Elena Economu, rezultă că tatăl acesteia, Nicolae, fusese „un boier mare, cu carte multă, cum arareori se găsea pe atunci”. Îi transcriu scrisorile la maşină ca să le pot citi fără efort şi le parcurg din nou, până ce le ştiu aproape pe dinafară, până ce încep să-mi însuşesc fraza lui, vocabularul lui, modul lui de a gândi şi de a se exprima… până când autorul scrisorilor, convins de sinceritatea afecţiunii ce-i port, păşeşte afară dintre hârţoagele îngălbenite şi consimte, în sfârşit, să îşi deschidă sufletul… Ce stil ales şi câtă distincţie sobră în expresii!… Se vede cât colo stăpânirea de sine şi gândirea cumpănită. Îmi place cuminţenia şi seninătatea care răzbate din întregul text. Scrisorile către fiica lui încep de obicei cu: „Părinteşte dulce te sărut prea iubită Eleno!…”. Să nu uităm că trăim în plin secol al romantismului ; şi totuşi câtă căldură sinceră răzbate de sub tandreţea convenţională a acestui titlu pompos. În cuprinsul scrisorilor sale, din „dumneata” nu o scoate. Ce consideraţie acordă acest părinte copiilor săi!… Frazele sunt măsurate, vocabularul ales… şi simţi bine inima iubitoare ce bate sub stilul acesta sobru şi ponderat. Chiar şi în ultima sa epistolă, unde deplânge moartea micuţei sale Zmărăndiţa în vârstă de trei ani, îşi spune durerea în termeni simpli, fără declamaţii şi fără văicăreli, deşi, copleşit de suferinţă, peste numai câteva luni şi-a dat şi el obştescul sfârşit.
Reiau Acatistierul. Ce laconic sună însemnarea: „La 1828, ianuarie 13, Vineri, la 7 ceasuri din zi, s-a născut fiul nostru Constantin”… şi totuşi, parcă simţi şi tu câtă bucurie răzbate de sub textul acesta lapidar, în care îşi anunţă naşterea primului său fecior.
Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu36 menţionează toate slujbele de cinste deţinute de Nicolae Otetelişanu şi repetatele sale contribuţii pentru binele public. E clar, bărbatul acesta a fost un personaj marcant.
Şi toate astea nu constituie oare destul material spre a mă putea apropia de acest om admirabil, cu inima generoasă, cu gust şi rafinament, cultură, control, ţinută… de acest slujbaş vrednic al ţării sale, patriot entuziast, iubitor al binelui şi frumosului, iubitor al oamenilor, modest şi simplu ca toate caracterele superioare?…

Nicolae Otetelişanu a fost fiul clucerului Barbu Otetelişanu şi al Casandrei Bărăţeanu. Despre părinţii lui ştim că, în 1761, Barbu a mers împreună cu fratele său Ion Vistiernicul şi au cerut o adeverire despre originea neamului Otetelişenilor „ca să aibă cu ce ieşi înaintea lui Vodă”. În 1779, a măsurat moşia Scorila din Mehedinţi, a lui Constantin Poenaru-Verdeş. Pentru Casandra Bărăţeanu nu avem date verificate că se numea aşa. Se pare totuşi că era din Turnu Măgurele şi că avea o nepoată de soră Tarsiţa, a cărei fiică, Sultănica, a făcut obiectul unei savuroase nuvele scrise cu mult humor de bunică-mea Netty.
Că aceşti doi părinţi au fost oameni cu creştere şi cu purtări alese, asta o dovedeşte cu prisosinţă educaţia, distincţia şi bunul gust prin care s-a remarcat o viaţă întreagă fiul lor Nicolae. S-a născut în judeţul Vâlcea, desigur la moşia din Beneşti. O catagrafie oficială din 1829 îl arată în vârstă de 41 de ani, de unde ar rezulta că Nicolae Otetelişanu s-ar fi născut în 1788, cu toate că, după alte calcule, s-ar fi născut în 1795, deci 7 ani mai târziu. Vom opta însă pentru data atestată, 1788. Prima învăţătură a căpătat-o foarte probabil acasă, de la un dascăl grec, aşa cum se obişnuia pe atunci prin multe familii boiereşti. Cea dintâi însemnare din renumitul său acatistier glăsuieşte: „La leat 1810, octombrie 15, au răposat mumă-mea.” Ce laconic şi ce concis ne comunică el această tristă veste!…
Avem motive să credem că a figurat şi el printre elevii vestitei scoli a lui Gheorghe Lazăr, asta pentru că, pe de o parte, stăpânea perfect şi se exprima elegant în frumoasa noastră limbă românească, într-o vreme când majoritatea boierilor noştri găseau că e mult mai distins să se exprime pe greceşte – limba saloanelor de atunci ; pe de altă parte, deşi îmbrăţişase cariera judiciară, se pricepea şi la măsuratul moşiilor, având titlul de „clucer za zarie”, adică inginer hotarnic. Astfel, ştiu că în 1848 a măsurat moşiile Aspadia şi Ţânţăreni din Gorj. Să nu uităm şi termenii în care îl calificase bunică-mea Netty, după spusele Elenei Economu: „…un boier mare, cu carte multă, cum arareori se găsea pe atunci…” Toate acestea sunt semne vădite că omul nostru trecuse pe la Sfântu Sava, şi foarte probabil că fusese trimis şi la învăţătură la Viena… şi poate chiar la Paris, căci vântul iluminismului cuprindea tot mai mult pe tinerii patrioţi din ţara noastră.
Peste nouă ani apare a doua însemnare în acatistier: „La leat 1819, Februarie 13, m-am căsătorit, luând de soţie pe Maria, fiica născută la 1804, mai 10, a Dumnealui Medelnicer Ion Sâmboteanu, ce a murit la 1812”.
Maria – sau Uţa –, a cărei mamă era tot o Otetelişancă scoborâtoare din Constantin, fratele lui Gorgan, era fiica bogatului boier Iancu Sâmboteanu, de la care a moştenit moşia Dobriţa şi casele clădite pe actuala stradă Tudor Vladimirescu, pe locul rămas de la Ilie Otetelişanu.
Iată acum şi a treia însemnare: „La leat 1822, Decembrie 26, Marţi, la opt şi jumătate ceas din noapte, s-a născut fiica noastră Elena.” ; avea să fie copilul lui cel mai drag.
Şi însemnarea a patra:
„La leat 1824, Ghenarie 10, joi spre vineri, la opt ceasuri noaptea, s-a născut fiica noastră Ana.” Este vorba de străbunica mea, nefericita Anica Culcer. În fine, la 1828, ianuarie 13, la 7 ceasuri din zi, se naşte primul său băiat, Constantin, Costică.
În 1832, îl vedem prezident al Judecătoriei Gorj, şi în această calitate vizitează şcoala normală de învăţători, de curând înfiinţată în Târgu-Jiu. Era stăpânit de ideea că cultura nu trebuie să fie monopolul unei anumite clase şi că împrăştierea luminei în jos este o datorie cetăţenească ; era dornic să vadă cum îşi va asimila această lumină tineretul entuziast, care se pregătea pentru munca de apostolat la sate.
În acatistierul său se iveşte în 1833 un fecior, Ion sau Iancu, şi în anul următor, o fată, Ecaterina, care însă nu a trăit.
Dar nu numai de şcoli se ocupa Nicolae ; marea lui problemă era aceea a sănătăţii populaţiei, de care numai babele se îngrijiseră până atunci. În 1836 a reuşit, în fine, să aducă în judeţ pe medicul austriac Fritz Jenichen, al cărui salariu era asigurat prin subscripţia publică (cea mai importantă parte a acestui salariu provenea însă din propriile sale venituri). În curând s-a convins însă că domnul Jenichen nu corespundea cerinţelor ; foarte slab din punct de vedere profesional, dar în schimb cu serioase pretenţii financiare, aşa că peste puţin timp, neamţul nostru incapabil şi hapsân a fost înlocuit cu medicul ardelean Dimitrie Culcer, pe care Otetelişanu l-a instalat în propria sa casă din Strada Domnească (astăzi T. Vladimirescu)
Să continuăm însă răsfoirea acatistierului care de data aceasta ne aduce o veste foarte dureroasă: „La 1836, Iulie 5, la 7 ceasuri din zi s-a născut fiica noastră Dumitrana, când eu mă aflam în Craiova, şi au botezat-o fără vreme Dumnealui Nae Măldărescu, puindu-i acest fel de nume, căci peste trei ceasuri tot în acea zi, au răposat şi prea iubita mea soţie din greşeala moşitului.” Nu avea decât 32 se ani şi lăsase în urma ei patru copii. Este greu de închipuit deznădejdea soţului, şi, sub stilul lui ponderat şi controlat, se întrevede tot chinul singurătăţii. Elena nu avea decât 14 ani, prea puţini pentru responsabilitatea unei case cu 4 copii şi pentru toate treburile gospodăreşti… şi astfel, Nicolae, hotărât să nu ţină seama de prejudecăţi, se recăsătoreşte în septembrie 1836 cu fiica medelnicerului Grigore Bâlteanu, Mariţa37 . Eliberat de grijile casei, Nicolae a putut acum să se ocupe ca şi altădată de propăşirea oraşului. În anul următor se începe construirea unui nou local de şcoală unde va subscrie personal 500 de lei (o sumă destul de frumuşică pe atunci) şi va aduce var şi lemne de la Dobriţa pentru zidăria clădirii.
Şi din a doua căsătorie s-au născut mai mulţi copii: în iulie 1837 se va naşte Ecaterina (Ecaterina a II-a cum o numea el), care va deveni celebra Ţaţa Tinca Frumuşanu, apoi în anul următor, un băiat, Nicolae, în 1845 o fetiţă, Smaranda, pe care o îndrăgeşte încă de la început şi în fine, în ziua de Sân-Petru 1847, un băiat, Petre, ultimul său vlăstar.
În Magazinul Istoric nr. 6/1967, vedem la pagina 73 o schiţă a Turnului Colţii executată în 1838 de Nicolae Otetelişanu. O analiză sumară a desenului ne arată ce om ordonat a fost cel care l-a făcut.
Copiii au început să crească mari şi într-o zi, în preţiosul său acatistier, apare menţiunea: „s-a dăruit (acatistierul), prea iubitei mele fiice Elena, ce s-a căsătorit luând ca soţ pe Dumnealui, Căpitanul Ion Economu, la 1844, Ianuarie 9. Ca zestre, Nicolae i-a lăsat jumătate din moşia Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului şi până la Fântânile Dobriţei) precum şi moşia Rasoviţa, amândouă rămase de la mama ei Uţa Sâmboteanu ; i-a dăruit de asemenea un loc de casă la Tg.-Jiu (la colţul străzilor Griviţa şi Eroilor). Cred totuşi că cea mai frumoasă marcă de afecţiune a fost dăruirea acestui acatistier, răbojul familiei, pe care de fapt tot el a continuat să-l tină la zi până la moarte, căci Elena nu a notat nimica în el. După Elena Economu, cartea a trecut la nora Anichii, Ana Bălcescu-Culcer, care a ţinut-o la zi cu multă scrupulozitate. De la Ana Culcer, cartea a trecut la fiica acesteia, Marioara Culcer-Voiculescu, care nici ea nu a notat nimic în ea ; de la Marioara, cartea mi-a rămas mie, Gabriel Max Culcer, care m-am ocupat cu multă dragoste şi râvnă de ea până în 1980, când l-am pierdut pe scumpul meu băiat Mircea Culcer, în vârstă de 48 de ani. Nu mai am tragerea de inimă să continui cu scrisul, şi am pasat acatistierul surorii mele dragi, doctor Ana Max Culcer, pe care o rog insistent să continue să-l ţină mai departe şi să-l lase apoi pe mâini vrednice…
După ce a măritat-o pe Elena cu care se înţelegea ca doi prieteni vechi, Nicolae a început să se simtă tot mai singur. „Crede-mă că de multe ori strig pe Anica cu numele Dumitale”, îi scrie el. Până în 1845 activase ca prezident al judecătoriei Gorj, dar apoi s-a strămutat la Craiova de unde ne-a rămas o corespondenţă amănunţită cu Elena, din care putem urmări cum se desfăşura viaţa lui de toate zilele: diverse fapte banale… nimic interesant am putea spune, şi totuşi, tocmai aceste amănunte banale dau viată atmosferei de acum un secol şi mai bine, în care s-a desfăşurat existenţa lui. Astfel, nepoată-sa, Evgheniţa (sora lui Petrache Poenaru) îl roagă să cerceteze cum „se găsesc” casele ei de la Craiova. Nicolae merge la faţa locului şi găseşte patru geamuri sparte şi „jaloziile stricate de nu se pot închide, având trebuinţă de meremet”(reparaţie). Îi comunică Elenii, care se afla cu soţul la Beneşti-Vâlcea, diferite noutăţi mondene din Craiova: „Se va face parada îngropăciunei răposatei Catincăi Coţofeanca, murind alaltăieri seara ; slujba la Biserica Maicăi Precista, iar îngropăciunea la Coţofeni”, sau încă: „Mâine seara se aşteaptă aci Domniţa Caterina cu Dl. Florescu, soţul Luminăţiei sale” (este vorba de fiica lui Bibescu Vodă, căsătorită cu Generalul Ion Em. Florescu, oarecum împotriva voinţei princiare a părinţilor). Desigur, faptul a fost mult comentat la vremea lui. „Aducă-i Dumnezeu sănătoşi!” este singurul comentariu al lui Nicolae ; laconic, dar plin de tâlc.
În 1945 mai are o fetiţă, Zmaranda, pe care o îndrăgeşte de la început.
În anul următor închiriază casele din Târgu-Jiu pentru spitalul judeţean, condus de viitorul său ginere, doctorul Dimitrie Culcer.
Într-o scrisoare din 7 iulie 1847 citim: „Noi, din mila Domnului, ne aflăm sănătoşi. Mariţa (soţia lui n.n.) a făcut (născut) uşor în ziua de Sân Petru, de dimineaţa la şapte şi jumătate un băieţel frumuşel”. (Este vorba de ultimul său vlăstar, Petre Otetelişanu). „Îi dă singură ţâţă, până a se găsi doică. Zmărăndiţa te aşteaptă să o iei la Târgul Jiului.” Trebuie să spunem că Elena se afla cu sora sa Anica la băi, la Balta Alba. Nicolae, pe care-l chinuiau pe semne reumatismele, vrea să afle care sunt condiţiile de viaţă pe acolo… „de este baltă cu trestie, pipirig sau papură, cam ce vieţuitoare sunt într-însa şi de sunt luntre şi caice pe dânsa, precum şi de este încongiurată de „adunaţi” (vilegiaturişti) sau numai de o parte sunt. Aibi bunătatea şi mi le descrie cu amăruntul…”. Îl cam sperie ideea lipsei de confort, căci mai pune şi un post-scriptum: „De ştiţi, arătaţi-ne cam câţi sunt adunaţi, în ce locuiesc cei ce n-au odăi, şi cam ce ţânţari sunt pe acolo: de cei ce se luptă cu leii, sau pot veni?…” Vrând-nevrând te gândeşti la nuvela de mai târziu a lui Alecsandri, Două zile la Balta Albă, cu lipsa de confort a unora şi huzureala altora. Totuşi, îşi ia inima în dinţi şi prin august pleacă şi el la băi, după ce a trimis-o pe Smărăndiţa la Târgu-Jiu, la Elena.
De altfel, viaţa de prezident al tribunalului din Craiova nu prezenta prea multe variaţiuni în vremea aceea. Corespondenţa cu Elena se urmează regulat, şi astfel aflăm că soţul ei fiind cam răcit, Nicolae îl sfătuieşte că „bine este să ia Dumnealui o curăţenie, două, de hapurile lui Morison”. Elena îi trimite ceasul la Craiova la reparat şi el îl duce la unul Prodănoiu, ceasornicarul oraşului. Pe Zmărăndiţa o ţine în Gorj, la Elena, şi nu e scrisoare să nu întrebe de ea. El îi cere Elenii mustuleţ (un fel de gem din must de vin) din care va prepara muştar. Îi trimite de la Craiova icre, sardele şi ţelină, care se pare că erau foarte apreciate în acea vreme ; tot de la Craiova îi trimite şi zarzavaturile pentru iarnă: praz, morcovi, pătrunjel, varză roşie38 .
Casele vechi rămase de la Ilie Otetelişanu, în colţul actualelor străzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa le închiriază farmacistului Winkler, adus de doctorul Culcer de la Cluj (astăzi casa nu mai există). Se mai interesează de reparaţia acoperişului de prăştilă (şindrilă) de la Dobriţa, şi recomandă să se puie meşteri buni… Aşa e viaţa… împletită din fapte banale!
În ianuarie 1848 îşi mărită şi cea de-a doua fiică, Anica, după doctorul Dimitrie Culcer, venit din Ardeal, care locuia în casele lor de la Târgu-Jiu. Ca zestre îi dă aceste case, împreună cu jumătatea de răsărit a moşiei Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului la Plăişor inclusiv).
Faptele diverse ce îi reţineau atenţia erau şi ele destul de banale: „Boierii cei din protipendada de aci sunt poftiţi a se duce la Bucureşti pentru alegerea deputaţilor în locul celor trecuţi în ministeriu şi unii la Împărăţia Ceriului”, sau mai departe: „Miercuri se va alege maghistratu (consiliul municipal) şi din cei vechi, numai unul socotesc că se va schimba.” Din aceste relatări banale se pot deduce concluzii interesante: aflăm astfel că alegerea deputaţilor era în acea vreme un privilegiu al protipendadei ; poporul de rând neavând dreptul să-şi spună cuvântul. De ce nu pleca însă şi paharnicul Nicolae la Bucureşti? Nu era oare şi el din protipendadă?… Vedem apoi că membrii consiliului municipal nu se prea schimbau, într-o epocă în care erau necesare atâtea schimbări şi reînnoiri ; de ce scria Nicolae „se va alege maghistratu” şi nu „vom alege”? E clar că omul acesta, care activase atâta în viaţă pentru sănătatea publică şi pentru învăţământ, nu prea se arăta entuziast în activităţile politice pe care le relatează aşa laconic, şi totuşi atât de străveziu.
Şi iată că izbucnesc evenimentele din iunie 1848. De la Izlaz, Revoluţia se întinde la Craiova, încă înainte de a fi cuprins Capitala Ţării… De data aceasta, Otetelişanu dă frâu liber entuziasmului său patriotic… Să nu uităm că, spre deosebire de majoritatea protipendadei noastre, boierii Otetelişeni îşi păstrează caracterul neaoş românesc încă de pe vremea lui Vlad Dracul, fără nici un amestec greco-fanariot, polonez, albanez sau armenesc. În 1821 şi-a deschis larg porţile conacului din Beneşti pandurilor lui Tudor, în timp ce atâţia alţi boieri fugiseră peste graniţă. Dacă a urmat şcoala de la Sf. Sava, apoi a fost, desigur prieten cu Heliade, şi dacă a trecut prin Franţa a avut foarte probabil legături şi cu „Frăţia”. Fapt este că la ceremonia Arderii Regulamentului şi a pitacelor de boierie a participat şi acest mare boier, membru al unei protipendade printre care nu se găseau mulţi de o potrivă a neamului său.
În curând însă revoluţia este sugrumată şi bătrânul nostru Nicolae Otetelişanu se retrage din viaţa publică, ocupându-se cu măsurători de moşii. Atunci i-a venit şi dureroasa veste a morţii fetiţei sale adorate, Zmărăndiţa, care a pierit secerată de o molimă ; nu avea decât trei anişori. Cu toată mâhnirea ce-l cuprinde, Nicolae găseşte totuşi cuvintele necesare pentru a îmbărbăta pe Elena, care şi ea se îmbolnăvise39 . „Te rog, fata mea, păzeşte-te cât vei putea şi-ţi întăreşte inima, căci dinaintea găsirilor cu cale ale Ziditorului nu avem ce face”. Atmosfera în mediul acela, unde măsura moşiile, îi devine insuportabilă „viindu-mi gânduri care să-mi pricinuiască dărăpănarea”. Trimite la Craiova să vie căruţa să-l ia, ajunge acasă răcit şi cade la pat, iar până la finele anului 1848 s-a şi stins din viaţă acest vlăstar al uneia din cele mai vechi familii româneşti, scoborâtor din banoveţii Olteniei ce-şi ziceau Basarabeşti, român neaoş, ca sânge şi ca simţăminte. Ar mai fi avut el multe prilejuri de înfăptuiri frumoase dacă ar mai fi trăit, „dar dinaintea găsirilor cu cale ale Ziditorului…”. A murit cu conştiinţa împăcată că şi-a împlinit datoria fată de ţară, faţă de neamul său şi faţă de urmaşi… Cred că nu a avut prea multe de mărturisit duhovnicului când a simţit că i se apropie sfârşitul.

Totuşi, Biserica a fost de altă părere ; era curând după înăbuşirea Revoluţiei de către oştile împărăteşti ale Ţarului şi ale Sultanului şi făptaşii acestei revoluţii au fost supuşi unui crunt regim de represalii, aşa că la moartea lui Nicolae Otetelişanu nu s-a găsit un singur popă care să aibe curajul să-l înmormânteze pe acest revoluţionar periculos, ce cutezase să-şi trădeze clasa socială. A trebuit să intervină cu toată energia însuşi sameşul (poliţaiul) Craiovei, Alecu Dălgeanu40 (a cărui soţie era şi ea otetelişancă după mamă), pentru a se permite ca acest mare om de suflet să poată fi îngropat creştineşte. Mormântul lui se poate vedea în curtea bisericii Sf. Ilie din Craiova.
Bucureşti, 30 mai 1980

tc “”
NEAMUL SÂMBOTENILORtc “NEAMUL SÂMBOTENILOR”
tc “”
tc “”
tc “”
Am văzut că Nicolae Otetelişanu a fost căsătorit prima dată cu Maria sau Uţa, fiica medelnicerului Iancu Sâmboteanu şi a Mariei, născută Şerban Otetelişanu, al cărei străbunic Constantin Otetelişanu a fost fratele postelnicului Gorgan. Vedem aşadar că Nicolae venea văr al treilea cu mama soţiei lui…
Uţa s-a născut la 10 mai 1804 şi a avut şi un frate mai mare, Ion, care a fost strămoşul Sâmbotenilor de astăzi. Dacă voim însă să-i cercetăm genealogia de la părintele său Iancu în sus, vedem că lucrurile se încurcă. Genealogiile stabilite de domnii G. Florescu, General Ulysse Sâmboteanu şi Ion Cârlova sunt şi incomplete, şi contradictorii. Răposatul preot I. Popescu Cilieni a publicat în Arhivele Olteniei nr. 107 şi 125 un număr de documente ale neamului Sâmboteanu, care însă, departe de a aduce lumină, încurcă şi mai tare lucrurile.
Din tradiţia orală a familiei Sâmboteanu, rezultă că neamul lor s-ar trage din Sâmbăta de Jos, de lângă Făgăraş, deşi ei au stăpânit în trecut moşia Sâmbotinul din Gorj. Conform regulilor etimologice ale onomasticei româneşti, numele Sâmboteanu nu poate veni decât de la Sâmbăta, căci, dacă ar fi venit de la Sâmbotin, s-ar fi numit Sâmbotineanu, aşa că, de fapt, denumirea moşiei vine ea de la numele lor. În familia Sâmboteanu se păstrează o stemă cu un corb cu un inel în cioc, stema oraşului Haţeg şi a Huniazilor. Într-o scrisoare din 1802, Ion Sâmboteanu semnează: „Ion Sâmboteanu de la Haţeg”. Întrucât sâmbotenii erau oameni foarte bogaţi, ocupându-se intens cu comerţul de vite mici şi de râmători, pe care-i trimiteau spre vânzare tocmai până la Buda şi la Viena, este foarte plauzibil ca acest blazon să fi fost cumpărat, spre a le deschide mai uşor porţile în exercitarea comerţului lor în Ardeal şi în Ungaria, el dovedind o stare de vasalitate fată de Huniazi, aleşi ca protectori.
O hotărnicire din 1765 arată că pentru fixarea hotarelor moşiei Sâmbotinul au fost aduşi ca martori cei mai bătrâni oameni din sat care au arătat cu jurământ locul pe unde trecea hotarul în vremea când erau încă copii. Sosirea în Oltenia a Sâmbotenilor trebuie să fi avut, aşadar, loc la începutul sec. al XVIII-lea sau chiar înainte.
Primul document menţionând pe Sâmboteni este un zapis de la 1778 ce-l dă Dumneaei Mileasca la mâna lui Răducan Poenariul şi în care semnează, ca martor, un polcovnic Ion Sâmboteanu. La 30 noiembrie 1786, acelaşi polcovnic Ion Sâmboteanu intră în stăpânire peste partea răposatului C. Geanoglu din moşiile Runcu, Bâlta, Dobriţa şi Rasoviţa. Cine să fi fost acel polcovnic?… Polcovnic în oastea românească a lui Vodă Mavrogheni sau în oastea austriacă de grăniceri?… Mai ştie cineva astăzi?…
Într-o hotărâre din 13 aprilie 1813, se judecă o pricină dintre fiii unui oarecare Dumitru Iconomu şi Enache Sâmboteanu. Să fi fost acest Enache, acelaşi cu polcovnicul Ion?…
În 1791, Ion Sâmboteanu zideşte biserica de lemn din Dobriţa cu hramul la Sf. Nicolae. Cine să fi fost acest Ion?… Tot Polcovnicul?…
În 1797, Clucerul za zarie (inginer hotarnic) Ion Sâmboteanu, hotărniceşte moşia Siseştii din Gorj. Şi acest clucer za zarie, tot polcovnicul nostru să fi fost?…
La anul 1800, în locul unde s-a aflat mai apoi arestul preventiv din Târgu-Jiu, se înalţă una din puţinele case de zid din acea vreme (în tot oraşul erau 26), aparţinând clucerului Ion Sâmboteanu care, în spatele casei, construise o cişmea ce-i poartă numele şi astăzi şi care da pe vremuri cea mai bună apă din oraş. Acest Ion Sâmboteanu apare acuma cu rangul de clucer.
În 1801 Iancu Sâmboteanu şi soţia sa Maria Otetelişanu au un fiu, pe Ion, din care descind Sâmbotenii de astăzi.
În 1802, Iancu Sâmboteanu ridică biserica Sfinţii Voevozi din Rasoviţa.
Tot în 1802, Ion Sâmboteanu (Ion nu Iancu) are un diferend cu un oarecare Sebeş din părţile Hunedoarei, conflict datând încă din 1792.
La 10 mai 1804, Medelnicerul Iancu Sâmboteanu şi soţia sa Maria au o fiică, pe Maria sau Uţa, care va deveni soţia lui Nicolae Otetelişanu.
În 1805, Divanul Craiovei hotărăşte într-o pricină dintre Medelnicerul Ianache Sâmboteanu şi sătenii din Dobriţa (acuma e Ianache, diminutiv de la Ion).
Tot în 1805, Ion Sâmboteanu hotărniceşte moşia Cloşanilor.
La 1811, Medelnicerul Ion Sâmboteanu are o socoteală cu un Mavroudolu din Argeş, a cărui fiică ţinuse pe răposatul fiu al medelnicerului.
În 1812, Ianache este ispravnic de Gorj.
În 1813, la 13 februarie, Nicolae Otetelişanu se căsătoreşte cu Maria, fiica medelnicerului Iancu Sâmboteanu, ce a murit în 1812.
În pomelnicul cel mare al bisericii Sf.Nicolae din Târgu-Jiu, zidită în 1810, găsim la pag. 15, o însemnare din 1813:
Dumnealui Medelnicer Ianache Sâmboteanu
Ion i Maria        Ion i Stanca
cu fiii lor şi tot neamul lor    Ion i Maria
„Acest blagorodnic boier, cu râvnă dumnezeiască, dat-au la zugrăvirea Bisericii, taleri 500, ca să se pomenească la Sf. Jertfelnic veşnic.” Pe peretele dinspre miazănoapte sunt zugrăviţi Dumnealui Ion biv vel41 medelnicer Sâmboteanu iar la stânga lui, Dumneaei Kukoana Stanca. Picturile au fost mutilate în 1814 de bandiţii adalâi, dar figurile sunt încă vizibile. Dumnealui Ion şi Dumneaei Stanca par a avea în jur de 50 de ani, în timp ce micii Ion şi Maria aveau pe atunci 12 şi 9 ani. Cam bătrâni părinţi pentru aşa urmaşi!… Cred că au fost mai degrabă bunici.
Lucrurile parcă încep să se lămurească. Greutatea este că pe toţi îi cheamă Ion (Iancu, Ianache, Enache), dar unul e polcovnic, altul medelnicer, altul sluger… parcă nu s-a mai găsit alt nume pentru familia asta decât Ion. Ipoteza cea mai plauzibilă ar fi, cred, următoarea: Medelnicerul Ion sau Ianache Sâmboteanu, fost polcovnic în zilele lui Vodă Mavrogheni (eventual, fiul acestui polcovnic, căsătorit cu Kukoana Stanca, probabil Crăsnaru), a avut un fiu Iancu, ajuns tot medelnicer, cununat cu Maria lui Şerban Otetelişanu. Acest Iancu a fost tatăl slugerului Ion Sâmboteanu şi al stră-străbunicii mele Uţa. Genealogia lor ar fi următoarea:
Polcovnicul Ion Sâmboteanu, care a trăit la 1786 şi a achiziţionat moşiile Runcu, Bâlta, Dobriţa şi Rasoviţa.
Medelnicerul Ianache Sâmboteanu, căsătorit cu Stanca (Crăsnaru) şi mort în 1813.
S-a ocupat cu comerţul de „vite mici şi rămâtori”, ca şi tatăl său, desigur.
Medelnicerul Iancu Sămboteanu, căsătorit cu Maria Otetelişanu, şi mort în 1812, cu un an înaintea tatălui său. S-a ocupat şi cu măsurătoarea de moşii.
Slugerul Ion Sâmboteanu şi cu sora lui Uţa, care a fost stră-străbunica mea.
Insist că este vorba de simple ipoteze dar, totuşi, cele mai plauzibile.

Slugerul Ion Sâmboteanu (1801-1860), strămoşul Sâmbotenilor de astăzi, a fost căsătorit întâia dată cu Ecaterina Almăjanca şi a doua oară cu Polina Călinescu. A avut o interesantă activitate publică: el a ridicat biserica din Dobriţa, cu hramul la Sf. Ion Botezătorul. Cu prima lui soţie a avut patru copii:
Pe Polina Stefănescu din care descind familiile Plopeanu, Gârbu, Terpu, Ştefulescu, Botez, Dudescu, Dornescu, Radovici şi Neagu din Târgu-Jiu.
Pe Elena, măritată cu maiorul Scarlat Blitler, nu ştiu ce urmaşi a avut.
Pe Grigore Sâmboteanu, strămoşul Sâmbotenilor de astăzi ; a trăit până în 1904 şi a avut 13 copii, din care cităm pe Gheorghe, tatăl doctorului Ştefan Sâmboteanu ; generalul Ion Sâmboteanu ; avocatul Virgil Sâmboteanu care a avut un fiu, tot Virgil ; generalul Ulysse Sâmboteanu, unul din organizatorii educaţiei fizice ştiinţifice în România. El a fost tatăl artistei Mireille Sâmboteanu, ale cărei păpuşi, pe cât de expresive, pe atât de spirituale, sunt apreciate la expoziţiile de artă decorativă din tară şi din străinătate. Nici unul din aceşti Sâmboteni nu mai are urmaşi.
În fine, al patrulea copil al slugerului Ion Sâmboteanu, Maria, a fost măritată Măcescu. Nu ştiu nimic despre urmaşii ei.
Bucureşti, 3 iunie 1980.

MARIA SÂMBOTEANUtc “MARIA SÂMBOTEANU”
(Stră-străbunica mea, Uţa Sâmboteanu)
1804 -1836
Uţa, fiica medelnicerului Ion Sâmboteanu şi a Mariei Otetelişanu, s-a născut la 10 mai 1804. Avea opt ani când şi-a pierdut tatăl, iar mama ei a mai trăit încă sase ani. În 1813, când nu avea decât 15 ani, a fost măritată cu Nicolae Otetelişanu care avea dublul vârstei ei. Străbunicul lui Nicolae, Gorgan, fusese frate cu străbunicul mamei sale, Constantin Otetelişanu, aşa că soţul Uţei îi venea în acelaşi timp şi unchi.
Ca zestre din moştenirea părintească, a primit moşiile Dobriţa (jumătatea de est) şi Rasoviţa, precum şi casele cu două rânduri din strada Domnească (astăzi Tudor Vladimirescu) zidite de tatăl ei în 1902, tot pe loc otetelişenesc (probabil aparţinând mamei sale). Această casă, în care au locuit Uţa şi Nicolae, avea să fie apoi moştenită de fiica ei, Anica Culcer.
După aproape 4 ani de căsnicie, în 1822, are în sfârşit o fiică, pe Elena, doi ani mai târziu pe Anica, în 1828 pe Costică, în 1833 pe Iancu… avea acum tot ce-i dorea inima, adică o casă plină de copii… Soţul ei se statornicise cu slujba la Târgu-Jiu, dar pe ea n-o deranja viaţa într-un orăşel de provincie aşa de mic şi nici faptul că avea după ea o droaie de copii. Pe atunci scopul vieţii oricărei gospodine era casa, indiferent unde.
În 1834 mai are o fetiţă, Ecaterina, care însă nu a trăit. Când ai patru copii sănătoşi, nu regreţi prea mult dacă al cincilea nu trăieşte. Peste un an şi ceva, a simţit din nou că va fi mamă. Acuma nu se mai bucura ca la început şi nici nu se mai temea ; este o lege a firii!… În noaptea de 4 spre 5 iulie încep durerile facerii… va trece şi asta, cum au trecut şi celelalte… se obişnuise cu ele… Nicolae, soţul, era plecat la Craiova şi când va veni acasă va avea o nouă surpriză, indiferent dacă va fi fată sau băiat. De data aceasta, naşterea a fost însă mai grea. Căldura era zăpuşitoare, moaşa înnebunită nu mai ştia ce să facă spre a grăbi deznodământul şi s-a pierdut cu firea. În sfârşit, pe la 7 dimineaţa a născut o fetiţă, aproape sugrumată, care abia mai respira puţin. A fost chemat în grabă preotul şi fetiţa a fost botezată în pripă, punându-i-se numele Dumitrana. Era şi timpul, căci a murit imediat după botez, iar peste alte trei ceasuri s-a săvârşit din viaţă şi nefericita mamă. Nu avea decât 32 de ani.
Bucureşti, 4 iunie 1890

DOBRIţAtc “DOBRIţA”
tc “”
tc “”
Amintirea familiei noastre este aşa de strâns legată de aceea a Dobriţei că nu poţi vorbi de una fără a te gândi la cealaltă. Mi-aduc aminte când, copil fiind, abia aşteptam să vină vara, să plecăm din Târgu-Jiu, să petrecem vacanţa la tară… În sfârşit, venea şi ziua hotărâtă: Vasile Ungureanu punea caii la trăsura cea veche, pe Mişu în dreapta, pe Arpad în stânga. Erau doi roibi de toată frumuseţea pe care Vasile îi îngrijea cu multă dragoste… Aproape două ore dura ţesălatul lor, până ce crupele le luceau lună… În sfârşit, pe la trei după amiază, trăsura pornea în trapul mare al cailor.
„Ce v-a venit cu Dobriţa asta a voastră, de muriţi toţi după ea?… Un sat de munte ca toate satele, ba chiar mult mai mizer!…” De multe ori am auzit aceste reflecţii, dar nici nu-mi dau osteneală să le răspund… Ştiu ei ce este Dobriţa?…
După ce trecem podul Jiului, apoi pe al Suşitei, lăsăm în urmă satul Bârseşti, unde o fabrică de ciment – una din cele mai mari din tară – răspândeşte astăzi de jur împrejur nouri grei de praf ce se depun pe case, pe recolte ba şi pe oameni ; hainele, sprâncenele şi mustăţile lor par a fi de piatră. Localnicii nu-i spun „fabrica de ciment” , ci „fabrica de praf”. Deşi tehniceşte posibile, măsurile pentru evitarea acestor nouri de praf nu sunt aplicate aşa cum trebuie. Pe vremuri însă, cum ieşeai din Tg.-Jiu, te izbea aerul curat, pe care un vânticel răcoros îl aducea de pe crestele munţilor ce închid orizontul spre miazănoapte, într-un lanţ neîntrerupt: Pleşa42 , Siglăul mare şi cel mic, Muncelal, Semnele, Cioaca Bernei, Bordul în formă de acoperiş înclinat, Dragomanul, Muntele Vălarilor, se întind unul după altul pe dreapta noastră, iar mai departe spre est, Straja, ca un con geometric, se desenează precis dintre celelalte vârfuri, chiar ca o strajă. Nu se compară aceşti munţi nici cu masivul Făgăraşului, nici cu Piatra Craiului, nici cu Bucegii… dar sunt munţii copilăriei mele, ultima verigă concretă ce mă mai leagă de trecut.
După ce intram în Pădurea Valea Calului de la Ursaţi43 , trăsura oprea câteva minute în vârful crestei ca să respire caii şi să-şi uşureze vezica. Vasile îi trăgea cu putere de urechi şi telegarii scuturau fericiţi din cap (n-am priceput niciodată acest proces fiziologic, dar nu contează… Bine că l-au priceput caii!). O luam apoi iar la drum, până ajungeam la o răscruce ; trăsura cotea spre dreapta, către nord, pe un drum mult mai prost, direct spre linia munţilor. Satul Ursăţei era pe vremuri plin de fluturi albi, semn că avea multe bălţi… (şi mult paludism din nenorocire…). După Ursăţei intram în satul Leleşti, un sat lung, lung, care parcă nu se mai termina: trăsura mergea, mergea, şi câini satului îi făceau un alai nemaipomenit cu hărmălaia lor. În fine, ieşeam dintre case şi dăm iarăşi de drum întins: era Câmpul-Mare. Tăria aerului de munte te izbea pe neaşteptate cu mirosul lui de ferigă, sulfină, izmă şi codiţa-şoricelului… Te simţeai parcă renăscut ; plămânii parcă ţi se dilatau până la refuz şi parcă-ţi părea rău că   n-aveai putere să tragi în tine atâta aer cât ţi se dedea… Caii galopau întins, căci simţeau şi ei că nu mai era mult. Muntele e acuma aproape de tot şi vârfurile au dispărut unul câte unul în spatele plaiurilor, care în prezent marchează ele orizontul: Stersura, Cârjuletele, Prisaca, Babele… apoi dispar şi aceste plaiuri şi nu se mai vede decât o linie de dealuri, de dealuri înalte, impunătoare ca un lanţ de munţi autentici ; este Pleşul, e Brezaia, Iazul, Pietrosul cu nucii lui sălbateci, Cândreşul, Măgura… Ştiu bine că pentru alţii aceste denumiri, care nu spun nimic, nu sunt decât o înşirare seacă de toponime plicticoase, dar mie… câte amintiri nu îmi trezesc!…
Intrăm iarăşi într-un sat… În fine, e Dobriţa. Fiecare casă, fiecare piatră, fiecare colţ de aci are câte o poveste de spus, şi eu le cunosc pe toate, dar de câte ori ajung acolo, le pun să mi-o povestească din nou. Pe tinerii dobriceni nu-i mai cunosc, şi nici ei nu mă mai ştiu pe mine… bătrânii s-au dus aproape toţi… dar ce are a face?… Poveştile lor au rămas.
Lăsăm pe stânga casele lui Constantin Măruţă, mare gospodar şi român neaoş44 , şi ne urmăm calea până ajungem la o răscruce. Suntem în Plăişor. Drumul înaintea noastră urcă pieptiş spre munţi ; la dreapta, un drumeag o ia prin pădure spre Suseni, iar noi o luăm spre stânga, paralel cu linia dealurilor ; sunt acuma dealuri mai mici: Gugul, Pirgul, Dobriţa… Patru kilometri cât se întinde satul, drumul numai în urcuşuri şi în coborâşuri o ţine. Caii au obosit şi au luat-o la pas. Mişu, mai zburdalnic, e numai spume ; Arpad, mai cuminte, a rămas tot uscat. Vasile, pe capra trăsurii, răsuceşte o ţigară. Drumul coboară mai întâi spre Pârâul Ţiganului, trecând peste un frumos pod de piatră, construit cam prin 1930. Podul acesta frumos era de fapt o adevărată calamitate. Mult mai înalt decât nivelul şoselii, urcai brusc ca să-l treci, şi coborai apoi brusc după ce-l trecusei ; cât despre axul podului, acesta făcea un unghi apreciabil cu axul şoselei, aşa că dacă nu erai atent, era rost de accidente grave. În 1979, în fine, podul a fost nivelat şi aliniat. Explicaţia acestei anomalii era că, atunci când a fost proiectat podul, se prevăzuse pentru sosea un alt traseu, mai simplu şi mai practicabil. Acest al doilea proiect a rămas însă baltă… Vă miră?… Pârâul Ţiganului îşi trage numele de la colonia de ţigani sălăşluită pe malul apei… La drum era situată potcovăria satului, o forjă primitivă, de unde, din zori şi până în noapte se auzea răsuflarea foalelor şi bătaia neobosită a barosului lui Titu Ţiganu, în nicovală. Astăzi mai are foarte puţin de lucru, căci nu mai trebuie potcoave, nici căruţe de făcut45 . Peste drum se ridică casa cu etaj a învăţătorului Mitică Pupăză.
Aproape jumătate din locuitorii Dobriţei poartă numele acestei păsări moţate. Încă din 1693, un hrisov al lui Constantin Vodă Brâncoveanu întărea „slobozirea din rumânie (şerbie)”, a nepoţilor unui oarecare Nicolae Pupăză din Runcu, al cărui zapis de iertăciune data din 1648. Este un frumos titlu de vechime pentru actualii descendenţi ai acestui Nicolae de la 1648.
Dar să ne urmăm drumul: trecem pe lângă casele lui Ion şi Nicolae Cătană, două case mici cu un cat, la fel una cu cealaltă, cu faţada la drum şi fără cerdac, cum se întâlneşte de obicei în Ardeal, căci tatăl lor, bătrânul Zamfir Cătană, venise pe vremuri de peste munţi, probabil fugit din oastea ungurească şi de asta cred că se numea „Cătană”. Aci în Dobriţa deschisese o prăvălioară în care găseai de toate: chibrituri, gaz, hamuri, cuie, coase, opinci… Când a murit, prin 1912, s-a făcut moroi(aşa povestea satul şi eu nu am dreptul să nu-i cred), şi venea în toate nopţile de chinuia pe vrednici locuitori ai Dobriţei, încât nu puteau să mai închidă ochii, până ce, într-o bună zi, l-au dezgropat copiii lui, i-au scos inima din piept, au dus-o sus pe munte şi au ars-o. Din ziua aceea, sufletul bătrânului Zamfir şi-a aflat în sfârşit dreapta odihnă, lăsând şi pe vrednicii dobriceni să se odihnească noaptea.
Multe fapte minunate s-au mai petrecut în Dobriţa noastră!… Călina lui Vulpe, vecina noastră, care se văicărea toată ziua cu şi fără rost (tata îi spunea „Căcălina”), mi-a povestit cu mare lux de amănunte cum l-a văzut cu ochii ei pe „ăla rău” (adevăratul lui nume nu trebuie niciodată rostit)… Trecea seara prin faţa cimitirului, când s-a ivit în faţa ei ; avea coarne, coadă şi o limbă mare, roşie… Pot eu să mai spun că nu l-a văzut ?…Tot pe când eram copil, trăia în sat o babă, am uitat cum o chema, care avea o învoială cu Necuratul. Toată ziua zăcea la pat şi uneori începea dintr-odată să urle de se auzea la zece case ; numai la câteva ceasuri după asta se pornea o ploaie cu trăznete şi grindină, care distrugea toate recoltele oamenilor. Nu mai încăpea îndoială, furtunile şi grindinile le aducea baba asupra satului cu urletele ei. Oamenii i-au venit însă de hac… Au luat cheia cea mare de la biserică, au înroşit-o în foc, au intrat la babă şi i-au aplicat-o pe ceafă. Baba a murit, Dumnezeu a iertat-o de blestem, şi din ziua aceea furtunile şi grindinile se abat asupra satului fără a mai fi prevestite de urletele nenorocitei reumatice.
Coborâm spre podul Revenişului care trece peste apa Bârloaei ; mai jos de pod, izvorăşte din malul de humă o apă limpede şi rece. Spre stânga, de-a lungul Bârloaei, se face drumul către cimitir. Din clipa în care murea un om în sat, clopotul (la Dobriţa se numeşte „harâng”), îşi bătea neobosit cele două note lugubre:
Bing – bang !
Urma o tăcere lugubră şi apoi iarăşi:
Bing – bang !
şi tot aşa, fără încetare, timp de aproape o oră. Pe la nămiază, începea din nou:
Bing – bang !
la chindie iară… şi tot aşa o ţinea până în ziua înmormântării, când sicriul descoperit era pus pe năsălie şi purtat pe umeri, întâi la biserică, apoi la cimitir. În fruntea convoiului, Popa, îmbrăcat în odăjdii şi cu cădelniţa în mână, urmat de dascălul care purta icoana. În spatele lor, doi gornişti:
Dacă mortul era un voinic necăsătorit, i se purta şi un brad înalt de doi stânjeni, împodobit cu năframe, care se împlânta apoi pe mormânt.
În spatele mortului se înghesuiau bocitoarele satului, care-l jeleau pe o melopee bine definită, în funcţie de vârsta, sexul şi starea civilă a răposatului ; una din cele mai renumite bocitoare ale satului a fost pe vremuri Ioana Pupăză, zisă Măciucata. După bocitoare urmau rudele, care-şi amestecau vaietele lor cu acelea ale bocitoarelor şi, în fine, toţi sătenii, care ţinuseră să-l petreacă cu cinste pe răposat în ultima lui călătorie. Rând pe rând, toţi bătrânii cu care mă împrietenisem copil fiind, au apucat-o pe drumul acesta, de-a lungul Bârloagei, însoţiţi de alai zgomotos, iar alţii mai tineri le-au luat locul.
Am ajuns la o nouă răscruce. Spre dreapta, se desface Drumul Pupăzarilor, care urcă spre munte până în Ardeal, la Uricani. În colţul de est se întindea curtea noastră bătrânească în care ne vom face în curând intrarea, dar deocamdată coborâm din trăsură şi o lăsăm să urce singură, iar noi ne continuăm în jos drumul spre vest, pe uliţa principală a satului. În colţul de vest, înconjurată de brazi, falnică şi zveltă, se înalţă biserica satului, cu două turle albe şi acoperişul de tablă galvanizată: poartă hramul de la Sf. Ioan Botezătorul şi a fost construită în piatră în secolul trecut de Nicolae Otetelişanu, în 1829, în locul vechiei bisericuţe de lemn. În anul 1907 a fost modernizată prin subscripţie publică şi printre numele noilor ctitori figurează la loc de cinste bunicul meu, doctorul Dumitru D. Culcer ; în fine, în 1973 a fost învelită din nou cu tablă, printre subscriptori figurând şi noi, cei sase fraţi Culcer ; numele nostru a fost scris în pronaosul bisericii. În 1917 i-au luat nemţii clopotul ca să-l transforme în tunuri, dar n-au apucat să-l topească, şi după 1920, a fost găsit în Budapesta şi recuperat. În intervalul acesta s-a folosit multă vreme clopotul cel mic de la cimitir, pe care Niţă Sârbu avusese grijă să-l îngroape. În curtea bisericii, printre brazi, se ridică piatra de mormânt a Elenii Economu, alături de monumentul funerar al tatălui meu, doctorul Max Culcer, surmontat de un frumos bust de bronz, opera sculptorului Al. Severin.
Pe partea stângă a uliţei se ivea dintre pomi vila cochetă a inginerului agronom Ion Bistrianu, clădită în stil românesc. Era fiu de ţăran şi în copilărie i se zicea Oţet. Foarte aplicat la studii, ajunsese să facă o carieră frumoasă în Ministerul Agriculturii. Surzise la bătrâneţe şi era renumit pentru cinstea şi incoruptibilitatea lui. Se spunea că infirmitatea lui îl împiedeca să audă şoaptele mieroase ale şpertarilor care umblau să-i propună diferite aranjamente incorecte. Pe vremea când eram încă în liceu, am fost îndrăgostit o vară întreagă de fata lui, Marioara, pe care o asemuiam cu Mona Lisa.
În inima răscrucii, între curtea noastră, biserică şi vila lui Bistrianu, se juca duminica hora satului. Tarafele lui Gheorghe Zlătaru şi ale lui Dumitru Pobirci zis Cotoi, ne-au încântat copilăria cu atâtea cântece bătrâneşti din Gorjul nostru drag, devenite de atuncea celebre, mulţumită radioului, Mariei Tănase şi Mariei Lătăreţu. Cine nu cunoaşte astăzi „Di-di-di murguleţ, dii!”, „Cine-a fost stăpân pe Gorj”, „Marioara de la Gorj”, „Am o ibovnică mică” sau „La Tismana-ntr-o grădină”…?
Pe atuncea însă, numai noi, gorjenii, ştiam să le cântăm. N-am să pot niciodată uita horele acelea din Dobriţa, în care tânărul elev de scoală militară ce eram pe atunci se prindea voios în sârbă, alături de flăcăii voinici, cu obrajii pârliţi de soare şi mustăcioara tunsă scurt, cu o garoafă roşie la pălărie ori cu căciula de „astragan” pusă pe o parte, cu mindanul de dimie albă înflorată cu roşu şi negru (schileresc) azvârlit haiduceşte pe umăr ca un dolman de husari, cu cioarecii găitănaţi cu negru… mă prindeam alături de fetele oacheşe legate la cap cu tulpan de mătase înflorată, cu fir de busuioc la ureche, cu mânecile iei de borangic înflorate cu râuri şi altiţe meşteşugite, cu laibărul de catifea neagră cusut cu fir de aur, cu opregul din faţă lucrat în şiruri verticale, şi cel din spate în rânduri orizontale… Le simţeam zvâcnirea muşchilor puternici pe sub mânecele cămăşii, şi mă cuprindea şi pe mine iureşul jocului. Maria Ţiganca îşi apuca strâns cobza bortoasă cu gâtul răsfrânt şi începea să-i dea bătaie în toată legea ; Cotoi se înfuria pe dibla lui cea veche, care ţi-ar fi fost cu neputinţă să ghiceşti ce culoare avusese pe vremuri, iar Zlătaru, negru şi lucios ca o măslină, cu pălăria de paie cu marginile roase, cu mustăcioara unsuroasă răsucită ungureşte în sus ca un semn de întrebare, îşi da capul pe spate, scoţând înainte gâtul cu mărul lui Adam proeminent, îşi rotunjea gura ca un crap şi dedea drumul „Sârbei hoţilor de cai”:
Auuuu…!
Dar acesta era numai începutul.
Foaie verde ş-un măr creţ,
Căpitane de judeţ,
Ce mă tot ţii la coteţ
Pentr-un pui de mânzuleţ?…
Pentr-un pui de mânzuleţ…
Că l-am vândut făr’ de preţ… etc.
Beţia jocului ne ameţise… Ca nişte zănateci bătătoream în duşmănie sub picioare pământul roşcat al drumului dobricean. Cizmele mele militare, cu pinteni zornăitori, nu se lăsau mai prejos de bocancul sau de opinca populară… Praful roşietic se ridica în nouri groşi, amestecându-se cu mirosul de busuioc şi de sudoare… dar mărturisesc că niciodată n-am respirat o atmosferă cu mai multa voluptate… Obiceiul horei persistă şi azi, dar mindenul haiducesc a dispărut şi tinerii vin la joc în straie orăşeneşti. La fete mai zăreşti din când în când câte o ie, dar e brodată cu flori mari sau cu păsărele viu colorate şi împerechiată cu o fustă de stambă, iar printre lăutari şi-a făcut între timp apariţia un acordeon şi o ghitară electrică. De altfel hora de duminică nu mai are succes ; în schimb, balurile de sâmbătă seara de la Căminul Cultural, cu twisturile şi rockurile lor, înnebunesc tineretul de azi… Nu ca învechita horă anacronică… Este o lege a naturii şi ar fi inutil să protestăm sau să ne tânguim. Mersul implacabil al roţii nu poate fi întors…
Dar să lăsăm filozofia şi să ne urmăm călătoria de-a lungul uliţei. Punctul acesta din răscruce a fost cel mai înalt (410m) şi, de acum, drumul începe iarăşi să coboare. Niţel mai jos, faţă în faţă cu biserica, unde erau pe vremuri casele lui Vladimir Bistrianu, şi-a ridicat doctorul Toma Voiculescu o frumoasă vilă cu etaj, care e astăzi azil de bătrâni. După biserică, pe dreapta, monumentul eroilor din primul război mondial are forma unui obelisc ; pe trei din faţetele sale sunt înscrise numele martirilor dobriceni din 1916-1919, căci temeliile României Întregite de astăzi s-au rezemat şi pe osemintele lor… Ce mulţi mai sunt!… Pe a patra faţă a obeliscului, lucrat în basorelief, ne întâmpină un soldat rahitic şi cocârjat, ţinând cu mâinile un drapel, de parcă ar fi un par… şi pe nimeni nu-l şochează oroarea aceasta inestetică şi inutilă. De fapt, de atâţia ani de când există, obeliscul s-a integrat în decor şi nimeni nici nu-l mai observă pe soldatul rahitic.
În fundal, se înalţă fosta şcoală primară construită pe vremuri prin grija bunicului meu… Pe atunci avea numai parter şi, mai târziu, prin 1930, i-a făcut prefectul de atunci, Petrică Petrescu (ginerele doctorului D. D. Culcer), încă un etaj. Astăzi a devenit cu totul neîncăpătoare şi s-a construit ceva mai departe o scoală nouă, cu 14 săli de clasă, cu învăţământul organizat pe 11 ani46 , iar vechea scoală a devenit grădiniţă de copii. Pe stânga s-a zidit căminul cultural, servind ca sală de cinema, de festivităţi sau reuniuni, iar la stradă, construită din piatră sură, netencuită, este fosta primărie, astăzi muzeul satului, organizat cu mult suflet – dar mai puţină metodă – de institutoarea Victoria Gângioveanu. Prezentarea exponatelor lasă însă de dorit, dar este de vină mai ales lipsa de fonduri.
Patrulaterul acesta mărginit la est de biserică, la nord de grădiniţă, la vest de căminul cultural şi de muzeu, dă la sud în şosea. O poartă monumentală de lemn, sculptată artistic de Ioachim Săvulescu, după modelul porţii de la casele noastre bătrâneşti care astăzi nu mai există, închide accesul dinspre uliţă. Această poartă, acoperită cu şindrilă, a fost ea însăşi copiată după poarta lui Antonie Mogoş din Ceauru-Gorj, care a fost premiată la expoziţia cea mare de la Bucureşti, din 1906.
Ne continuăm călătoria pe şoseaua principală care începe să coboare. Spre stânga se desface un drum de care, Drumul Piscanilor, care duce până afară din vatra satului, la casa ce şi-a ridicat-o tata în 1940. O frumoasă casă ţărănească, cu etaj şi două cerdace. Dacă priveliştea spre munţi din cerdacul de nord este impresionantă, apoi priveliştea spre valea Rasoviţei din cerdacul de sud e tot ce poate fi mai odihnitor. Pădurile alternează cu câmpia, văile şi vâlcelele cu clinurile, verdele izlazului şi al pădurii cu galbenul fâneţei şi al porumbiştei… ai impresia că le priveşti din avion… nici un obstacol nu vine să închidă orizontul. Din nefericire, însă, calitatea construcţiei lasă de dorit şi casa a început să se dărapene. De când a murit Tata, în martie 1969, această casă devine tot mai mult „a tuturor şi a nimănui”. Devine din ce în ce mai puţin atractivă, şi această ultimă verigă ce ne mai leagă de Dobriţa strămoşească, de Dobriţa copilăriei noastre, simţim cum ne fuge de sub picioare.
Dacă ne continuăm însă drumul pe uliţa principală, ajungem imediat într-un fund de vâlcea, la Fântânile Dobriţei, unde trei fântâni îşi înaltă spre cer cumpenele golaşe, ca trei cocostârci la sfat…şi ce apă bună dau !…Peste drum de fântâni, zidită în piatră sură, solidă şi bine înfiptă în temelii, ne priveşte casa familiei Vlăduţ… Când eram copil în scoală, bătrânul Adam Vlăduţ avea şaizeci de ani trecuţi. Pe vremea când mama acestui Adam era încă fată mare, a păţit săraca un mare necaz: ieşise şi ea într-o duminică la hora satului şi acolo, strânsă prea puternic în braţele vânjoase ale unui flăcău focos, zdupăită şi hopăită în iureşul jocului, i s-a întâmplat ceva de ruşine, care a stârnit pe loc hohotele de râs ale vlăjganilor obraznici din preajma ei, şi satul necruţător i-a pus numele de „Beasa”. Aşa i-a rămas porecla până la adânci bătrâneţe, iar fiul ei, Adam, care era moşneag pe când eram eu copil, era cunoscut în sat ca Adam al Besii. El a avut doi băieţi, Gheorghe şi Mitu. Gheorghe a ajuns subofiţer de cavalerie şi a trăit până la sfârşitul vieţii la Bucureşti, unde a scăpat de ponosul cu bunică-sa. De câte ori venea însă pe la Dobriţa, falnicul nostru roşior, plutonierul major Vlăduţ Gheorghe, revenea pentru câteva zile „Gheorghe al lui Adam al Besii”. Cât despre fratele său Mitu, care a locuit până la sfârşitul vieţii la Dobriţa, n-a reuşit să scape de porecla infamantă, nici el, nici urmaşii lui care trăiesc şi astăzi. Sărmana străbunică!… De când o fi oale şi ulcele!… Şi când te gândeşti că fapta ei în vorbirea curentă este folosită spre a exprima tot ce poate fi mai efemer, şi-a lăsat amprenta un secol şi mai bine… Aşa este mediul de munte, conservator.
După ce trecem podul de piatră peste Pârâul Ursului, care seacă totdeauna vara, ieşim din Dobriţa propriu-zisă şi intrăm în cătunul Bota. Bisericuţa veche cu hramul la Sf. Nicolae, cu turla ei pătrată, stă cocoţată sus pe o costişă, de te temi parcă să nu se prăbuşească în fundul văii ; a fost ridicată în secolul trecut de slugerul Ion Sâmboteanu. De cealaltă parte a văii, faţă în faţă cu biserica, o enormă stâncă sură străjuieşte cătunul. Prin două guri imense şi negre se pătrunde într-o peşteră întortocheată care, zice-se, ar străbate până la Runc. De câte ori nu mi-am pus în gând să tentez explorarea. Mi-ar fi fost de ajuns un ghem de sfoară şi o lanternă de buzunar. Din nefericire sunt însă un individ prea comod şi multe din intenţiile mele, niciodată nu au devenit fapte. Las acuma sarcina pe seama generaţiilor viitoare. Astăzi, din stâncă s-a extras o vreme calcarul pentru fabrica de ciment din Bârseşti. Această exploatare masivă a lăsat însă urme vizibile şi astăzi a fost sistată.
Pe sosea, în capul văii, într-o curte mare, locuieşte Părintele Dabelea, care slujeşte la bisericuţa de pe costişă. Socrul său, Popa Pantelică Dobriceanu era pe vremuri un apicultor pasionat ; zeci şi zeci de stupi bâzâiau în curtea lui, şi de multe ori mă duceam la el să-l văd cum taie fagurii sau cum scoate mierea cu centrifuga din ramele stupilor sistematici. Mi-a arătat odată o matcă pe care o creştea într-o cutie, ca să provoace roirea artificială… Şi ce miere mai scotea Popa… Miere incoloră de mai, cu miros de salcâmi, miere aurie, parfumată de pe florile câmpului, miere brună din pădure… Stupii îi moştenise de la tatăl său, bătrânul Popa Ion-de-sub-coastă care ţinea în curte ştiubeie rudimentare din trunchiuri găunoase de copaci, şi care servea mierea amestecată cu ţuică (o mesteca în pahar cu degetul).
Călătorului îi şade bine însă cu drumul, mai ales că n-a mai rămas mult. Am ieşit din sat ; uliţa coboară brusc pe o pantă abruptă, numai hârtoape ; sunt Humele. Trăsurile pe Humele urcă şi coboară goale ca să nu vină peste cap. Niciodată nu le-am putut urca pe bicicletă mai mult de jumătate… Iată-ne, în sfârşit, la Runc „a opta minune a lumii”. Două ape, Sohodolul şi Gâlciomiţa curg paralele numai la câţiva metri una de alta, fără a-şi amesteca apele. Sohodolul izvorăşte din inima munţilor, dintre Siglăul şi Pescarul şi goneşte zglobiu prin cheile impunătoare care nu se dau bătute nici în faţa Zănoagei şi Tătarului, nici în faţa cheilor Olteţului. Apa curge repede printre stâncile înalte şi abrupte, până ajunge în sat, unde i se deschid brusc orizonturile. E atât de rece, încât cu mare greutate te poţi scălda în toile ei, dar eu în toate m-am scăldat: Bulbuc, Nările, Colibituri… Astăzi, o sosea montană tăiată în calcarul stâncii, întreruptă din loc în loc de câte un pod zvelt dar rezistent, permite circulaţia camioanelor către exploatările forestiere sau către carierele de piatră de var, piatră care se arde în cuptoarele înşirate de-a lungul drumului. Gâlciomiţa izvorăşte chiar la începutul satului, de sub o stâncă sură, umbrită pe vremuri de crăcile enorme ale unui nuc secular… La piciorul stâncii, la sursă, te răcorea un mic bazin natural, cu apa rece ca gheaţa. Acolo, la umbra nucului bătrân, se făceau cele mai plăcute chefuri cu lăutari, şi tot acolo se juca duminica şi hora satului.
O cârciumă scobită chiar în masa stâncii avea grijă de drumeţii cărora apa de izvor nu le ajungea ca să-şi potolească setea. Pe peretele stâncii, pe o faţă netezită, erau scrise două versuri de Rădulescu Niger:
Dulce-i Runcule la tine
Cum e dulce când e bine…
(După unii autori, al doilea vers cică e cazul să se citească: „Cum e dulce când bei bine”)
Astăzi bazinul a fost acoperit, bătrânul nuc nu mai există şi izvorul Gâlciomiţei a fost captat pentru a alimenta Târgu-Jiul cu apă potabilă. Cele două versuri au fost transcrise pe o tăblie, la intrarea în campingul de pe malul Sodoholului, la Buciumi, înainte de pătrunderea gârlei între chei.

Călătoria noastră a luat sfârşit, şi a venit momentul să deschidem cartea, să aflăm cum a fost pe vremuri cu acest colţ de rai pe pământ:
Dobriţa îşi trage numele de la siliştea unei oarecare Dobra din Leleşti, care în 1508 a vândut-o unuia, Neagul.
Prin sec. XVI, aflăm că Dobriţa a fost proprietatea postelnicului Calotă din Cocorăşti.
La 1610, satele Dobrita, Runcu, Bâlta şi Rasoviţa, formând un singur trup de moşie, au intrat în stăpânirea clucerului Radu Buzescu, unul din cei trei fraţi Buzeşti. În 1656, moşia aparţinea încă familiei Buzeştilor.
În 1736 vedem moşia în stăpânirea lui Beizadea George Cantacuzino, fiul lui Şerban Vodă.
În 1747, Stolnicul Pârvu Cantacuzino, fiul lui George, vinde partea sa de moşie şetrarului Dumitrache Geanoglu.
La 24 martie 1754, celălalt fiu a lui George, şetrarul Toma Cantacuzino îşi vinde şi el partea de moşie, „ce i-au venit la împărţeală”, lui Răducan Bengescu care, în acelaşi an 1754, o vinde tot lui Dumitrache Geanoglu.
La 3 noiembrie 1778, Divanul Craiovei hotărăşte asupra „prigonirei” dintre unul, Neagu Beura şi Paharnicul Constantin Geanoglu, fiul lui Dumitrache.(Numele Beura există şi astăzi în Dobriţa).
La 30 septembrie 1785, Constantin Geanoglu moare fără urmaşi şi moşia intră în proprietatea polcovnicului Ion Sâmboteanu. De atunci, proprietatea s-a transmis din tată în fiu până la mine, care astăzi mai stăpânesc încă acolo o treime de hectar de „moşie” şi o optime de „conac”, rămase de la tatăl meu, doctorul Max Culcer.
La 1805, moşia este proprietatea medelnicerului Ianache Sâmboteanu, care lasă jumătatea de vest (Bota) fiului său, de la care a moştenit-o fiica acestuia, Polina Ştefănescu. Jumătatea de est (Dobriţa propriu-zisă) a lăsat-o fiicei sale Maria, care s-a măritat cu paharnicul Nicolae Otetelişanu. După moartea Mariei, partea de est (de la Bârloaia la Plăisor), a moştenit-o fiica ei, Anica Culcer care însă a vândut-o sătenilor din Dobriţa, spre a-şi putea ţine la carte cei şapte feciori. Partea de vest, de la Bârloaia şi până la Fântânile Dobriţei, a moştenit-o cealaltă fiică, Elena Economu, care a murit în 1902 fără urmaşi şi a lăsat-o nepotului ei de soră, doctorul Dumitru D. Culcer, fiul Anicăi, cel care o îngrijise la bătrâneţe şi îi gospodărise şi moşia. În 1919, partea arabilă a acestei moşii este expropiată, iar restul este împărţit în 1927, după moartea doctorului D. D. Culcer, între cei 5 copii ai săi, revenind de fiecare urmaş, între care şi tatăl meu, doctorul Max D. Culcer, aproximativ 10 hectare. Pe lângă acest pământ „arabil” (50% pietriş şi restul pământ categoria a 5-cea, argilos), au moştenit şi pădurea ce se întindea de la liziera de nord a satului şi până la hotarul Ardealului (cam 80 ha de moştenitor). Dacă ar fi dispus de fondurile necesare pentru a o exploata, dacă ar fi existat căile necesare de acces, ar fi putut deveni milionari. Dar aşa?… Când aveau nevoie de lemne, tăiau câte un copac şi-l târau cu dragla cu boi până în sat. Toate societăţile forestiere au respins ofertele de exploatare, considerând ca nerentabilă această imensă pădure, care nu le-a produs proprietarilor decât impozite. Aceasta nu i-a împiedicat, în epoca stângistă din 1950, să aibe mari neplăceri în numele unei lupte de clasă care nu a existat. Abia în 1956 situaţia a fost examinată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi cazul s-a lămurit.
Tata şi-a construit acolo, în 1940, o casă în stil ţărănesc, cu etaj, iar în 1956 şi-a donat partea sa de pământ Statului, nereţinând pentru sine decât această casă, împreună cu două hectare şi jumătate de pământ şi joampa ce duce la Valea Slatinei. Ceilalţi patru urmaşi ai doctorului D. D. Culcer au donat în întregime Statului loturile lor, iar vechea casă bătrânească, achiziţionată în 1940 de Petrică Petrescu, a fost naţionalizată, fiind astăzi sediul fermei de stat şi Casă de Oaspeţi a Ministerului Agriculturii.
Doctorul Max Culcer a murit în 1969, iar moştenirea lui s-a împărţit în opt loturi egale, dintre care două au rămas văduvei sale Aniţa, iar celor 6 fraţi Culcer ne-a revenit câte o optime, pe care le stăpânim în devălmăşie şi le administrează tot Aniţa, beneficiind singură de veniturile lor, din care abia reuşeşte însă să-şi acopere impozitele.
Un ultim amănunt: în sângerosul an 1907, când ţărănimea obidită s-a ridicat în atâtea sate din ţară, la Dobriţa n-a mişcat nici măcar un pai… De ce era să mişte?… Mai mult încă ; sătenii se duceau deseori de la ţară la oraş să-l întrebe pe bunicul meu „ce mai e cu rivuluţia?”. Cu ocazia cercetărilor făcute după înăbuşirea răscoalei, Obştea Satului a referat înscris, către Prefectura Jud. Gorj, că familia Culcer nu numai că nu a împilat niciodată pe ţărani, dar este o adevărată binecuvântare pentru sat ; că doctorul D. D. Culcer s-a comportat întotdeauna faţă de dobriceni ca un adevărat părinte care se îngrijeşte de nevoile copiilor săi, că le-a acordat întotdeauna asistenţă medicală gratuită şi că le-a distribuit gratuit medicamente ori de câte ori au avut nevoie, că a fost ctitor principal la ridicarea bisericii din sat, şi că şi-a dat toată osârdia pentru a se termina cât mai curând localul de şcoală, aflată în vremea aceea în construcţie.

Din nefericire, satul acesta frumos se goleşte văzând cu ochii an de an, căci gospodarii comunei nu mai ştiu astăzi să-i valorifice bogăţiile, iar sătenii îşi caută atunci de lucru prin tot judeţul, sau chiar şi mai departe. Dobriţa are păşuni grase şi fâneţe bogate şi ar fi putut deveni un important centru zootehnic. Dobriţa are livezi întinse de pomi roditori: meri, peri, pruni, şi ar fi putut deveni un important centru de fabricare de băuturi spirtoase şi de conserve de fructe, dar lipseşte manopera pentru recoltarea acestora. Munţii de calcar pot furniza cantităţi imense de var de construcţie de cea mai bună calitate… Un masiv de circa şapte milioane de metri cubi de marmoră cenuşie, albă şi roză, aşteaptă de zeci de ani să fie valorificaţi. Marmora a fost expertizată prin 1924 de specialişti cehoslovaci, care au atestat atunci în scris calitatea rocii şi fineţea granulaţiei. Florile parfumate ale fâneţelor şi pădurilor ar fi prielnice apiculturii intensive… Dealurile însorite cu solul lor argilos sunt prielnice plantării vitei de vie şi, în fine, aerul excepţional de bun care rade crestele munţilor înainte de a ajunge în sat şi ne parvine curat şi filtrat, pădurile de stejar şi de fag sunt prielnice transformării satului în staţiune de odihnă… şi toate acestea nu sunt visuri… au existat cândva aevea… Ţin minte, pe când eram copil, cum coborau în fiecare seară turmele din munţi… oile cuminţi şi caprele neastâmpărate formând un convoi în care behăitul unora şi mehăitul celorlalte se amestecau cu sunetul talăngilor şi al clopoţeilor… În fruntea convoiului păşea tacticos Marcu urechiatul, îngândurat şi absent ca un filozof. Foiala şi zgomotul din jurul lui parcă nu-l interesau… La ce se va fi gândit el oare?… Drumul se umplea de praf roşietic care-ţi astupa căile respiratorii şi clipeai des din ochi. Deodată, un miros greu: trecea pârâul cel mare al satului ţapul cu coarnele lui enorme şi bărbos ca un popă. Călca încet şi tacticos, iar talanga de la gâtul lui scotea un sunet grav şi dogit. Nici o vietate nu-i disputa drumul, căci pe cât se părea de liniştit, pe atât de periculoase erau coarnele sale. Caprele ajungeau în sat ; fiecare se desprindea din turmă şi intra singură în curtea ei. Se abătea şi pe poarta noastră un grup, noi le prindeam şi le mulgeam direct în pahar. Laptele acela plin de vitamine, crud, cald, spumos şi mirosind a capră, era viaţă pentru noi. El ne-a dat vlagă şi sănătate, el ne-a delectat copilăria. Pentru mine, Dobriţa copilăriei a rămas caracterizată prin mirosul acela amestecat de humă, de capră şi de mentă, care parfuma (da, am zis „parfuma”) aerul răcoros al înserării. Aveam fiecare capra noastră şi numele lor s-a transmis din generaţie caprină în generaţie caprină: Suveica, Busica, Gramatica… Oile, eliberate de tovărăşia neplăcută a caprelor, îşi urmau liniştite drumul până la valea Bârloaiei în jos, lângă pădurea Copăcel, unde le aştepta Baciul la stâna lui ; una câte una treceau la muls şi apoi începea şi pentru ele odihna. Numai câinii nu ştiau de odihnă… Pe la finele lunii, porneau ciobanii spre târg cu sedilele de caş sau de jintiţă, iar în putine puneau brânza la făcut… În primăvară ieşeau şi cu burdufurile la vânzare…
Fânul de pe joampă se cosea şi se ridicau clăile înalte, iar vacile, cu laptele lor, făceau concurenţă brânzei de oaie.
Nu am să pot uita fructele de soi din grădina bunicului: merele hosenkopt (cap de iepure) galbene şi pufoase, merele boftane mari, verzi şi rumene, merele ciupercineşti puţin acrişoare, merele de sânpetru47 … apoi perele de sântămărie, dulci şi zemoase, perele bergamote mari, cu miros de violete, prunele popeşti, galbene şi dulci, aproape cât oul de găină, prunele de Agen, dulci şi parfumate, prunele de Bosnia mari şi zaharoase, renclodele violete, mari cât piersicile, şi altele mici cât corcoduşele şi verzi ca iarba, dulci, dulci, de ţi se năclăiau degetele în siropul lor.
Vasăzică, pomicultura e posibilă în Dobriţa şi se face ; dar soiurile „extra” au dispărut… Şi ce venituri ne-ar putea produce dacă le-am cultiva din nou!…
Am băut la Dobriţa vinuri dulci, parfumate şi tari… N-am să pot uita strugurii aceia gustoşi din viile de pe Dealul Gugului, de la Bota, Mituleasa şi Buşuga: Chasellas-ul acela auriu, Pinot-ul cu boabe mici, roz şi dulci, sau Hamburg-ul negru cu bobul lunguieţ, de pe care se lua coaja ca o mănuşă de pe mână… şi nici coarna indigenă bătând în mauve, sau Cotnarul parfumat, ori Perla de Ciaba, dulce şi tămâioasă… Din fiecare varietate de struguri se scotea alt soi de vin… Vasăzică şi viticultura (vorbesc despre viticultura de clasă) este posibilă la Dobriţa.
Pentru organizarea turismului vor trebui amenajate trasee pe munţi, pârtii de schi şi bob, cabane, campinguri şi case de odihnă, dar mai presus de toate trebuie asfaltată şi refăcută şoseaua Leleşti-Plăişor-Dobriţa-Bota-Humele-Runc (numai 7 km). Mi s-a spus că cineva din Ministerul de Finanţe ar fi făgăduit în anii trecuţi o subvenţie de 4 milioane pentru construcţia acestei şosele, însă primarul de atunci ar fi refuzat subvenţia ca să nu-şi creeze probleme, dar zău că nu-mi vine să cred!… Ar fi prea mare ruşinea… Ca să scape de colectivizare, locuitorii au preferat să accepte regimul de „comună săracă”, şi „comună săracă” a şi devenit Dobriţa. Această etichetă ruşinoasă a avut drept rezultat faptul că satul se goleşte de locuitori văzând cu ochii. Din banii câştigaţi pe şantiere, prin fabrici, în mine şi în exploatările forestiere, dobricenii şi-au construit căsuţe cochete de zid, cu acoperiş de ţiglă şi gard de fier, în locul caselor de lemn de altădată cu acoperiş de şindrilă şi gard de mărăcini… aceste case sunt însă goale ; proprietarii lor trudesc la zeci, sau chiar sute de kilometri, iar de case se îngrijeşte cine ştie ce bătrânică, uitată de Dumnezeu pe pământul acesta.
În frumoasele săli de clasă ale şcolii moderne, învăţătorii predau în faţa unui pumn de elevi, adeseori mai puţin de 20.
Cine va trezi acest colţ minunat de ţară din letargia în care l-au lăsat să cadă nişte gospodari nepricepuţi ?

În curtea bisericii, Elena Economu îşi doarme liniştită somnul de veci… Crucea ei se afundă an de an tot mai mult în pământul acela roşu pe care l-a iubit atâta… Alături de ea, nepoţelul ei drag, Max priveşte de pe soclul său de piatră rustică cu un surâs ironic spre satul în care a prestat o muncă de apostol… Peste o mie de săteni pe an, îngrijiţi de mâinile sale meştere, plecau vindecaţi de la casa lui… şi niciodată nu le-a cerut un singur ban pentru îngrijirile date. Bustul său de bronz pare a-şi şopti în barbă: „Sătenii, când au avut nevoie de doctor i-am vindecat eu. Astăzi are satul nevoie de doctor. Cine-l va vindeca oare?…” Şi ochii lui maliţioşi par a adăuga: „Ei, ce?… V-aţi speriat?… Dobriţa va trăi… şi într-o bună zi va înflori din nou!… V-o spun eu!…”
Lângă mormintele lor, o troiţă modestă străjuieşte osemintele eroilor anonimi, care au căzut în 1916 apărând Dobriţa de năvala vrăjmaşă. După război, s-a constituit o echipă de voluntari care a colindat munţii să le strângă. Sunt vreo 20, toţi în acelaşi coşciug, înfrăţiţi întru vecie în dragostea de glia lor strămoşească… Şi ei vor avea grijă să nu piară satul pentru care şi-au dat viaţa.
Mă aşez pe iarbă printre toate aceste morminte umbrite de brazii falnici care le apără de privirile profanatoare ale celor nechemaţi, străjuindu-le somnul de credinţă şi îmbrăţişându-le cu dragoste ţărâna cu rădăcinile lor… Mă las furat de gânduri… Să fie oare cu putinţă ca acest sat vechi de oameni harnici să se destrame în nefiinţă?… Nu!… Dobriţa este şi va fi… Ascult vântul printre cetini… Adierea lui parfumată îmi evocă sufletele generoase ale tuturor celor care au iubit Dobriţa şi s-au dăruit ei.
N-am cunoscut-o pe Elena Economu ; murise de cinci ani când m-am născut eu, dar îi simt pretutindeni prezenţa în jurul meu ; şuieratul vântului printre vârfurile brazilor mă face să aud parcă glasul ei de bătrână, povestindu-i veselă bunicii mele cum i-a tras Sultănica o palmă lui Balotă, soţul ei, sau repetându-i pentru a nu ştiu câta oară dictonul ei favorit:
„Ai bătrâni în casă?… Vinde-i!
N-ai? (…) Cumpără-i !”
şi aceşti bătrâni vor dinamiza tânăra generaţie care va trezi într-o zi din nou la viaţă această Siliştea Dobrei din Leleşti.
Bucureşti, 12 iunie 1980

URMAŞII LUI NICOLAE OTETELIŞANUtc “URMAŞII LUI NICOLAE OTETELIŞANU”
tc “”
tc “”
tc “”
a. Copiii avuţi cu Uţa Sîmboleanu:
1. Elena Economu, zisă Maica-Tuşa (1822-1902), de la care a moştenit bunicul meu moşia Dobriţa.
2. Anica Culcer (1824-1871), străbunica mea.
3. Costică Otetelişanu (1828-1871), care a avut numeroşi urmaşi.
4. Iancu Otetelişanu (n. 1833), despre care nu prea ştim nimic.
5. Ecaterina (n. 1834), care a murit de mică.
6. Dumitrana (n. 1836), care a murit imediat după naştere cauzând şi moartea mamei ei.
b. Copiii avuţi cu Mariţa Bâlteanu:
7. Ecaterina sau Tinca Frumuşanu (1837-1901), din care descinde familia Frumuşanu din Târgu-Jiu, cu care noi, Culcerii, am trăit foarte apropiaţi.
8. Nicolae N. Otetelişanu (n. 1838), nu prea ştim mare lucru despre el.
9. Zmărăndiţa (1845-1848), moartă de mică.
10. Colonel Petre N. Otetelişanu (1847-1907), care a trăit într-o permanentă zizanie cu Elena şi Costică.
Notă: Ultimul şi singurul purtător al numelui Otetelişanu este astăzi tânărul Şerban Vl. Otetelişanu, strănepotul lui Petre.
ELENA ECONOMUtc “ELENA ECONOMU”
Maica-Tuşatc “Maica-Tuşa”
(1822-1902)
Cititorul, crescut în spiritul democraţiei moderne, se va revolta, desigur, împotriva atmosferei bizantine ce o învăluie pe această cucoană mare, căreia ţăranii îi sărutau mâinile ca la o stăpână, îi aşterneau covoare sub copitele calului şi o coborau din trăsură de subţiori. De fapt, stăpână a şi fost ; aşa erau vremurile pe atunci, şi nu era să se facă o excepţie pentru Elena Economu… Există însă stăpâni şi stăpâni…
Toţi ţăranii bătrâni care au apucat-o, numai bine au povestit despre ea, şi numai cuvinte de laudă au avut pentru „Cucoana Econoama”, stăpâna lor. Tot satul a iubit-o, şi asta contează mai mult decât cadrul formal al relaţiilor sociale.
Eu nu am apucat-o pe Maica-Tuşa, căci era moartă de cinci ani când m-am născut, dar casa era încă aşa de plină de fiinţa ei, încât pretutindeni o simţeam plutind în jurul meu… Mi-a umplut în aşa măsură anii copilăriei, încât am cunoscut-o aevea. Fiecare colţ, fiecare obiect din casele de la Tg-Jiu sau de la Dobriţa, erau legate într-un fel sau în altul de numele acestei bătrâne, pe care îl auzeam zilnic pronunţându-se de zeci de ori în preajma mea.
Maica-Tuşatc “Maica-Tuşa”
În ce să fi constat oare personalitatea atât de marcantă a acestei octogenare?… În prestanţa aceia despre care a vorbit o lume întreagă şi în respectul pe care a ştiut să-l insufle tuturora?… În bunătatea sufletului ei generos?… În agerimea minţii ei pricepătoare?… sau în seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care a realizat tot ce s-a apucat să facă?… E greu de răspuns, dar fapt este că Elena Economu a fost cineva în viaţă ; toţi cei care au cunoscut-o, aşa au spus.
Fiica întâi născută a lui Nicolae Otetelişanu şi a Uţei Sîmboteanu, Elena a venit pe lume în ziua a doua de Crăciun a anului 1822 ; era într-o marţi şi viaţa Elenei Otetelişanu-Economu a infirmat superstiţia de rău augur, privind pe cei ce pleacă marţea la drum. Vreţi să ştiţi şi ora?… Era „la opt şi jumătate ceasuri din noapte” (ceea ce pentru mine nu spune nimic, căci nu cunosc corespondenţa dintre orarul oriental de pe atunci şi cel internaţional, în vigoare astăzi). În acea vreme, lumea credea încă în horoscoape (oare numai „în acea vreme”?) şi iată de ce nota din acatistierul lui Nicolae a fost formulată cu atâta precizie.
Despre prima copilărie a Elenei Otetelişanu nu ne-a rămas aproape nimica. Avea 14 ani când şi-a pierdut mama, şi la o vârstă aşa de fragedă a rămas să răspundă luni în şir de o gospodărie, cu cinci copii mai mici ca ea. Deşteaptă, vioaie, săritoare cum a fost, trebuie să fi avut o copilărie interesantă, dar fiinţa aceasta modestă, care a ştiut să istorisească aşa frumos despre ceilalţi, nu a povestit niciodată nimic despre ea însăşi ; viaţa i-am reconstituit-o mai mult din scrisorile primite de la ceilalţi şi din povestirile celor ce au apucat-o. Bunică-mea Netty mi-a spus că a fost o femeie deşteaptă şi cultă. Carte cred că a învăţat cu dascăl în casă şi e foarte probabil ca în 1837, când unchiul Iordache Otetelişanu a înfiinţat primul pension de domnişoare din Craiova, să fi urmat şi ea câţiva ani la această şcoală-model.
Mai târziu, sunt convins că a participat la viaţa mondenă a oraşului şi că s-a bucurat de frumoase succese. Ea însăşi a povestit că atunci când mergeau la baluri, tatăl lor, Nicolae, nu da voie fetelor să mănânce bomboane, ca să nu se murdărească mănuşile glacé, care nu se scoteau din mână tot timpul cât dura balul.
În fine, după ce a împlinit 21 de ani, în ziua de 9 ianuarie 1844, Elena şi-a serbat cununia cu căpitanul Iancu Economu. Am asistat, cu 125 de ani mai târziu, la deshumarea osemintelor lor. Ale Elenei erau delicate şi bine proporţionate, mâna şi piciorul mic ; nu era înaltă, aşa cum o vedem şi în fotografii ; Iancu, în schimb, era un bărbat puternic şi foarte bine legat ; sunt convins că făceau împreună o pereche potrivită, inspirând tuturora un sentiment de simpatie. Iancu era mai în vârstă decât soţia sa şi să nu uităm că în vremea aceea cununiile se puneau la cale de părinţi şi nu prea aveau de a face cu dragostea, dar în schimb erau chibzuite cu înţelepciune de către acei care nu urmăreau altceva decât să-şi vadă odraslele fericite ; de obicei, tinerii miri îşi găseau chiar de la început mulţumirea într-o bună înţelegere care, încet încet, se transforma în afecţiune şi până la urmă în dragoste. În vremea aceea, când toată oştirea ţării Româneşti se compunea din patru regimente, a fi ofiţer era o situaţie ; Elena primise ca zestre moşiile Dobriţa şi Rasoviţa, din hotarul Ardealului şi până în şoseaua Tismenii, şi a stăpâni aşa o zestre era şi asta o situaţie. Nu aveau a se plânge nici unul, nici celălalt… Doar minte le mai trebuia, şi slavă Domnului, minte au avut amândoi din belşug.
Elena mai primise, încă de ziua nunţii, un dar preţios, preţios şi pentru noi, urmaşii: este vorba de faimosul Acatistier, în care bătrânul Nicolae îşi însemnase cele mai fericite şi cele mai dureroase evenimente din viaţă. Îmi imaginez fără greutate momentul: Elena, în rochie de taftă albă şi gătită cu beteală pe cap, primind valoroasa cărticică-răboj din mâna părintelui ei ; acesta, înduioşat, o cuprinde în braţe şi o sărută părinteşte pe frunte, iar ea, îmbujorată de fericire, cu ochii umezi plecaţi în jos, îi sărută mâna respectuos, în timp ce alături de ea, Iancu, în uniformă albastră cu franjuri şi fineturi de argint, îşi stăpâneşte cu greu emoţia:
„S-a dăruit prea iubitei mele fiice Elena Econoama ce s-a căsătorit, luând de soţ pe D. Căpitan Ioan Economu la 1844 Ian. 9”, glăsuieşte laconic ultima notă din acatistierul lui Nicolae Oteteleşanu. Elena, neavând copii, nu a mai ţinut cărticica la zi… şi e păcat! (Mai apoi l-a ţinut la zi buna mea Netty Culcer, apoi eu, şi în prezent se află la sora mea, Ana Culcer).
În ziua nunţii, tinerii soţi au sădit doi frasini în curtea de la Dobriţa, ca să fie martori norocului lor şi să le străjuiască fericirea.
După căsătorie, tinerii soţi s-au aşezat la Craiova. Pentru întâia dată se despărţea Elena de tatăl ei ; „Crede-mă că de multe ori strig pe Anica cu numele dumitale”, am văzut că îi scria acesta de la Târgu-Jiu. Trebuie notat că din „dumneata” nu a scos-o în nici una din scrisorile sale, şi e firesc că, atunci când propriul tău părinte îţi arată atâta respect, să te sileşti să te respecţi tu însuţi, şi prin asta să ajungi să te bucuri de respectul întregii societăţi.
Ca soţie de militar, a locuit pe rând în diferite garnizoane, dar în clipele de răgaz, tot la ţară venea ; în aprilie 1845, o vedem la Beneşti, moşia de baştină a neamului Otetelişanu, unde venise pe semne să petreacă Paştile la unchiul Grigore. Peste vreo doi ani o găsim într-o vară la Balta Albă, de unde îi trimite tatălui ei un pachet de săruri ca să facă cură la domiciliu şi-l poftea stăruitor să vină şi el acolo, dar tatăl, prudent, doreşte mai întâi să ştie „ce a priceput ea din facere de băi”. Înapoiată de la băi, o ia la Dobriţa pe micuţa ei surioară, Zmărăndiţa, care avea numai doi ani. Îi era tare dragă şi mult ar fi dorit să aibe şi ea o fetiţă.
Din frumoasele scrisori de la bătrânul Nicolae, aflăm o mulţime de fapte mărunte, fără importanţă, dar cu atât mai duioase ; astfel, vedem într-o scrisoare că Iancu fiind odată răcit, socrul său l-a sfătuit să ia o curăţenie, două, din hapurile lui Morison „că pe mine, de multe ori m-au folosit, atât de friguri cât şi de răceli” (ce o fi fost oare aceste hapuri miraculoase, las să răspundă experţii în istoria farmacopeei). Elena îi trimite la Craiova ceasul ei de argint ca să-l dea la reparat48 , şi Nicolae îl duce la unul Prodănoiu, care găseşte un dinte lipsă la „văluga” din faţă ce poartă minutarul, şi nu-l poate drege. Îl duce atunci la altul, Keller, care repară „văluga” cu şase sfanţi (de atunci încă, unde da înapoi un Prodănoiu, se ivea un Keller, care făcea treaba şi încasa sfanţul). Într-o altă scrisoare, îl roagă Nicolae să-i trimită 4-5 ocale de must dar uită să pună linioara între 4 şi 5, şi Iancu se gândeşte să-i trimită 45 de ocale ; Elena însă, mai prudentă, se grăbeşte să-l întrebe încă o dată. „Bine ar fi, dar se fierbe, precum îmi scrii…” îi răspunde tatăl, înveselit de această confuzie. De la Craiova, Nicolae îi trimite icre, sardele, ţelină (el ortografia „selină”), măsline şi salep49 . Pe Iancu îl sfătuieşte să se ferească de „mâncare împotrivă”, adică de lăcomie, ceea ce, la statura lui impunătoare, era explicabil.
Viaţa nu este însă întotdeauna veselă. Vine furtunosul an 1848 cu schimbările şi vâltorile lui, şi, o dată cu trupele turceşti de ocupaţie, a pătruns în ţară şi o epidemie năpraznică de holeră care a secerat sute de vieţi. Elena cade şi ea bolnavă la pat şi pătimeşte greu, iar micuţa Zmărăndiţa se îmbolnăveşte la rândul ei şi moare. Abia îşi revenise din această cruntă lovitură şi se mai întremase puţin, că află de moartea părintelui ei, la Craiova. Pierdea mai mult decât un tată, pierdea un adevărat prieten, un sfătuitor preţios, aceasta fusese pentru ea Nicolae Otetelişanu… Singurul sprijin sufletesc rămăsese acuma soţul, pe care-l însoţeşte, pe rând, la Râmnic, La Craiova şi la Bucureşti, unde ajunge comandant de garnizoană. Acolo, la Bucureşti, se vedea des cu vărul ei, profesorul Petrache Poenaru, renumitul dascăl de la Sfântu Sava, şi cu sora acestuia, Evgheniţa, a căror mamă, Manda, născută Otetelişanu, venea vară primară cu Nicolae.
Odată, discuta cu vărul Petrache despre frumuseţea plaiurilor olteneşti cu pădurile lor de stejari, pe care acesta le părăsise de mai bine de treizeci de ani, de când plecase ca secretar al lui Tudor Vladimirescu… şi acuma să dăm cuvântul lui Petrache însuşi: într-o scrisoare trimisă Elenii, câţiva ani mai târziu, pe când se afla din nou cu soţul în Oltenia, 50 acesta îi scria:
„Iubită Verişoară
Nu mă gândesc că veţi lua în serios vorba mea de glumă ce v-am adresat când vă aflaţi aci, că aş voi să fie pădurea din munţii D-voastră mai aproape de Bucureşti, ca să pot avea câţiva goruni întru grădina mea de aici.
Când văzui că ieri intră în casă un creştin de om, un ţăran, copil adevărat al naturii şi în sinceritatea sa îmi zise: «Sănătate bună poftesc Dvs… Venim de la Râmnic şi am adus de la Cocoana Eleuca nişte copăcei şi nişte vin»… Mi s-a părut că şi el glumeşte, dar după ce citii scrisoarea, văzui realitatea. Cu câtă bucurie aflai că sunteţi sănătoşi, cu atât îmi pare rău că, după neplăcerile ce vi s-au ocazionat cu mutarea de la Râmnic, vă puneţi în osteneală a vă gândi şi la gluma mea.
Vă mulţumesc, iubită verişoară, din toată inima pentru semnul de iubire ce şi cu aceasta îmi daţi. Copăceii au venit bine, şi-i voi sădi îndată în grădiniţa casii din faţă… Vinul este delicios, esenţa şi aroma lui naturale, curge lin prin toate vinele, şi e capabil a transporta pe om în regiuni încântătoare.
Noi, pe aci, cu tot gerul ce ne-a cuprins de timpuriu, nu ne lăsăm să ne răcească sângele, şi ne grăbim să ieşim la lupta la care ne chiamă noile instituţiuni ale Ţării.51
Sper că şi Dvs. nu mai puţin, vă sumeteţi mânecile şi veţi fi gata la trâmbiţă, ca să facem cu toţii să iasă din urna electorală o soartă priincioasă pentru viitorul ţării.
Calliopi52 se recomandă suvenirului Dvoastră. Daţi vărului Iancu din parte-ne, frăţească îmbrăţişare.
Al Dvoastră cu totul doritor
P. Poenaru
22 Octombrie 1858
Aceasta era Elena, drăguţă în tot ce făcea. Soţul ei ajunsese prefect de Vâlcea, şi însuşi unchiul Grigore a apelat la autoritatea lui, atunci când a avut neplăceri cu nişte funcţionari abuzivi din judeţ.
Vine vremea să se mărite sora ei, Tinca. Partea de zestre a acesteia era cu mult mai mică decât aceea a copiilor din prima căsătorie a lui Nicolae (rămasă de la Uţa Sâmboteanu) ; Tinca mai avea un frate, pe Petre, tot din căsătoria a doua a lui Nicolae cu Mariţa Bâlteanu, care nici el nu avea o parte de moştenire prea mare.
Elena se consultă atunci cu unchiul Grigore, cel mai bătrân din neamul Otetelişanu, considerat ca un şef de clan, al cărui sfat avea putere de lege în familie (i se zicea „Tata Unchiu”). Atunci s-a hotărât ca, din părţile revenind ambilor copii, să se constituie un lot unic care să formeze zestrea Tincăi, iar pe Petre să-l ajute din averea lor Elena şi fratele ei Costică, şi să-l sprijine ca să-şi facă carieră ; până una alta, au avantaj cu Petrache Poenaru să-l înscrie pe băiat într-unul din cele mai bune pensioane din Bucureşti.
De toată familia s-a ocupat cu dragoste Elena. A ajutat-o toată viaţa pe sora ei, Anica Culcer, care căpătase o parte de zestre mai slabă, şi avea greutăţi familiale mult mai mari cu cei şapte feciori ai ei ; apoi era şi nechibzuită în cheltuieli, de nu se ajungea niciodată cu banii, iar pe deasupra mai suferea şi de piept ; atunci când soţul acesteia a trebuit să demisioneze din slujba de la Bucureşti, tot Elena a alergat şi a convins pe cetăţenii din Tg-Jiu să ceară readucerea Doctorului Culcer în oraşul lor.
Verile lua la ea la Dobriţa atât pe copiii Anicăi, cât şi pe ai fratelui ei Costică, care nu putea părăşi Craiova ; îi răsfăţa în toate chipurile, căci Dobriţa a fost pentru ei paradisul copilăriei, şi numeroase au fost ştrengăriile şi năzbâtiile ce le făceau când se întâlneau atâţia neastâmpăraţi la un loc sub aripa ocrotitoare a mătuşii. Vladimir al Anicăi, ca s-o necăjească pe Lena lui Costică, săpase pe vremuri cu briceagul în stîlpul cerdacului: „Lena Năroada”, şi Lena s-a supărat amarnic de această insultă gravă. Cerdacul a fost dărâmat de mult, casa veche înlocuită cu una nouă, iar stâlpii au fost dăruiţi vecinului Dumitru Cic, care i-a aşezat la casa lui. Vladimir a ajuns căpitan, a luptat la Plevna şi a murit în 1888 ; Lena s-a măritat cu colonelul Toplicescu şi a murit şi ea în 1918, dar inscripţia, căreia de mult i se pierduse sensul, a dăinuit încă mulţi ani de zile şi am apucat-o şi eu. Pe Lena încaltea, pe care ea o botezase şi o iubea ca pe propriul ei copil, a ţinut-o Maica-Tuşa în permanenţă pe lângă ea ; se hotărâse chiar să o înfieze, dar atunci a chemat-o mama ei la Beneşti şi n-a mai lăsat-o la Dobriţa, mai ales că aflase că Elena intenţiona să o mărite cu un boier din Gorj, Bădică Danielescu, care avea moşie la Bârseşti. Lena avea surori mai mari, nemăritate încă şi ordinea firească nu putea fi răsturnată.
Afecţiunea Elenei pentru nepoţii ei o ilustrează impresionant următoarea întâmplare:
Grigore Culcer, cel de al treilea fiu al Anicăi, crescuse mult în ultimul timp, şi, cum era şi subalimentat, ajunsese să slăbească în chip îngrijorător. Temându-se pentru sănătatea lui, Elena l-a adus la Dobriţa, hotărâtă să-l pună pe întremat.
– Ce-ţi place ţie mai mult, Grigore, să ţi se gătească la masă?
– Cheftele, Maică-Tuşă. Nici nu ştii cât îmi plac!…
Şi atunci a pus Maica-Tuşa de i-a pregătit în fiecare zi câte o farfurie respectabilă de chiftele. Pe cele rămase de la prânz le punea seara la încălzit şi Grigore era în al nouălea cer… Dar, vezi, azi chiftele, mâine chiftele… la prânz chiftele, seara chiftele… fericirea are şi ea limitele ei, şi băiatul a început repede să se sature de atâta cheftelerie ; până la urmă ajunsese chiar să nu le mai poată vedea. Dar cum şi-ar fi putut permite să strâmbe din nas în faţa acestei mătuşi atât de bune, mai bună chiar ca o mamă? El, Grigore, ceruse chiftele atunci când venise la Dobriţa, şi acuma tot el să-i spună că nu-i mai plac?… Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-l considere mătuşa ca pe un mofturos care nici nu ştie măcar ce vrea… şi chiftelele continuau să-l năpădească zi de zi, cheftele la prânz…cheftele seara…. Măcar să nu fi fost decât cele de la prânz, căci cele de la cină mai ales ajunseseră să i se oprească în gât…Şi atunci, într-o zi s-a hotărât Grigore al nostru la un gest eroic: le va mânca pe toate la prânz, ori şi cât i-ar veni de greu… măcar să nu mai rămâie şi pentru seara… A fost o treabă grea, şi Dumnezeu ştie cu câte noduri a reuşit el să le înghită pe toate, până la ultima.
Seara se aşează fericit la masă ; va fi în fine o masă descheftelizată… În sfârşit!… Însă le mai simţea în burtă pe cele de la prânz, dar se va duce la culcare cu inima uşoară… când colo, grozăvie!… În faţa lui fumega o enormă farfurie cu cheftele, calde-calde… calde şi indigeste.
– Îm Maică Tuşă!… Iar cheftele?…
– Păi dacă am văzut că-ţi plac atâta… le mâncai cu aşa poftă la prânz!…

Elena părăsea tot mai rar Gorjul şi obişnuia să spună: „Dacă la Tg-Jiu mă îmbolnăvesc de junghietura gâtului tot răspunzând la saluturi în dreapta şi în stânga, apoi la Craiova mi se înţepeneşte ceafa, că nu mai cunosc azi pe nimeni şi n-am pe cine saluta… Toate comisioanele la Craiova i le făceau Anica şi cu Costică. Odată, de Anul Nou, i-au ales de la Coandă (cel mai elegant magazin din capitala Olteniei), o garnitură completă: un comaş de atlaz vărgat, cu capelină de damasc cu ciucuri, şi scurteică de astrahan ; fustă strânsă în talie şi foarte largă jos, pălărie mică şi capişon de catifea… „O să ai un beauté!”, îi scrie Costică încântat.
În vara 1867 ştim că a plecat împreună cu fratele ei la băi la Mehadia. Desigur, acest fapt mărunt nu este un eveniment istoric… dar din moment ce-l ştim, de ce să nu-l consemnăm şi pe el în analele familiei…

Am ajuns în toamna anului 1869. Elena stătea într-o zi la masă cu Iancu, care pe semne că nu prea luase în serios sfaturile de pe vremuri ale răposatului său socru, de a se feri de „mâncare împotrivă”… Tocmai se adusese o farfurie cu mere umplute… Iancu se serveşte, începe să mănânce când… deodată îi scapă furculiţa din mână, capul îi cade pe masă… şi asta a fost tot.
Simpatia cu care au înconjurat-o rudele, prietenii şi întreg oraşul în această tristă împrejurare a fost o dovadă vie de consideraţia de care se bucurau soţii Economu ; această simpatie nu s-a arătat numai prin vorbe: rudele lui Iancu au renunţat la partea lor de moştenire în favoarea Elenii, iar comuna a absolvit-o de o serie de obligaţii fiscale şi formalităţi…
„…îmi pare bine că orăşenii au fost aşa de buni cu Dumneata, căci ştim bine că tot ce este, este numai după sudorile Dumneavoastră şi tinereţea ce v-aţi pierdut-o în suferinţă, ca să puteţi avea în asemenea timpuri grele…”, îi scrie Costică în ianuarie 1870.
Din ziua aceea, Elena nu a mai trăit decât pentru ceilalţi, mai ales pentru sora ei Anica şi pentru cei şapte băieţi ai acesteia, pe care i-a ajutat necontenit. Anica rămăsese văduvă cu patru ani în urmă, şi tot Elena a alergat şi a intervenit să i se aprobe o pensie. Tot prin stăruinţele ei a căpătat şi Tache, fiul Anicăi şi bunicul meu, o bursă pentru a studia medicina la Paris ; hainele rămase de la Iancu le-a dăruit lui Grigore să şi le ajusteze pe corp, şi ani în şir i-a ajutat apoi pe fiecare, pe măsură ce aveau nevoie… Iancu Culcer, al patrulea fiu al Anichii, tânăr ofiţer, îi scria foarte des, în termeni frumos ticluiţi, ca să-i solicite câte „un împrumut”.
Curând după moartea lui Economu, unul din cei doi frasini sădiţi pe vremuri la Dobriţa a început să-şi piardă frunza, şi peste puţin timp s-a uscat de tot.
De acum, nu mai avea să părăsească Gorjul. Şi-a construit în Tg-Jiu, la colţul străzilor Fraternitatea (astăzi „Eroilor”) şi Griviţa, o casă spaţioasă unde a locuit până la bătrâneţe cu nepotul său, doctorul Tache Culcer bunicul-meu, cu soţia acestuia Netty, născută Bălcescu, şi cu cei cinci copii ai lor: Max, tatăl meu, Elena sau Lenchen, Marioara, Ana şi Vera.
L-a considerat întotdeauna pe Tache ca pe propriul ei fiu, şi pe copii acestuia ca pe nepoţii ei ; îi spuneau de altfel „Mamă-mare” şi le-a fost ca o adevărată bunică ; o bunică prea indulgentă însă, iar respectul şi recunoştinţa lui Tache l-au împiedicat să-i frâneze excesele de bunătate. Pe Max, cel mai mare, îl pierdea din ochi de drag:
„Ssst… nu faceţi zgomot!… Băiatul învaţă!…” şi între timp „Băiatul”, pe care bătrâna şi-l închipuia zăvorât în camera lui de lucru, cufundat în cărţi şi lexicoane, colinda câmpiile cu puşca-n spate, plecat la vânătoare împreună cu bunul său prieten Ion Catană, pe care din „Jenică” nu-l scoteau… Măcar să fi fost numai astea, dar indulgenţa excesivă e şi mai dăunătoare uneori:
Venise postul Sfintei-Marii ; Maica-Tuşa respecta cu o extremă rigurozitate cele patru posturi de peste an şi pentru nimica-n lume nu şi-ar fi permis să se servească la masă cu bucate de dulce. Tradiţia se respectă: şase săptămâni în postul Paştelor carnea era strict prohibită şi înlocuită cu peşte, raci sau caracatiţă53 , untura şi untul înlocuite cu ulei de nucă, laptele cu ceai, iar de ouă nici pomeneală. Bucatele gustoase de până atunci, toate erau înlocuite cu alimente vegetale: cartofi, morcovi, şi mai ales fasole. Fără discuţii: tradiţia se respectă!
Tânărul Max, sportiv, aflat în plină creştere, nu era însă de aceeaşi părere ; ce „tradiţie”!… Se săturase până în gât de atâta vegetarianism. „Ce e batjocura asta?… Ce tot atâta fasole, fasole şi iar fasole?…”, dar cu toată slăbiciunea Maichii-Tuşii pentru nepoţelul ei drag, indulgenţa are şi ea o limită… Postul e sfânt, şi cu cele sfinte nu se glumeşte!… Văzând că protestele sale verbale nu au efect, a trecut la altă formă de „proteste”, ca să demonstreze unde duce abuzul de fasole. Netty s-a repezit furioasă să-l cârpească, dar Max a sărit pe geamul de la etaj. Era o săritură calculată, amortizată de jaluzelele deschise de la parter şi tânărul nostru, bun acrobat, nu a păţit nimic.
„Vai!… Bietul Copil!”… a izbucnit speriată bătrâna, care uitase şi de post, şi de „proteste” şi de tot, în timp ce „bietul copil” fugea iepureşte prin arătură, râzând pe înfundate de spaima venerabilei sale mătuşi.
Iată cum poţi deveni victima bunătăţii tale, când un nepot prea răsfăţat se obrăzniceşte şi ajunge să uite respectul şi recunoştinţa pe care ţi le datorează!
Şi pe Lenchen o pierdea din ochi de dragă, dar fetiţa s-a arătat, în schimb, toată viaţa supusă şi afectuoasă. O botezase chiar ea şi îi dăduse tot numele de Elena. Venise special la Craiova pentru botez, căci Tache şi Netty nu se instalaseră încă la Tg-Jiu. Era în mai 1884. Maica-Tuşa îi adusese tinerei mame o admirabilă garnitură de flori artificiale din margarete roz cu inima diamantată, margarete albe, ochiul boului, şi o minunată trenă cu grenate roşii.
Mai târziu, când crescuseră fetiţele, le cumpără alfabete din ciocolată, şi cea care reuşea să formeze cuvântul exact, aceia avea voie să mănânce literele… Seara ieşea de obicei cu Lenchen în balconul casei de la Dobriţa ; fetiţa se aşeza ghemuită la picioarele ei, Mama-Mare începea să-i mângâie părul şi o punea să-i cânte Steluţa… „Era aşa de bine lângă ea !… îmi amintesc cu atâta plăcere serile acelea calde de vară cu cer înstelat!…”, îşi termina Tanti Ella povestirea54 … Mi le închipui şi eu acele seri, glasul argintiu al fetiţei şi bătrâna, mângâindu-i părul cu un gest drăgăstos… în timp ce privirea ei umedă căuta printre miile de stele, o anumită steluţă… pe cine căuta?… Pe părinţii ei, Uţa şi Nicolae?… pe soţul ei, Iancu?… Pe fraţii ei, Anica şi Costică, plecaţi şi ei de mult dintre cei vii?… Cine poate şti?…
Mărioara, cea de-a doua fetiţă, avusese odată un sughiţ puternic, şi erau temeri de peritonită. Elena era disperată, căci trebuia neapărat să plece la Dobriţa şi nu putea amâna plecarea… Ajunsă acolo, s-a grăbit însă să trimită un om călare la oraş să întrebe dacă mai sughite fetiţa.
Cele mici, Ana şi Vera, citiseră într-o vară romanul pentru copii Les Vacances al Contesei de Segur şi le impresionase în special un episod în care copiii îşi făcuseră o cabană. Numai de cabana aceea vorbeau toată ziua, şi atunci Mama-Mare a pus de le-a construit o minunată căsuţă de scânduri, de trei metri pe trei, ca să-şi aibe şi ele cabana lor. Am apucat-o şi eu. În faţa acelei cabane plantase un brăduţ în mijlocul unei grădiniţe bordate cu straturi de foae-n-fir. Cu timpul, bradul crescuse mare şi impunător, depăşind cu mult acoperişul casei celei mari, până când, în 1961 a fost distrus de trăznet.
Dar nu numai cu copiii Anicăi şi ai lui Costică s-a arătat Maica-Tuşa atât de bună… De fratele ei mai mic, Petru Otetelişanu, s-a ocupat ca de propriul ei copil şi l-a ajutat în viaţă de câte ori a avut nevoie. Din nenorocire, avea nevoie cam des, căci începuse să-i placă jocurile de noroc.
Odată, a făcut o mare datorie la cărţi, şi bineînţeles „Leliţica” a fost cea care a achitat banii, nu de alta, dar „ca să nu i se dezonoreze frăţiorul”. A fost o lovitură foarte grea pentru averea ei, o avere pentru care „îşi pierduse tinereţile în suferinţe”, cum îi scrisese pe vremuri Costică. Nu se aştepta să vadă irosindu-se rodul atâtor ani de trudă într-un fel aşa de neghiob.
Supărarea a fost numai de partea Elenii, şi nu şi a lui Petre, fericit că scăpase de bucluc. A continuat să joace, şi nu peste mult s-a prezentat din nou la „Leliţica” lui, cu o nouă „datorie de onoare”. Şi de astă dată nu era vorba nici de mai mult, nici de mai puţin, decât de zece mii de lei. Ca să acopere această nouă ruşine, Elena s-a văzut nevoită să vândă moşia Rasoviţa. A fost un sacrificiu dur… Nu era deprinsă să vândă, dar nu a avut încotro, şi spiritul de clan al Otetelişanilor nu s-a dezminţit nici de data aceasta,. Mulţi ani în şir, de câte ori venea vorba despre Rasoviţa, Elena ofta din greu, şi ochii i se umpleau de lacrimi. Partea cea mai revoltătoare a fost că mai nemulţumit decât ea era tot Petre care, invocând angajamentul de pe vremuri al Elenii de a-l ajuta, se considera mereu frustrat.
Nu numai în problemele de familie a fost Elena victima bunătăţii ei, ci şi în relaţiile cu străinii. Atunci când un negustor din Tg Jiu, unul Popescu, i-a solicitat garantarea unui împrumut de 12.000 de lei, ea nu a avut tăria să-l refuze. Negustorul a dat faliment, şi Elena a trebuit să onoreze ea împrumutul. „Să nu dai niciodată vreun gir!…”, obişnuia ea să zică în urmă, până la adânci bătrâneţe.
„Să nu dai niciodată gir!”, mi-a spus apoi şi mie Tata, ani în şir55 .
Aceste întâmplări neplăcute au învăţat-o minte, dar nu au înrăit-o. Pildele despre bunătatea ei sunt nenumărate. Pentru sătenii din Dobriţa tot ea a fost întotdeauna mama cea binefăcătoare şi la „Coana-Mare” alerga fiecare când avea nevoie de un ajutor la boală sau la nenorocire, ori când era necesară o intervenţie.
În fiecare an, de Paşte, Elena Economu alegea zece familii din cele mai sărace din sat şi le făcea daruri de sărbători. Când se cununau doi tineri în sat, se înfăţişau peste o săptămână „la curte”, el, în straie de sărbătoare şi ea, gătită în mireasă cu spice de grâu în păr. Îi sărutau respectuos mâna şi îi aduceau ploconul: un pui, o strachină de ouă, câteva turte de unt făcut la putinoi şi învelite în foi de viţă… ori o cotăriţă (coş) de zmeură… iar Coana-Mare le da sfaturi şi un dar frumos: bani, o oaie, un porc, lucruri de casă…Erau doar „copiii ei”, cum obişnuia să zică.
Hora satului se juca pe atunci în curtea boierească, în locul unde s-a ridicat mai târziu chioşcul cu brazi. Lăutarii erau aduşi din Leleşti sau din Runc, iar „Coana-Mare” privea mulţumită din balcon cum se veselea tot satul ; pe fiecare îl ştia pe nume, în timp de nepoatele ei, în costum naţional, se prindeau şi ele alături de fetele şi flăcăii satului în câte o sârbă focoasă, ce-i amintea Elenii de sârbele în care jucase şi ea la tinereţe, cu cincizeci de ani în urmă, şi în care jucase desigur şi răposata ei mamă, Uţa Sîmbotenca, până a nu se mărita.
Elena Economu era o femeie dichisită şi meticuloasă ; pentru fiecare fel de mâncare ţinea câte un vas deosebit. Îşi îngrijea singură straturile de verbine din grădină ; dulceaţa şi-o pregătea tot singură şi supraveghea personal tot ce mişca în casă. Avea douăsprezece rochii Maica-Tuşa, din cel mai bun atlaz de la Viena sau Paris, şi toate după acelaşi model, cu redingotă-vestă, fusta umflată şi trena lată, de intrau aproape zece metri în ea (dintr-o singură fustă a Maichii Tuşii s-a confecţionat odată o plapumă întreagă). Erai boier, trebuia să te porţi!… Pe vremuri, ieşea des la vizite sau la teatru. Nici un spectacol nu-i scăpa.
Oraşul avea o frumoasă sală de spectacole (faimosul „Teatru Milescu”, pe strada Unirii), dar nu avea o trupă proprie, aşa că atunci când se anunţa câte un spectacol din altă parte, tot Târgu-Jiul era în fierbere. Cele mai multe familii din oraş îşi aveau loja lor proprie la Teatru Milescu, luată cu abonament.
Elena Economu trimitea de dimineaţă femeie să facă curat în lojă şi să aducă de acasă scaunele, taburelele pentru picioare şi măsuţa pentru întreg serviciul de dulceaţă. Era o adevărată problemă de stat un spectacol la Milescu. „Toată generaţia ei fusese teatrală, atât în vorbă, cât şi în versuri…” conchidea cu maliţie nepoata ei Netty, uitând să precizeze că generaţia de atunci credea în aceste fraze, poze şi tonuri teatrale şi că elanul lor generos şi patriotic era sincer, pornit din străfundul sufletului. Să nu se uite că aşa a fost clădit statul modern român.

Iarna, Elena îşi conducea nepoatele la baluri, iar vara, pleca cu toată familia la ţară ; Piciu, vizitiul, punea caii albi la trăsura veche şi încăpătoare, toţi patru caii la rând. Mijlocaşii, gravi, purtau la gât tălăngi, care cu timbrul lor de bas ţineau isonul zurgălăilor veseli de la gâtul cetlăiaşilor (lăturaşilor) neastâmpăraţi. Când se termina de urcat coasta din pădurea „Valea Calului” de la Ursaţi, Piciu oprea caii să mai răsufle şi îi trăgea puternic de urechi, unul după altul, iar ei îi mulţumeau, pe limba lor, scuturând cu satisfacţie capetele în sunetul clopoţeilor ; trăsura pornea din nou la drum şi nu se mai oprea până la Dobriţa…
„Dinulee!… Deschide poarta că a veni Coana-Mare!” Dinu Firii, băiat tânăr pe vremea aceea56 , se grăbea să deschidă larg poarta cea mare, şi copii săreau veseli jos, unul după altul: băieţii Anicăi, fetele lui Costică, copiii Tincăi… şi după aceştia au urmat copiii lor, generaţie după generaţie. Toţi la buna Maica Tuşa, în paradisul de la Dobriţa, îşi dedeau întâlnirile de vacanţă… Cea mai neastâmpărată era însă Julietta Frumuşanu a cărei bunică, Tinca, se simţea fericită că pentru câteva luni va avea şi ea linişte în casă.
Era în ziua de 14 septembrie, ziua Crucii, când umblă Popa din casă în casă cu botezul ; Juliettei îi fusese însă lene să se îmbrace şi trăsese toate păturile peste ea ca să nu se vadă că era cineva dedesubt. Maica-Tuşa băgase însă de seamă şi când a intrat Popa în cameră i-a făcut un semn discret, şi acesta, citind cu glas tare, a ridicat deodată colţul păturilor şi i-a turnat jumate de căldăruşe pe cap. Era oare nevoie de atâta apă sfinţită pentru a spăla de păcate un biet copil neastâmpărat? Deodată tot patul a început să se scuture convulsiv… Julietta nu-şi mai putuse stăpâni hohotele de râs de sub grămada ei.
O altă nepoată a Tincăi, Tanţi Cârstoceanu, era mai mare decât celelalte şi venise la Dobriţa cu logodnicul, avocatul Cicerone Budişteanu. Seara după masă, Tanţi ar fi avut mare chef de dans, mai ales că bunică-mea Netty era o pianistă de forţă şi nu se lăsa mult rugată ca să înveselească tineretul cu valsurile şi polcile ei. Nu ştiau însă cum să o sustragă de la interminabilele partide de table la care o reţinea în fiecare seară Maica-Tuşa, şi atunci fetele au pus la cale un şiretlic. Regulat, după terminarea mesii de seară, îşi făcea apariţia Grigore Cic, isprăvnicelul moşiei, cu condica la subsuoară „ca să-i dea socoteala Coanei Mari”… Coana Mare îşi întrerupea partida şi se cufunda în cifre, Netty se aşeza voioasă la pian, iar tineretul începea să joace şi să ţopăie veseli, de parcă s-ar fi temut că se va termina lumea… O văd aşa de bine pe bătrână în fotoliul ei, ridicându-şi încet capul dintre cifre şi privind mulţumită pe deasupra ochelarilor (era gestul ei obişnuit), cum se învârteau perechile tinere în antreu… Un zâmbet şiret i se schiţa în colţul gurii… Să fi ghicit ea oare că totul fusese pus la cale?… Mai poate şti cineva?… Maica-Tuşa se adâncea din nou în socoteli, că-şi aveau şi ele rostul lor… Pământul roşu al Dobriţei nu era prea darnic şi trebuia gospodărit cu mare chibzuială… Pe cât putea, supraveghea singură lucrările, căci ar fi fost păcat să se facă de mântuială. Chiar şi la adânci bătrâneţe ieşea din verandă să urmărească aşezarea fânului în clăi, în curtea grajdului din faţa casei, şi nu mai contenea cu sfaturile:
„Aşa!… Bine!… Mai pune pe dreapta!… Calc-o la prăjină!…”
Vârsta înaintată o împiedica să mai iasă singură pe câmp, şi când avea de dat vreo poruncă scotea inelul din deget şi i-l da lui Grigore Cic, să-l arate oamenilor ca să fie crezut.
A fost însă o împrejurare când, fără a mai ţine seama de vârstă, a trebuit să pornească ea însăşi la faţa locului, şi asta nu la câmp, la vale, ci tocmai sus în vârful muntelui… Aceasta a fost în anul când s-a făcut o rectificare de frontieră cu Austro-Ungaria şi am pierdut Coarnele şi Zănoaga, care au trecut în posesiunea unui grof ungur. Cu inima strânsă, Elena Economu a pornit în toiul iernii la drum ca să fie de faţă la măsurătoare. A pus să se aşeze şeaua de lemn pe un căluţ de munte dintre aceia ţărăneşti, şi însoţită de un pâlc de vreo opt ţărani din sat, buni cunoscători ai locurilor, a plecat în faptul dimineţii, într-o zi de februarie cu dezgheţ. Cunoştea drumul, căci erau munţii ei, şi acolo copilărise…Urcuşul era însă greu, terenul luneca şi căluţul se poticnea la tot pasul, ameninţând să se prăvălească în prăpastie cu călăreaţă cu tot… Ascensiunea nu putea însă fi amânată, prezenţa ei la măsurători (fusese iniţiată pe vremuri de tatăl ei Nicolae) era obligatorie ; văzând că nu mai poate înainta, a trimis în sat să se aducă două preşuri ; unul se întindea în faţa calului, iar cel din spate se strângea şi se întindea apoi înaintea primului… şi cu acest procedeu, încet ca melcul, a trebuit bătrâna Cucoana Elena, din vâlcea în vâlcea, din creastă în creastă, până a ajuns sus la hotar, să vadă cu ochii ei cum se tăia o fâşie din trupul moşiei, din trupul ţării.

Voi povesti acuma o altă împrejurare când Elena Economu pornea ea însăşi la faţa locului ; o împrejurare veselă de data asta, care se repeta an de an, după o tradiţie moştenită din timpuri imemorabile, din toamnă în toamnă, din generaţie în generaţie… Este vorba de culesul viilor.
Pregătirile începeau cu câteva zile înainte ; coama viei de la Bota era curăţită şi dichisită cu grijă. Pe pereţii de bârne se întindeau scoarţe olteneşti, iar pe laviţa cea mare se aşterneau saltele şi perne moi, căci trei zile în şir va dormi Stăpâna acolo în cramă… Un miros puternic de sulfină şi de pelin umplea toată încăperea. Linul cel mare de stejar se dregea, se spăla bine cu apă şi săpun, şi se monta în faţa cramei, iar mai la o parte, o masă lungă din scânduri nerindelate, prinsă în cuie pe ţăruşi înfipţi în pământ. De o parte şi de alta a mesii, câte o bancă lungă, construită în acelaşi mod.
Soseşte, în sfârşit ziua cea mare. Piciu înhamă caii, bătrâna şi copiii cei mici iau loc în fundul trăsurii, în care se mai îndeasă nu ştiu câte boccele şi bocceluţe… Cei mari au luat-o înainte pe jos… punct de întâlnire, via. Dina Bistrianu a copt o impresionantă turtă de mălai sub un ţest mare din lut ars ; s-a tăiat şi un berbec, care acum se pune la fript ; culegătorii încep prin a lua o masă bună, ca să lucreze sătui.
Oamenii de la lin sunt puşi să se spele pe picioare cu apă caldă, cu cărămidă şi săpun ; lăutarii aşteaptă în tăcere cu dibla la subsuoară… a venit şi cimpoierul de la Leleşti… Şi iată că primele hârdaie de struguri încep să sosească şi se răstoarnă peste marginea linului. Mustul ravac începe să curgă fără a fi nevoie să fie stropşit sub picioare. Acest ravac va da cel mai gustos vin, căci provine din boabele cele mai coapte, cele mai dulci, care se sparg singure. Când încetează să curgă de la sine, se suie storcătorii sus pe lin şi încep să calce strugurii în picioare ; lăutarii dau drumul la un cântec săltăreţ, şi sus peste ciorchini se încinge un joc voinicesc… două fete şi un băiat… o fată şi doi băieţi… bobul de strugure se sparge sub picioarele lor tinere şi mustul porneşte să gâlgâie vesel pe cană… glumele şi cântecele nu mai contenesc… rodul viţei a fost şi anul acesta îmbelşugat… toată lumea e veselă… ce bun e mustul dulce, băut din oala roşie de Ceaur, nezmălţuită !…

S-a terminat şi culesul viilor, iar Coana-Mare se întoarce grabnic acasă, căci în toamnă mai sunt multe de făcut… fierberea (distilarea) ţuicii în cazanul cel mare: ţuică de prune, ţuică de mere, ţuică de comină (tescovină), apoi magiunul de prune, apoi mustuleţul, un fel de marmeladă din must de struguri, care se fierbea până la îngroşare ; se asemăna la gust cu magiunul, dar e mult mai dulce. Din mustuleţ se prepara apoi aşa-zisul muştar românesc, cu seminţe pisate de muştar. Când îl luai în gură, îl simţeai la început dulce, dar peste numai câteva clipe îţi lua gura foc, şi dădeai din colţ în colţ să scapi de usturime. Multă lume îl prefera totuşi clasicului muştar franţuzesc… O altă bunătate de casă, astăzi dispărută, era troşia, un fel de conserve de struguri fierţi în must, cu adaos de miere şi de cenuşă din coardă de vie, …. era delicioasă…. De toate se ocupa Coana Mare… şi să nu mai vorbim de minunatele dulceţuri, pe care le pregătea ea însăşi… dulceaţă de fragi (pe atunci nu se ştia de căpşuni în Gorj), dulceaţă de zmeură, de mure, de caise, de nuci verzi, de prune, de chitră (un fel de lămâie uriaşă, foarte amară ; pe atunci nu se ştia încă de grape-fruit), de gutui… toată vara fierbea pe pirostriile lui sub şopronul din stânga curţii, cazanul cel mare de aramă, costorit cu îngrijire de ţiganii spoitori care umblau din curte în curte strigând: „Spoi tingir, spooi !…” Sub cazan se aprindea un foc viu, alimentat fără întrerupere de Dinu Firii, cu vreascuri şi surcele care să dea o flacără iute… Copiii îi dădeau mereu târcoale, dar nici unul nu îndrăznea să ceară până nu era gata… În fine, focul se oprea, dulceaţa gustoasă şi bine legată se punea în borcanele mari de pământ zmălţuite cu verde, care se legau la gură cu hârtie cerată… A venit acuma rândul copiilor să „costorească” cazanul ce sta răsturnat pe o latură în iarba de alături… copiii năvălesc ţipând de fericire, plin de dulceaţă pe gură, pe nas, pe degete, pe haine57 …
După ce terminau toate aceste pregătiri de iarnă, Maica-Tuşa poruncea să puie caii şi o pornea la oraş ; când ajungea, era o întreagă poveste până o dedeau jos din trăsură… Bătrâna aproape nu se mai vedea dintre atâtea pachete şi boccele, coşuri şi cotăriţe, borcane şi borcănele, sticle şi ulcele… Una câte una erau scoase din trăsură şi duse la cămară.
„Uşor!… Să nu se spargă ceva!…”
În fine, trăsura era golită şi cobora şi venerabila Coana-Mare, ajutată de slujnicele care o sprijineau de subsuori. Peste două zile era Sfântul Dumitru, şi Maica-Tuşa pregătea coliva ; copiii se înghesuiau în jurul ei şi Bătrâna se făcea că le dă cu degetele peste nas, dar aceste degete, pline de colivă, nu ştiu cum făceau, că nemereau mai mult gura decât nasul…
Să revenim însă la casa din Dobriţa unde mai era încă mult de lucru. Şase războaie nu se mai opreau din bătut, căci la aşa casă mare trebuia pânză, nu glumă. Arctina cea negricioasă, care mai avea şi un neg pe nasul ei respectabil, da apoi tighelul la şervete… şi făcea Arctina nişte puncte… mărunte, mărunte şi regulate ca de maşină, cu toate că nu putea să vadă fără ochelari.
Cea mai harnică dintre fetele de la războaie era însă Maria lui Dovac, şi cum era şi frumuşică, nepoţii Maichii-Tuşii se întreceau care s-o necăjească. Iancu, tânăr ofiţer, nu îi da pace deloc, până când i s-au cam aprins şi fetii călcâiele după „Domnu Locotinent”, şi într-o zi, în clipa când era gata-gata să-i dea guriţa dorită, s-a deschis pe neaşteptate uşa şi o palmă scurtă a venit să curme la timp acest începutul de idilă, iar „Domnu Locotinent” a trebuit să-şi facă chiar în seara aceea bagajele şi să ia drumul Capitalei.
„Să-i fie ţărâna uşoară ca lâna, căci palma aceea m-a făcut să rămân om!”, spunea Maria cu ani în urmă, când Elena plecase de mult dintre cei vii. Maria lui Dovac, ajunsă gospodină respectabilă în satul ei şi mamă şi bunică de copii, nu mai trăieşte nici ea de multă vreme…
Pe măsură ce îmbătrânea, Elena se îngrăşa tot mai tare şi puterile o părăseau. Băile Săcel, unde se ducea în toate verile cu întreaga familie, îi redau aceste puteri pentru o lună, două, dar bătrâneţea îşi continua încet, încet opera nefastă ; ieşea tot mai rar din casă, şi rând pe rând a trebuit să renunţe la vizite şi mai ales la teatru, marea ei pasiune dintotdeauna. „Ce să mai caut eu la teatru la vârsta mea?… Dacă s-ar putea să vină teatrul aicea, în camera mea, să joace aci, pe masă” încheia Maica-Tuşa văzând şi bătând cu pumnul în masă… Nici nu bănuia săraca cum prevestea televizorul cu gluma ei… Ce fericită ar fi fost dacă l-ar fi apucat!…
În ultimul timp sta toată ziua aşezată greceşte printre pernele din vârful patului, cu pelerina de catifea neagră pe umeri (pelerina există şi astăzi la Dobriţa, cu catifeaua nealterată) ; cu ochelarii de sârmă pe nas, citea Universul de la prima la ultima pagină (inclusiv „mica publicitate”) ori romanele lui G. Sand sau Al. Dumas. Din când în când se întrerupea, fixând-o pe Netty pe deasupra ochelarilor cu privirea ei pătrunzătoare, ca să-i spună ceva care o interesase mai mult… Nu-i plăcea să vorbească despre ea, dar povestea cu mult haz despre societatea în care trăise, cu care se pomenise, şi care erau aproape toţi duşi din lumea aceasta ; povestea despre apucăturile, glumele, obiceiurile şi genealogia lor, ai cui fii şi nepoţi erau fiecare, cu cine se însuraseră, cine le erau copiii, nepoţii, ba chiar strănepoţii.
Aceste amintiri le depăna mai ales în faţa măsuţei de joc, când isprăvea câte o partidă de table şi rămânea tăifăsuind cu nepotul ei până după ora unsprezece, căci pentru nimic în lume nu s-ar fi dus mai devreme la culcare.
Cu toată viaţa asta sedentară la care o sileau bătrâneţile şi infirmitatea, rămăsese aceeaşi fiinţă curată şi dichisită. În fiecare dimineaţă i se aducea o căldare cu apă caldă, şi femeia o spăla apoi pe corp şi pe picioare ; avea două lighiane ; unul pentru spălat şi altul pentru limpezit, iar pe picioare o freca cu piatră ponce ; după aceea stătea aproape o oră în faţa oglinzii şi se pieptăna. Era o plăcere să o priveşti, cu tenul ei trandafiriu şi ochii mici şi sfredelitori, sclipind de deşteptăciune ; în timp ce cu privirea te cerceta atent, un zâmbet de bunătate se desena în colţul gurii, ca şi cum ar fi venit să te încurajeze. Ce plăcut era părul ei cel alb ca neaua şi moale ca borangicul!… lucrurile de pe ea erau de o curăţenie impresionantă, cu miros de levănţică şi sulfină, care te pofteau parcă să vii să te aşezi lângă patul ei de unde aproape că nu se mai da jos, ci şedea tot timpul greceşte, aşezată între perini.
Într-o zi, spunându-i-se că soru-sa Tinca era bolnavă, a făcut totuşi un efort şi s-a sculat din pat ; au ridicat-o slujnicele de subsuori ca s-o aşeze în trăsură, şi tot de subsuori au şi coborât-o la sosire.
– Cum?… ai şi tu picioare?… a exclamat mirată Stanca Frumuşanu, nepoţica Tincăi, care nu avea decât trei ani şi care până atunci nu o văzuse decât şezând greceşte în pat.
Masa de seară, tot la pat i se aducea, dar pentru prânz făcea un efort şi se scula, iar apoi, încet, încet, se deplasa până în sufragerie.
„Hai la masă, coană grasă!…”, o invita vesel nepotu-său Tache… şi totuşi, „coana grasă”, abia gusta din bucate, căci, cu toată corpolenţa ei, a fost o fiinţă cumpătată, ceea ce dovedeşte că obezitatea nu se datorează exclusiv bulimiei. Când se servea pui fript la masă, se mulţumea doar cu târtiţa, bucăţica ei preferată.
…Şi iacă aşa a trăit Elena Economu, Leliţica, Maica-Tuşa, Mama-Mare, Coana-Mare, în mijlocul celor care i-au fost dragi şi cărora le-a fost dragă: părinţi şi soţ, fraţi şi surori, nepoţi şi nepoate, nepoţei şi nepoţele, ţărani şi ţărance, argaţi şi slujnice, până când, în ziua de miercuri, 6 noiembrie 1902, a închis şi ea ochii, în vârstă de optzeci de ani fără o lună, împovărată de greutatea anilor, dar cu conştiinţa uşoară că în jurul ei nu răspândise decât binele şi nu culesese decât dragoste şi recunoştinţă. Până şi fratele ei mai mic, Petre, singura fiinţă care s-a considerat o viaţă întreagă persecutat de Elena, a venit să o vadă înaintea morţii… şi Bătrâna l-a iertat.
Averea rămasă de la strămoşii Sâmboteni i-a lăsat-o toată doctorului Tache Culcer, fiul Anichii şi bunicul meu, acela care o îngrijise la bătrâneţe ca pe propria lui mamă şi care îi gospodărise avutul cu chibzuială şi pricepere.
Curând după ce s-a prăpădit Elena, s-a uscat şi cel de-al doilea frasin din cei sădiţi pe vremuri la Dobriţa, atunci când se căsătorise cu căpitanul Iancu Economu.
În vara lui 1927 a fost deshumată şi dusă la Dobriţa, în pământul acela roşu pe care l-a iubit atâta şi în care s-a integrat acuma pe vecie, sub cetina brazilor, în curtea bisericii din Dobriţa.
Când s-a stins din viaţă tatăl meu, doctorul Max D. Culcer, în vârstă de 86 de ani, la 2 martie 1969, osemintele Maichii-Tuşa au fost aşezate în sicriul lui. Acuma nu mai avea să se despartă de nepoţelul ei obraznic, pe care l-a răsfăţat aşa de mult şi pe care îl iubise cu atâta căldură, din toată inima ei de bunică drăgăstoasă.
Bucureşti, 20 iunie 1980

ANICA CULCERtc “ANICA CULCER”
străbunica mea
(1824-1871)

Oamenii se împart în învingători şi în învinşi.
Este dureros să vezi că tocmai fiinţa prin care ai primit sângele semi-milenar al boierilor Otetelişeni şi sângele banoveţilor basarabeşti, fiinţe care printre unchii ei i-a numărat şi pe cei trei fraţi Buzeşti, viteji între viteji, tocmai străbunica mea Anica Otetelişanu-Culcer a fost o învinsă a vieţii!
Existenţa sărmanei Anica s-a desfăşurat tristă şi întunecoasă, ca o zi ceţoasă de sfârşit de noembrie ; nici o rază de soare, nici o bucurie nu a venit să lumineze acest şir neîntrerupt de necazuri, de lipsuri şi de suferinţe care, încetul cu încetul, i-au măcinat puterile până la ultima fărâmă de vlagă. Viaţa nu i-a dat nimica, dar i-a cerut cu nemiluita, zi după zi, până în clipa când a căzut de tot, jertfită pentru copiii ei.

„La 1824, Gheanuarie 10, joi spre vineri, la opt ceasuri noaptea, s-a născut fiica noastră Ana”, glăsuieşte acatistierul-răboj al Familiei. Când după o primă fată îţi mai vine una în locul băiatului aşteptat, bucuria nu mai e chiar atât de mare.
A crescut sfioasă şi plăpândă în umbra surorii sale Elena, şi învăţătură a primit, desigur, de la un dascăl de casă, iar mai târziu a urmat pe semne şi câţiva ani la pensionul înfiinţat în Craiova de unchiul ei Iordache.
Avea nouăsprezece ani când a venit să locuiască în casa lor din Str. Domnească (Tudor Vladimireascu de astăzi) un medic, primul doctor din Târgu-Jiu. Avea treizeci şi şase de ani şi era un bărbat bine făcut, venit de prin părţile Ardealului, cumpătat, foarte activ, dar prea era serios… şi atât de ocupat, că o clipă nu-l vedeai stând. Nu prea cred să fi avut timp de pierdut în conversaţii de salon cu fetele boierului Nicolae, şi nici nu cred că acest gen de conversaţii i-a lipsit prea mult. Nici pe tânăra Anica nu cred să o fi interesat grozav acest domn serios şi grav, veşnic grăbit, şi cu gândul mereu la importante probleme sanitare… Trăind însă patru ani în şir sub acelaşi acoperiş, învăţaseră să se stimeze unul pe celălalt, aşa că, în ziua când doctorul nostru a cerut-o de soţie, nu s-a mirat nimeni şi, în nici un caz, nu Anica, deprinsă să se supună fără murmur voinţei tatălui ei. Nunta s-a făcut la 19 februarie 1848 şi naşi au fost unchiul ei, Ion Sîmboteanu, şi soţia sa, Catinca. S-a oficiat la biserica Sfinţii Împăraţi din Târgu-Jiu şi bănuiesc că a fost o ceremonie mult mai modestă decât fusese nunta Elenii cu patru ani în urmă… iar ginerele… ştia cineva ceva despre el?… Ce curios!… Şi nici o rudă din Ardeal nu venise să asiste…
Ca zestre, Anica a primit casele părinteşti din Târgu-Jiu şi partea de răsărit a moşiei Dobriţa, din Bârloaia până în Plăişor. Se pare că conacul boieresc58 se ridica la mijlocul aceste zone, pe Pârâul Ţiganului în sus, unde au rămas multă vreme nişte mine care, cu timpul, au dispărut fără urme. Partea ei de moşie era mult mai săracă decât aceea a Elenii. În foaia de zestre mai găsim vreo 18 rochii, ceea ce pe vremea aceea nu era mult, câteva bijuterii nu prea grozave, tacâmuri, aşternuturi şi bani pentru o caleaşcă cu telegari şi cu hamuri (pe care nu a apucat niciodată să şi le cumpere), precum şi pe Ioana, fata lui Barbu Ţiganul, asta într-o vreme când alţi boieri stăpâneau zeci şi zeci de robi ; nici de această Ioana nu am mai auzit ulterior vorbindu-se… foaia de zestre a Anicăi se încheia astfel: „Acestea de la noi, iar de la Milostivul Dumnezeu, doar milă şi blagoslovenie” ; în ce măsură a avut Anica parte în viaţă de această milă şi blagoslovenie, vom vedea mai departe.
Averea nu era mare, dar adăugată la leafa soţului, le-ar fi putut asigura la amândoi un trai cuviincios şi la înălţimea rangului.
Tânăra pereche vieţuieşte mai departe în casele de la Târgu-Jiu. Bătrânul Nicolae, care fusese în ultima vreme numit judecător la Craiova, moare în toamna aceluiaşi an, 1848. Nu au însă timp să-l plângă prea mult, căci, la 1 Decembrie, Anica are un băieţaş, pe care-l botează Vladimir. Când primul copil e băiat, este întotdeauna prilej de bucurie. După acest prim copil, naşterile aveau să se ţină lanţ: în 1850 îl are pe Tache, bunicul meu ; în 1852 pe Grigore, în 1853 pe Iancu care a ajuns general, apoi, în 1856 pe Nicu, în 1858 pe Costică, şi, în fine, în 1864 pe Eugen. Pe lângă aceşti şapte băieţi care au trăit, Anica a mai născut încă şase băieţi şi două fete, care au murit toţi de mici. Cincisprezece naşteri lasă urme, chiar şi când mama este mai puţin plăpândă decât a fost Anica. Ne vine greu să ne închipuim ce însemnează să-ţi îngropi opt copilaşi, şi mai ales ce însemnează să creşti şapte, şapte guri care cer pâine, nu glumă. Leafa soţului şi slabele venituri ale Dobriţei nu le mai ajung şi se pare că Anica nu a fost niciodată prea pricepută în cheltuieli şi în arta de a-ţi echilibra un budget… dar ce vină putea să aibă ea?…
În 1857, soţul ei a fost mutat la Craiova şi s-a grăbit să-şi ia postul în primire, cu gândul că-şi va mai îmbunătăţi situaţia materială. Casele din Târgu-Jiu s-au închiriat şi toată familia s-a mutat în capitala Olteniei. Noul salariu era mai mare ca cel din Târgu-Jiu, dar şi cheltuielile erau incomparabil mai mari ; viaţa devenise mai scumpă, iar băieţii, pe măsură ce creşteau, necesitau cheltuieli tot mai sporite ; pe Dobriţa nu se putea conta, căci absorbea tot ce producea ; Anica a încercat să arendeze moşia, dar abia a obţinut o ofertă de 200 galbeni pe an (2200 lei), iar până la urmă nici acest preţ derizoriu nu a reuşit să-l mai capete.
Am ajuns în toamna 1861 şi Anica a devenit iarăşi mamă, pentru a nu ştiu câta oară. De data asta a fost, în fine, o fată. „Am câştigat o fetiţă mititică şi frumuşică”, i-a scris ea bucuroasă surorii sale, care a venit la Craiova să i-o boteze.
Naşterea a fost însă prematură şi a apucat-o fără veste ; nu avea nimic pregătit, nici scutece, nici cearceafuri, şi toate au trebuit comandate în grabă: cusutul unui cerceaf costa doi sfanţi… iarăşi au trebuit cheltuieli. Mama nu avea lapte şi nici doică nu găsea, dar era fericită… De când aştepta ea o fetiţă… din nefericire însă fata nu a trăit.
Vine toamna 1861. Copiii aveau nevoie de cizme şi de paltoane. Nicu şi Iancu s-au îmbolnăvit de junghi şi mama le-a pus lipitori… Mai bine ar fi făcut focul în sobă şi le-ar fi dat haine groase dacă ar fi avut de unde… În iarna aceea a fost primul Crăciun pe care l-au petrecut fără porc. Una câte una, erau siliţi să renunţe la toate comodităţile vieţii. Doica, nemulţumită de leafă, o părăsise ; sănătatea bietei femei începuse să nu mai reziste ; accesele de febră, hemoptiziile, dizenteria deveneau tot mai frecvente… şi totuşi calvarul acestei martire îi rezerva încă multe încercări dureroase ; şapte ani care aveau să-i stoarcă toată vlaga, picătură cu picătură!
Soţul ei, prins în vâltoarea slujbei, lipsea mai tot timpul de acasă. Este de mirare ce puţin loc ocupă el în corespondenţa Anicăi ; îţi vine să crezi că trăia străin de casa lui, deşi e greu de imaginat cu ce ar fi putut contribui acest om muncit şi tracasat, la bunăstarea familiei, în afară de o leafă modestă şi câteva sfaturi.
În primăvara lui 1863, o epidemie îi seceră doi copilaşi, la patru săptămâni unul după celălalt… „Gândeşte-te acum la mine… să-ţi îngropi doi mici în patru săptămâni. Nu am plătit îngropăciunea unuia şi mai făcui şi altă datorie ; nu ştiam cu ce să-mi îmbrac copiii de Paşte şi acuma mai veni şi asta peste mine…” Nicu şi Costică erau şi ei bolnavi, şi până la urmă a venit şi Iancu bolnav de la pension. Te întrebi adeseori unde mai găsea femeia aceasta puterea de a trăi…
În anul următor, soţul a fost mutat la Bucureşti, ca medic primar al Capitalei, cu un salariu sensibil mărit, dar şi aci cheltuielile depăşeau sistematic veniturile, mai ales că acum aveau două case de întreţinut. Băieţii cei mari, Vladimir, Tache, Grigore şi Iancu locuiau cu tatăl lor la Bucureşti ; Vladimir la Şcoala Militară şi ceilalţi trei la pension, în timp ce Nicu, Costică şi Eugen rămăseseră cu mama lor la Craiova.
Uneori o ajută pe Anica rudele, dar să te ferească Dumnezeu să te ajute cineva fără inimă bună. O vară a ei, Lena Greceanu din Turnu (probabil, vară după bunica ei, Casandra) a venit să locuiască o iarnă la ea la Craiova, şi văzând greutăţile în care se zbătea a fost cuprinsă de un acces de generozitate şi i-a făgăduit să-l ţie ea pe Tache la pension. După ce a plătit „câştiul” întâi de 30 de galbeni, când a ajuns, în aprilie, la cel de-al doilea, a început să regrete că se angajase aşa de uşor, şi atunci i-a căutat motiv de ceartă, ca să aibe un pretext să rupă învoiala. La o casă cu atâtea angarale, asemenea motive nu sunt greu de găsit, şi într-o zi, când plecase Anica la o înmormântare în familie59 , s-a trezit chemată în grabă acasă. Acolo l-a găsit pe Costică răcit şi tuşind, făcut ghem pe patul neaşternut, numai în cămaşă, învelit cu mantaua şi cu cizmele în picioare, iar pe Lena, făcând un tărăboi de se strânsese toată mahalaua. Ce se întâmplase?…
În timp ce doica îi aşternea copilului de culcare, a venit Lena şi a chemat-o grabnic jos la ea ca s-o gătească de teatru. Întâmplător, venise în seara aceea „Coana Moaşă” şi a intervenit să o lase mai întâi să termine cu copilul. Lena s-a supărat atunci, ceea ce a făcut-o pe Coana Moaşă să-i trântească în faţă câteva adevăruri crude, care au scos-o cu totul din sărite.
Cum a văzut-o pe Anica venind, a sărit cu gura pe ea, i-a scos pe nas tot ce făcuse şi ce nu făcuse pentru ea şi a insusltat-o în toate felurile în auzul vecinilor. Fiica Otetelişanului nu fusese deprinsă în casa părintească cu un asemenea nivel de discuţii… nervii ei obosiţi nu au mai rezistat şi biata femeie istovită a căzut la pat. „….m-a apucat un tremur de durere de inimă şi de piept, încât până la ziuă gândeam că mor… m-au înfăşurat cu muştar pe piept şi pe burtă şi cu cărămizi (calde) în toate părţile…” îi scrie ea Elenii, iar mai departe: „vezi Leliţico cât sufăr şi cum trăiesc, numai cu o socoteală, ca să-mi poci ţine copiii… vine Paştele, sunt toţi despuiaţi, şi cei de aci, şi cei din Bucureşti, apoi chiria şi plata pensioanelor… Dumnezeule, Dumnezeule, nu ştiu ce să mă fac!…” (11 martie 1865). Cu un asemenea moral, lupta nu se mai putea continua, dar viaţa nu întreabă ; te împinge brutală pe făgaşul ei şi crucea trebuie purtată până la capăt.
Leafa soţului fusese încasată pe două luni înainte ; bijuteriile, vândute de mult, una câte una… Ca să nu mai fie silită să ţină două case, Anica se mută şi ea la Bucureşti cu copiii cei mici, şi, într-adevăr, situaţia începe să se amelioreze, dar soarta haină nu-şi terminase seria loviturilor ; nu trecuseră nici două luni de când familia reunită la Bucureşti începuse să spere într-o existenţă mai umană, când doctorul Culcer s-a văzut silit, în urma unei intrigi politice, să demisioneze din funcţie. Emoţia a fost prea tare: „…Eu, de joi de când am auzit, sunt la aşternut. Am avut, în 24 de ceasuri, de trei ori vărsături de sânge…” (25 nov. 1865). Soţul ei ar fi voit să rămână în Bucureşti să facă clientelă particulară şi nu ar fi făcut rău. Poate că ar fi reuşit până la urmă să gonească spectrul sărăciei din casă, dar Anica nu mai avea curajul să rişte. Clientela particulară este o sursă prea nesigură de venituri şi femeia nu mai avea încredere în viaţă. Soţul ei nu era deloc înzestrat cu spirit comercial, şi de aceea, Anica a preferat să o roage pe sora ei să stăruie pe lângă cetăţenii din Târgu-Jiu să ceară reîntoarcerea în oraşul lor a doctorului Culcer. Cererea se aprobă şi Anica nădăjduieşte, în sfârşit, să reînceapă o viaţă nouă, dar paharul suferinţelor încă nu fusese golit până la drojdie.
La numai câteva luni de când reîncepuse această nouă viaţă la Târgu-Jiu, Dimitrie Culcer moare subit într-o noapte de august, în timp ce vizita un bolnav.
În primăvara lui 1867, nenorocita văduvă se reîntoarce la Craiova, de unde nu avea să mai plece până la sfârşitul vieţii ; greutăţile devin tot mai mari, şi ea şi-a pierdut dârzenia de altă dată. Loviturile se ţin lanţ şi în vară s-a îmbolnăvit de tifos ; toamna a găsit-o din nou fără lemne şi fără paltoane pentru copii ; Tache răcise şi zăcea de o lună la pat „…iar le trebuie de Crăciun ; Olteanul cere, slugile cer… rabd şi tac…”, scrie ea la 26 noiembrie, 1867.
În vara lui 1868 o iau fraţii ei la Călimăneşti, dar sănătatea nu i se mai poate îndrepta. Anica nu se gândeşte însă la sănătatea ei, ci la scumpirea vieţii. Pensia, căpătată prin stăruinţele Elenii şi ale lui Costică, chiria casei şi veniturile Dobriţei nu-i ajung. Stânjenul de lemne se făcuse nouă galbeni, toate se scumpiseră în ultimul timp. Vladimir, Grigore, Nicu şi Costică se tuberculizează pe rând. Singura satisfacţie a bietei mame erau notele bune pe care le aduceau copiii de la şcoală. Ce folos însă… Nicu s-a îmbolnăvit aşa de rău în toamnă că Anica se temea să nu-l piardă. Din fericire, până la urmă, băiatul a scăpat, dar mama în schimb scuipa sânge tot mai des, tuşea, o durea pieptul, şi pe deasupra s-a mai îmbolnăvit şi de dropică şi umflătură.
De Anul Nou 1869, cumnata ei Mariţa, soţia lui Costică, se gândeşte la copiii Anicăi şi le-a dăruit fiecăruia câte 12 sfanţi60 , plus un ac de cravată celor mari şi o cutie de cofeturi celor mici. Savu Şomănescu, fratele Mariţei, le-a dăruit şi el celor mari câte un briceag, iar celor mici o minge. Lui Eugen, cel mai mic, care nu avea decât cinci ani şi căruia îi făcuseră de curând un costumaş dintr-o uniformă veche a lui Vladimir, i-a dăruit o săbiuţă. De mult nu mai primiseră copiii cadouri, şi bucuria lor nu se poate descrie… Micuţul Eugen, mai ales, era nebun de fericire şi nu mai contenea alergând prin casă cu sabia scoasă şi tăind vitejeşte mulineuri prin aer. Sărmana mamă privea fericită… iată că pe lume mai era cineva care să se gândească şi la odraslele ei…!
În 1869, Tache a căpătat o bursă de studii în străinătate şi Anica scăpase de o grijă, dar era prea puţin. Creditorii o înghesuiau din toate părţile şi a trebuit să vândă o parte din locul de casă61 . Casele din Târgu-Jiu, pe care le închiriase Spitalului, iau foc, şi Spitalul îi reţine costul reparaţiilor din chirie. Vladimir a ieşit ofiţer şi avea nevoie de o sută de galbeni ca să se echipeze, dar lovitura hotărâtoare a primit-o în vara lui 1869, când a căzut la pat pentru a nu se mai ridica ; nici scrisorile nu şi le mai putea scrie singură, ci le dicta lui Grigore.
În primăvara lui 1870, întreaga familie s-a reunit de Paşte la Beneşti, la Costică, dar Anica nu a fost invitată. Era firesc, într-o casă cu atâţia copii, să se ferească lumea de tuberculoza ei. Ea pricepe şi nu protestează…
Ultimul an din viaţa acestei martire s-a scurs în linişte. Nu se mai plânge… la ce bun?… fie ce o fi?… Dumnezeu e mare!… Îşi aşteaptă resemnată sfârşitul.
Şi astfel, la începutul anului 1871, calvarul acestei nenorocite mame a luat sfârşit. A fost înmormântată pe cheltuiala fratelui ei Costică, în curtea bisericii Obedeanu din Craiova. În vara lui 1955 am fost acolo să aprind o lumânare pe mormântul ei, dar mi-a fost cu neputinţă să mai dau de el… mormintele nu se mai cunoşteau. Cei şapte orfani au fost încredinţaţi tutelei unui oarecare Ignat Mihali (probabil Mihaly, un ardelean rudă cu Culcer, pe care mi-a fost cu neputinţă să-l identific). De fapt, de copii s-a ocupat Elena Economu, Maica-Tuşa, care le-a fost mai mult decât o mamă.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – -
Lorsque le pelican62 , lassé d’un long voyage
Dans le brouillard du soir retourne à ses roseaux,
Ses petits affamés courent sur le rivage
En le voyant au loin s’abattre sur les eaux.
Déja, croyant saisir et partager leur proie,
Ils courent à leur mère63 , avec des cris de joie.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – -
Le sang coule à long flots, de sa poitrine ouverte;
En vain il a, des mers, fouillé la profondeur;
L’océan etait vide, et la plage déserte;
Pour toute nouriture il apporte son coeur…
Sombre et silencieux, étendu sur la pierre,
Partageant à ses fils ses entrailles de mère,
Dans son amour sublime il berce sa douleur
Et, regardant couler sa sanglante mamelle,
Sur son festin de mort, il s’affaise et chancelle
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
(Musset, La nuit de Mai)
Bucureşti, 25 iunie 1980

COSTICă N. OTETELIŞANUtc “COSTICă N. OTETELIŞANU”
1828-1871
„La 1828, Ianuarie 13, Vineri, la 7 ceasuri din zi, s-a născut fiul nostru Constantin.”
Cred că ai ghicit, iubite cititor, unde au fost scrise aceste cuvinte, şi nu e greu să ne închipuim câtă bucurie a simţit bătrânul Nicolae, la naşterea primului său băiat, după ce, până atunci, avusese numai fete. Nu cred însă să-ţi închipui câtă bucurie am simţit eu în ziua în care am aflat că una din fiicele lui Costică Otetelişanu mai era în viaţă; era prin mai 1955.
Nu ştiusem până în ziua aceea de Tanti Eliza, care împlinise de curând vârsta de 84 de ani. A fost atât de plăcută această descoperire… în sfârşit, găsisem o ultimă verigă între cei ce au fost şi noi, cei ce suntem, căci, pe vremea când trăiau bunicii mei, încă nu mă pişcase microbul „moşologiei” şi multe asemenea „verigi” plecaseră „pe o cale ne-nturnată” fără a fi apucat să aflu de la dânşii atâtea şi atâtea fapte despre cei ce au fost odată…
Tanti Eliza era o fiinţă plăcută, care-şi păstrase intactă agerimea minţii şi limpezimea judecăţii, veselă, afabilă, prietenoasă… într-un cuvânt, o Otetelişeancă… Din nefericire, tatăl ei a murit la numai câteva săptămâni după ce se născuse ea, aşa că nu a fost în măsură să-mi povestească prea multe despre el, şi totuşi, o priveam cu atâta drag… era fiica aceluia ce copilărise cu Elena şi cu Anica, şi nepoată de fiu, chiar a străbunicului Nicolae… şi asta pentru mine însemna mult.

În totul ne-au rămas de la Costică Otetelişanu vreo 12 scrisori către Elena, trimise în ultimii 10 ani de viaţă, plus vreo câteva poveşti de la Tanti Eliza şi de la generalul Radovan, nepotul soţiei lui Costică… Cam puţin ! În anii când scria aceste scrisori, îl vedem magistrat la Tribunalul Dolj, proprietar al străvechii moşii Beneştii din Vâlcea şi tată a numeroşi copii… A fost cumnat cu Mariţa Şomănescu.
Avea treizeci şi trei de ani când a fost numit prim prezident la cele două tribunale din Craiova; o muncă istovitoare: „…am ajuns numai musafir pe acasă, căci nu voi să dau prilej a râde de mine şi a mă critica, precum au obiceiul unii oameni, a aştepta prilej cât de mic ca să te dea prin tăbăceală…”, scrie el (cum vedem, vânătorii de greşeli au existat în toate vremurile).
A fost şi primar al Craiovei şi l-a preocupat mai ales problema şcolară. Tot el a construit şi internatul pensionului de fete întemeiat pe vremuri de unchiul său Iordache Otetelişanu împreună cu bancherul Lazaro. Ştim că Mariţa, în calitate de soţie a primarului, a venit într-o vară la serbarea de sfârşit de an, să încununeze personal pe premiantele pensionului, printre care a avut bucuria să o recunoască şi pe fiica ei, Lena.
Singura lui odihnă era de sărbători când pleca cu familia la Beneşti, aşa ca pe vremuri unchiul Grigore şi atâţia şi atâţia alţi Otetelişeni înaintea lui, de cinci secole neîntrerupt, încă din zilele lui Vlad Dracul sau poate chiar şi mai mult. În cula de la Beneşti se strânseseră peste şase sute de manuscrise care au fost cercetate cu grijă şi clasate în secolul trecut de Generalul Herescu-Năsturel, care a întocmit o genealogie exactă şi completă a neamului Otetelişanu. Aceste date se află astăzi în posesia Academiei.64 Conacul de la Beneşti este astăzi declarat monument istoric.
Când ajungea Costică cu familia la moşie, îşi găsea întotdeauna conacul părăginit, umed, rece şi neprimitor. În primele zile lipseau toate celea, până şi urciorul de păstrat apa de băut (ultimul urcior îl spărsese în vara trecută Tache, fiul Anicăi). Copiii se plictiseau de moarte, nu reuşeau să se încălzească şi nu-şi aflau rostul: Titi, fata lui Costică, era supărată că-şi pierduse ciorapul (lucrul de mână) pe drum, ceilalţi erau flămânzi, obosiţi şi mureau de urât. În numai câteva zile însă atmosfera se încălzea din nou şi tot conacul răsuna de o veselie zgomotoasă, ce avea să dureze până toamna târziu.
Când venea toamna, Costică era mai tot timpul plecat la vânătoare… la muncile câmpului se gândea mai puţin. Pentru a-i aminti soţului că sosise timpul pentru arături, Mariţa a poruncit să se întindă toate plugurile în drumul lui şi până acasă, vânătorul nostru a trebuit să la sară cu calul, unul după altul.
Când nu putea pleca din Craiova, îşi trimitea copiii la Dobriţa la soru-sa Elena; într-o vară a trimis-o pe Titi, care venise foarte slăbită de la pension şi începuse să şi tuşească, să facă o cură de zară la Maica Tuşa, la moşie. Altă dată, când s-a sculat Lena de la boală, tot la Dobriţa a trimis-o.
Pe fratele său mai mic, Petre, l-a crescut ca pe propriul său copil, aşa cum se învoise pe vremuri cu Unchiul Grigore şi să-l dea la învăţătură pe cheltuiala sa şi a Elenii; din nefericire, Petre s-a considerat toată viaţa un mare persecutat, şi această aversiune dintre urmaşii lui Petre şi aceia ai lui Costică nici astăzi nu s-a stins.
Cam aceasta ar fi seria micilor bucurii şi necazuri ale lui Costică şi Mariţii Otetelişanu. Din stilul şi forma scrisorilor sale, din scrisul său, se poate vedea omul fin, manierat şi cult, cu inimă bună şi săritoare, vesel, moderat şi drăguţ ca toţi Otetelişenii. Ea a fost o femeie bună şi harnică, cu care s-a împăcat toată viaţa de minune. De notat că soru-sa, Anica, răvăşită şi înăcrită de toate loviturile soartei, gata să acuze pe toată lumea că ar fi împotriva ei, pentru Costică şi Mariţa nu găseşte niciodată decât cuvinte de laudă şi de simpatie, ori de câte ori vorbeşte despre ei.
Din nefericire însă, nici unul, nici celălalt nu s-au bucurat de o sănătate prea înfloritoare. La numai 39 de ani, Costică se simţea în permanenţă slăbit şi sfârşit… dintr-o nimica toată obosea… Toate îngrijirile doctorilor Bonciu şi Fabriţius nu l-au prea ajutat. Ştim că lua untură de peşte şi că se trata cu o doctorie specială, din care lua numai 6 picători pe zi; cum vedem, homeopatia a existat în toate timpurile. La 42 de ani se simţea atât de sleit, încât după mai multe concedii medicale s-a văzut silit să demisioneze. Mariţa, nici ea nu se simţea mai bine, căci suferea de ficat şi de „impeghie” (zău că nu ştiu ce va fi fost aia) şi se trata şi ea fără succes cu nişte hapuri… „Ne parigorisim amândoi cu nişte nevoi”, îi scrie el Elenii (la 13.XII.1870), căci buna dispoziţie nu-l părăsise.
Fusese de curând ales deputat, dar din scrisoarea sa de la 20.II.1871 (ultima lui scrisoare), răzbate o puternică descurajare. Era sătul de deputăţie şi abia aştepta să se termine seziunea „care va fi cea de pe urmă”… Nu ştia, săracul, cât adevăr grăise… Era impresionat de moartea Anicăi, a cărei înmormântare o suportase pe socoteala sa, şi acuma alerga să le facă rost de o pensie orfanilor rămaşi de pe urma ei… Era trist şi tulburat, şi pentru prima oară îşi termina scrisoarea cu „adio”… Parcă-şi presimţea sfârşitul… şi, într-adevăr, nu mult după asta, a fost găsit neînsufleţit în camera lui de la hotel Metropol din Bucureşti. Avea numai 43 de ani şi două luni.
Mariţa a restaurat la 1890 vechia ctitorie Otetelişenească, biserica Sf. Ilie din Craiova.

Costică Otetelişanu a avut cu totul 11 copii, dintre care doi băieţi au murit fiecare la 12 ani, şi o fată, Titi, a răcit jucând teatru la o serbare în pensionul ei; avea 18 ani.
Ceilalţi opt au fost:
1. Zoe, măritată cu doctorul Fratostiţeanu.
2. Grigore, căpitan, care a avut patru copii: Costi, Matilda măritată Boicescu, Margareta măritată Chivu şi Grigore sau Bebe.
3. Iancu
4. Nicolae
5. Miţa, măritată Istraty
6. Lena, măritată cu colonelul Taplicescu
7. Barbu sau Vava
8. Eliza, măritată cu Petre Slăvitescu şi care a avut două fete: Tetza, măritată Landman, şi Ionela, măritată Antonescu. Tanti Eliza a murit la 2 mai 1957.
Bucureşti, 27 iunie 1980

TINCA FRUMUŞANUtc “TINCA FRUMUŞANU”
1837-1901
şi urmaşii eitc “şi urmaşii ei”
Este grea văduvia, mai ales când ai şi o casă de copii… Nu trecuse prea mult timp de când Nicolae Otetelişanu o pierduse pe Uţa lui… Fiica sa, Elena, nu avea decât 14 ani, iar Anica 12.
Fetele făceau tot ce le sta în putinţă ca să conducă gospodăria şi să se ocupe de fraţii lor mai mici, Costică şi Iancu… Se simţea însă lipsa unei mâini de soţie… venise toamna şi începea şi şcoala… Aşa nu mai putea merge ! Şi atunci, bătrânul Nicolae s-a hotărât să lase prejudecăţile la o parte şi iată peste ce notă dăm în faimosul său acatistier:
„La 1836 Septembrie 3, m-am căsătorit al doilea (sic) luând de soţie pe Mariţa, fiica Dumnealui Medelnicerului Grigore Bâlteanu din Târgu Jiului”, iar pe fila următoare: „La 1837, Iunie 15, Marţi dimineaţa la 3 ceasuri nemţeşti65 , s-a născut fiica noastră Ecaterina, botezând-o dumneaei Masinca Filişcana.”
Tatăl obişnuia să-i spună Ecaterina a II-a, căci mai avusese din prima căsătorie o fiică Ecaterina, care murise de mică, însă în casă i se spunea Tinca, şi sub acest nume a fost ea cunoscută toată viaţa.
Când s-a făcut de şapte ani, a dat-o la şcoală în oraş. Până atunci nu se pomenise încă odraslă boierească la o şcoală publică, destinată precum se ştie, poporului de jos… Se poate ! dar asta nu pentru şcoala din Târgu-Jiu, ridicată din ostenelile lui Nicolae Otetelişanu şi ale cumnatului său, Iancu Sâmboteanu… Eleva a fost la înălţime: „Tinca a ieşit bine la examen; a luat cunună”, îi scrie el fiicei sale, Elena, la 7 iulie 1847… Da, era fată studioasă Tinca şi îi plăcea mult să citească, dar avea şi un cusur: era foarte distrată, întotdeauna uita unde îşi punea lucrurile… şi neglijentă… Doamne, Doamne ! Încolo, fata era deşteaptă foc şi toţi dascălii se minunau de isteţimea ei şi de dragostea Tinchii pentru carte; cel care o preţuia însă cel mai mult era profesorul Tache Frumuşanu, unul din pionierii învăţământului public din Târgu-Jiu; prin stăruinţa acestuia, împreună cu a lui Stanciovici Brănişteanu, au fost înfiinţate şi organizate cele mai multe şcoli din oraş. Era un om foarte citit Frmuşanu, călătorit prin ţări străine şi cu multă ştiinţă de carte. Fusese căsătorit în tinereţe cu o contesă unguroaică, dar aceasta murise la naştere împreună cu copilul şi de atunci, preocupat de studiile şi de şcolile sale, ajunsese la patruzeci de ani, uitând să se mai gândească să-şi refacă existenţa. Acum însă descoperise pe domnişoara Otetelişanu… un copil faţă de vârsta lui… dar atât de isteaţă… şi de studioasă… Reuşise să facă din eleva lui o latinistă de frunte; Virgiliu, Ovidiu, Horaţiu nu mai prezentau nici un secret pentru ea, şi chiar şi după absolvirea şcolii a continuat să-i dea lecţii în particular… şi iată acum ce am descoperit într-o scrisoare către Elena Economu, din 4 febr. 1856, a „unchiului Grigore de la Sfântu Ilie”, patriarhul clanului Otetelişanu: „… mi-a scris dumnealui nepotul Culcer (soţul Anichii), că ar fi cerând nepoata Catinca, iubita dumitale soră, un tânăr prea bun, şi că cere în grabă să aibă ştiinţă ce zestre va avea fata…” Era firesc ca „tânărul prea bun” să ceară să aibe ştiinţă de zestrea fetii şi să se gândească la viitor şi la copiii ce vor veni. Profesorul Tache Frumuşanu nu avea avere, moştenirea Tincăi era şi ea foarte modestă, şi atunci Unchiul Grigore a propus o soluţie logică şi avantajoasă, din care s-au tras însă apoi multe supărări, aşa cum vom vedea în capitolul următor.
Deocamdată, tânărul mire, de ani 40, şi tânăra mireasă, de ani 19, erau fericiţi, şi diferenţa de vârstă nu îi prea jena. În casă vorbeau foarte mult latineşte, aşa cum în alte case boiereşti se vorbea franţuzeşte… Tinca se temea grozav de el şi mă întreb dacă i-a spus vreodată „tu”. Odată a spart o ceaşcă şi s-a grabit să-i trimită Anichii din Craiova cioburile ca să găsească altă ceaşcă la fel „dar fără ca să afle Tache”.
Aproape toate comisioanele la Craiova i le făcea Anica; o dată o umbreluţă, altă dată o pelerină de catifea, o horbotă, o pânză… şi devenea foarte pisăloagă dacă nu era servită la timp; „…ţi-am trimis şi şemizetul Tinchii şi te-am rugat să-l trimiţi, şi eu văd că ai uitat, că de atunci încoace de două ori mi-a scris pentru el, parcă nu ştiu ce sculă ar fi… Te rog dar, fi bună de i-l trimite, ca să scap de gura ei…” (scris. Către Elena din 11.III.1865). În schimb, când i se cereau ei comisioane… „…zici că mi-ai scris cu expediţia. Nu am primit nici una. Se vede că ori Tinca nu le trimite, sau de la poştă se opresc, dar mai mult cred cea dintâi…” (4.II.1859), dar să nu bârfim. Am spus că era distrată şi neglijentă, neglijenţă care cu timpul devenise proverbială… „Camera Mamii parcă ar fi un cuib de pupăză”, spunea cu ani în urmă fiul ei, Titu… am uitat să spun că Tinca a avut opt copii care au necăjit-o tare, căci îi iubea prea mult ca să-i ţină din scurt cum trebuia. Totuşi, a fost o zi când şi-a călcat pe inimă şi le-a tras o chelfăneală care a compensat toate indulgenţele de până atunci. Despre ce fusese vorba ? Într-o seară, când Tinca, aflată în vizită la o familie, întârziase peste ora obişnuită la o partidă de conţină… 66 , copiii, care acasă începuseră să se plictisească, au avut ideea năstruşnică de a se juca de-a „care face pipi mai departe”. Când a venit mama acasă şi-a pus mâinile în cap de ce a găsit pe uşi, pe sobe şi pe covoare. Şi-a ieşit atuncea din sărite şi i-a bătut cu mătura aprinsă67 până a durut-o mâna, dar le-a trecut pentru totdeauna micilor noştri pompieri cheful de astfel de experienţe hidrodinamice. Aşa este când te ocupi mai mult de conţină decât de copii. Ce distracţie putea însă găşi în văgăuna ceia de Târgu-Jiu, pe atunci prin secolul trecut. Tache nu ştia de conţinele ei, şi Tinca se grăbea din răsputeri să ajungă seara acasă înaintea soţului. Copiii cei mari, Iulian, Constanţa şi Titu, aflaseră însă de meteahna mamei lor, ba chiar îşi procuraseră şi un joc de cărţi. Cum rămâneau singuri, începeau: „Patru şi cu trei, şapte… doi şi cu opt, zece…” Odată i-a prins însă tatăl lor şi a făcut el aşa, încât de atunci nici nu s-au mai gândit să studieze aritmetica pe calea asta, iar cărţile au fost puse pe foc. Din ziua aceea, Tache Frumuşanu a început să se ocupe personal de educaţia copiilor; se aşeza seara în capul mesii, iară ei, de jur împrejur, fiecare cu un opaiţ aprins în faţă, îşi pregăteau sârguincioşi lecţiile… şi nu aveau voie să se scoale la joacă, până nu le ştiau ca pe apă. Cea mai bună la învăţătură era Constanţa; tatăl ei îi spunea Constantin şi a regretat o viaţă întreagă că nu se născuse băiat. Titu, în schimb, nu avea deloc ţinere de minte, dar tatăl nu voia să ştie: „Memoria se formează prin exerciţiu”, spunea el. Îl punea să înveţe ca papagalul şi nu-i dădea drumul până ce nu ştia lecţia cuvânt cu cuvânt. Câte bătăi n-a mâncat bietul copil, dar ce bine i-a prins !Memoria proverbială a lui Titu Frumuşanu a făcut epocă. La fel ca şi cu mama lor pe vremuri, Tache Frumuşanu vorbea şi cu copiii în casă latineşte.
Bătrâneţile Tincăi s-au scurs liniştite, şi după ce şi-a pierdut soţul şi-a împărţit timpul între „cuibul ei de pupăză” şi masa de joc, până ce, în 1901, răpusă de un cancer la ficat, „s-a pristăvit” şi ea dintre cei vii… dar nu numai despre neglijenţa şi partidele ei de cărţi au ştiut să povestească urmaşii, ci mai ales despre bunătatea ei sufletească şi-au amintit toată viaţa cu drag… a murit regretată de toţi, rude şi prieteni, şi chiar şi de Cherry, căţeluşa setter, pe care o avea de la fiul ei Numa.
În ziua înmormântării, Cherry a dispărut fără urme, pentru ca, câteva zile mai apoi, să fie găsită pe mormântul stăpânei, unde se lăsase să moară de foame.
Traiul împreună la Târgu-Jiu a făcut ca legătura dintre Culceri şi Frumuşani să fie mai strânsă decât cu ceilalţi Otetelişeni, şi cu toate că gradul nostru de rudenie devine din generaţie în generaţie tot mai depărtat, am continuat totuşi, din tată-n fiu, să ne considerăm ca rude foarte apropiate, aşa că mă voi opri ceva mai mult asupra urmaşilor Tincăi. Trec peste Elvira, Julieta şi Ana, moarte de mici (Elvira a murit subit pe oliţă, în timp ce mama ei era plecată la cărţi)… n-am să insist nici asupra lui Iulian care a trăit numai 20 de ani; a fost un băiat frumos şi inteligent, dar din nenorocire i-a plăcut prea mult viaţa… Odată, în urma unui chef, a răcit şi a făcut o tuberculoză galopantă… Până la finele vieţii nu s-a putut mângâia Tinca de pierderea lui.
Trecem la cei rămaşi în viaţă:
Constanţa Pârâianutc “Constanţa Pârâianu”
1861-1936
S-a născut în 1861; de fapt, se numea Constandina, iar fraţii îi spuneau Ţăţaca, căci aşa se zicea pe vremuri surorii celei mai mari. A fost căsătorită întâia oară cu Ion Cârstoceanu, fiul unui preot ardelean, cu care a avut o fată, Tanţi, măritată cu avocatul Cicerone Budişteanu. După moartea lui Cârstoceanu, Constanţa s-a remăritat cu căpitanul Emanoil Pârâianu născut în 1860 în comuna Izvoarele din Gorj, un bun militar şi un neîntrecut instructor (i se spunea „Părintele recruţilor”). A fost un literat apreciat la vremea lui, deşi azi puţină lume mai ştie de el ; limba lui fluentă şi naturală, stilul viu şi atrăgător, tematica în general din lumea ţăranilor gorjeni pe care îi cunoştea bine, descriind fapte văzute şi simţite… Toate astea au dat o deosebită valoare şi savoare scrierilor sale, publicate în revistele Jiul şi Parângul, sau cărţii sale de versuri Umbre şi Lumini. A murit în 1916 în timpul ocupaţiei germane, iar casa lui cu etaj din Str. Parîngului a lăsat-o Armatei pentru înfiinţarea unui cerc militar.
La bătrâneţe, Constanţa a locuit la fratele ei mai mic, Numa Frumuşanu, unde îşi trecea vremea în faţa mesuţii, făcând pasenţe… Miercurea seara lua de obicei masa la noi, şi bunica mea o aştepta cu rasol de peşte, care îi plăcea în mod deosebit. A murit în 1936. Veselă şi spirituală, conversaţia ei plăcută şi butadele ei amuzante au făcut epocă… Era întotdeauna primită cu plăcere.
Fata ei, Tanţi, a fost o femeie de o cultură şi inteligenţă rară ; energică, spirituală, citită, voiajată… a activat intens în mişcarea noastră culturală dinainte de primul război mondial şi o preocupa mai ales promovarea femeii… A avut studii, publicaţii, eseuri literare, conferinţe, şi şi-a păstrat vioiciunea de spirit până la adânci bătrâneţe… La 80 de ani trecuţi lucra încă ca expertă grafologă pe lângă Academie… Dacă frumuseţea şi modestia i-ar fi fost la înălţimea inteligenţei, vervei şi culturii, ar fi fost desigur o fiinţă excepţională. A murit în 1973 în vârstă de 94 de ani.
Tanţi a avut un singur copil, Radu Budişteanu, născut în 1902, tot aşa de cult şi inteligent ca şi mama sa, dar din nefericire, o carieră politică dezastruoasă i-a nenorocit toată existenţa. Mai trăia încă în 1980.
Titu D. Frumuşanu 68 tc “Titu D. Frumuşanu  68 ”
1861-1919
A fost cel mai bun avocat din câţi a cunoscut Baroul de Gorj şi a pledat de foarte multe ori şi în Capitală, căci un proces susţinut de Titu Frumuşanu era, prin definiţie, un proces câştigat. Şi-a reprezentat de numeroase ori judeţul în Camera Deputaţilor, şi interpelările sale curajoase au făcut epocă, căci tot parlamentul se temea de verva lui spumoasă şi de replicile sale necruţătoare.
A fost în numeroase rânduri ales primar în oraşul său natal şi nu au exagerat aceia care, ţinând seama de multiplele sale realizări, l-au denumit „părintele Tîrgu-Jiului modern”.
Şi în fine, prin butadele sale inteligente, pertinente şi curajoase, care l-au făcut celebru, Titu Frumuşanu a reuşit să intre în legendă.
S-a născut la Târgu-Jiu în ianuarie 1861 şi şi-a făcut studiile primare la Târgu-Jiu ; pe cele secundare le-a făcut la Liceul Sf. Sava din Capitală. În 1884 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi a fost numit în magistratură, dar numai după un an a demisionat, înscriindu-se în Baroul Avocaţilor din Gorj unde a funcţionat până la sfârşitul vieţii. Şarjele sale prompte şi scânteietoare au rămas de pomină în lumea avocaţilor din întreaga ţară, căci în întreaga ţară Titu a susţinut procese. Odată, în cursul unei pledoarii la Bucureşti, dorind să fie mai convingător, a vrut să recurgă la un citat latin care să întărească punctul său de vedere, dar, din nefericire, nici unul din jurisconsulţii clasici nu se gândise să fabrice un adagiu pe măsura exactă a argumentării lui Titu, el nu s-a încurcat însă pentru atâta lucru:
– Şi acum, să vedem ce spun strămoşii noştri. De pildă Gaius: …(urmează un citat latin din Gaius, anume stâlcit de Frumuşanu pentru utilitatea cauzei…)
– Cum, cum?… Ce spun strămoşii noştri?… îl întrerupse cu morga lui obişnuită avocatul părţii adverse, elegantul domn Rosenthal, care se nemerise să fie şi el un excelent latinist. Văzându-se demascat, Titu nu s-a pierdut cu firea:
– Dumneata să nu te amesteci, domnule Rosenthal ! Gaius a fost strămoşul meu, nu al dumitale ! a răspuns el imperturbabil, continuându-şi apoi liniştit pledoaria de unde o lăsase.
În afară de aceste poante de humor, pledoariile sale au fost nişte capodopere oratorice şi adeseori mişca până la lacrimi întreg auditoriul.
Dar nu numai ca avocat s-a remarcat el, ci mai ales ca primar al Tîrgu-Jiului, căci în repetate rânduri a fost ales primar, chiar şi în opoziţie, în timpul guvernării conservatorilor… şi cum era să nu-l aleagă Tîrgujienii noştri, când nimeni până la el nu înregistrase atâtea realizări în acţiunea de modernizare a acestui târguşor primitiv, uitat de Dumnezeu la poalele munţilor Olteniei… Dacă am cita numai câteva din aceste realizări (asfaltarea trotuarelor, uzina electrică şi iluminarea oraşului, linia ferată Filiaşi–Târgu-Jiu şi racordarea acesteia la linia Turnu Severin–Bucureşti, Gimnaziul – astăzi liceul – Tudor Vladimirescu, Palatul Primăriei, frumoasa grădină publică, monumentalul pod de fier peste Jiu, măreţul dig de piatră care a salvat definitiv oraşul de revărsările periodice ale râului, statuia lui Tudor, Cimitirul…) şi tot am înţelege că aspectul modern al oraşului, astăzi atât de arătos, sub gospodărirea lui Titu Frumuşanu a început… Este de mirare cum de a putut el reuşi să convingă pe guvernanţii ţării să-i acorde imensele fonduri necesare tuturor acestor înnoiri!…
La inaugurarea podului de peste Jiu, în 1895, a fost invitat şi prinţul moştenitor Ferdinand, şi ministrul comunicaţiilor, Ionel Brătianu. La banchetul ce a urmat, primarul Frumuşanu a ridicat paharul şi a început să mulţumească între altele şi ministrului Brătianu, deputat de Gorj, pentru ajutorul financiar acordat. Acesta, coleg de studii şi prieten bun cu Titu, simţindu-se jenat de toate laudele aduse în prezenţa Prinţului, a început să-l calce pe sub masă pe picior, ca să-l facă s-o lase mai domol.
„Alteţă!… Vă rog să-i porunciţi ăstuia de lângă mine să nu mă mai calce pe picior, că-mi strică vârful ghetei”, şi-a întrerupt deodată toastul, oratorul nostru.
Prietenia lui Titu cu Brătianu l-a ajutat mult, ori de câte ori a fost vorba de a se obţine fonduri pentru monumentalele lucrări edilitare din oraşul său. Totuşi, a evitat cu dârzenie ca, în numele acestei prietenii şi a ajutoarelor căpătate, să ajungă să-şi vândă conştiinţa. Astfel, în 1904, pe când era deputat în Bucureşti, s-a trezit într-o noapte chemat urgent la primul ministru Ionel Brătianu, care se decisese să-şi torpileze ministrul de justiţie, pe Vasile Lascăr. Lui Titu îi revenea rolul de a-l ataca a doua zi pe neaşteptate în parlament, într-o virulentă interpelare-surpriză. Nu numai că a refuzat net să se preteze la această sforărie urâtă, dar l-a prevenit pe Brătianu că-l va anunţa pe Lascăr să-şi pregătească apărarea, şi aşa a şi făcut. Chiar în noaptea aceea s-a dus cu birja la Vasile Lascăr acasă, iar manevra bizantină a astuciosului prim ministru a eşuat… şi totuşi, prietenia Frumuşanu – Brătianu nu a fost afectată cu nimic prin această reacţie cavalerească.
S-ar putea scrie o carte numai cu anecdotele care au circulat pe seama lui. Păcat că multe dintre ele nu pot fi povestite în faţa domnişoarelor.
Titu nu-şi menaja victimele. Într-o seară juca poker cu mai multe cucoane în vârstă. Deodată, uneia mai grase i se întâmplă un accident destul de regretabil ; se roşeşte toată, lasă privirea în jos şi, prefăcându-se că a pierdut ceva pe covor, se mişcă într-o parte şi în alta, silindu-se să facă să scârţâie scaunul, doar doar va obţine… rima. În fine, incidentul trece neobservat, jocul îşi continuă mersul, când deodată Titu întrerupe cu imperturbabila lui voce nazală:
– Bine cucoană dragă, cu zgomotul făcuşi dumneata ce făcuşi, dar cu mirosul ce-i facem?…
Expresia „dar cu mirosul ce-i facem?” s-a încetăţenit de atunci în vocabularul limbii, ori de câte ori încearcă cineva să camufleze o acţiune ruşinoasă.
Altă dată, un grup de cucoane pe care Titu, ca să râdă de ele, le convinsese că avea deosebite calităţi de medium, l-au invitat la o şedinţă de spiritism. De când îşi publicase B. P. Haşdeu renumita lucrare Sic cognito69 , toate cercurile spiritiste nu mai evocau la masa rotundă decât pe nefericita scriitoare Iulia Haşdeu, geniala fiică a lui Bogdan Petriceicu, plecată din lumea celor vii la numai 19 ani… zi şi noapte, umbra sărmanei Iulia era mereu deranjată de prin Cîmpii Elizee sau de unde va fi fost, ca să stea de vorbă cu toate babele trăznite de prin multiplele mahalale ale oraşelor noastre… Dar să revenim la şedinţă. Titu este aşezat pe un scaun şi hipnotizat până ce cade în transă şi începe să sforăie.
– Titule, îţi poruncesc să chemi aci spiritul Iuliei Haşdeu!…, îi porunceşte conducătoarea şedinţei.
– Vine îndată.
– Iulia Haşdeu, răspunde, ai venit?…
– ……
– Iulia Haşdeu, unde eşti?… răspunde!…
– (nimic)
Scena se repetă de două, trei ori, până ce conducătoarea îşi pierde răbdarea:
– Titule, ţi-am poruncit să chemi aci spiritul Iuliei Haşdeu. De ce nu vine?…
– Vine îndată.
– Dar de ce nu vine?…
– E ocupată.
– Ce face?…
– Se c…
…………………………………………………………..
Titu nu a ştiut niciodată ce este jena. Multiplele sale realizări l-au făcut să se comporte uneori ca un adevărat satrap oriental.
Într-o zi, când trimise vorbă în gară să i se reţină un loc în tren, s-a trezit cu un birjar intrând cu trăsura în curte:
– Să trăiţi, coane Titule!… M-a trimis domnu’ şef de gară să vă aduc, că nu mai poate ţine trenul în staţie!
– Ba să-l mai ţie!… Nu vezi că încă nu am terminat masa?… răspunde Titu cu gura plină.
– Fac domnii pasageri gălăgie!…
– Şi ce dacă fac?… Să aştepte!… Eu le-am făcut trenul ăsta, tot eu pot să-l şi desfiinţez!…
Se credea îndreptăţit la multe Nenea Titu şi nu întotdeauna i-a mers. Într-o seară, în casa prietenului său Nicolae Mandrea, membru al Junimii şi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, a cunoscut-o pe renumita cântăreaţă Elena Teodorini, prietenă din copilărie cu soţia lui Nicolae, Zoe Mandrea70 . A cântat în faţa oaspeţilor şi toţi o ascultau vrăjiţi… A cântat „Paloma”, „Amoru-i un copil pribeag…” a fost minunată… Titu mai ales o mânca din ochi, nu altceva, şi avea şi de ce… Elena Teodorini întruchipa ispita personificată cu minunata ei carnaţie, gura senzuală şi ochii galeşi!
…şi iată acum urmarea, aşa cum a povestit chiar Elena a doua zi, prietenei sale Zoe:
„…abia ieşeam de la tine şi tocmai voiam să mă sui în trăsură, când hop, şi Domnul Frumuşanu.
– Când pot să vă mai văd, stimată Doamnă?… mă întreabă el gâfâind.
– Dacă vă face plăcere, mâine după-masă – la cinci, la mine acasă – am răspuns eu.
– Bine… mâine la cinci – a repetat el, sărutându-mi cu lăcomie mâna de la mănuşă în sus.
A doua zi la orele cinci precis şi-a făcut apariţia la mine, elegant, ferchezuit şi cu un pacheţel în mână.
– Ţi-am adus o specialitate a Gorjului nostru ; nişte păstrăvi afumaţi…
Am dat servitoarei peştii să-i pună în sufragerie şi am trecut în salonaşul meu unde, fără nici o intenţie sau calcul, m-am aşezat pe divan, iar el, alături de mine… Nici n-a închis bine servitoarea uşa, şi s-a şi năpustit asupra mea, cuprinzându-mă de mijloc şi acoperindu-mi obrazul cu sărutări… deodată, cu un gest brusc, a vrut să mă cucerească, aşa netam nesam… Eu mă apăram din răsputeri, şi, cum aveam soneria la îndemână lângă divan, am întins braţul şi am sunat. Uşa s-a deschis, iar el mi-a dat atuncea drumul, sărind în picioare cât îi permiteau de repede cele 100 de kilograme ale sale şi mi-a spus pe un ton îmbufnat:
– N-are nici un rost, când eşti artistă, să faci pe mironosiţa!… Adio doamnă!…
A ieşit apoi pe uşă şi, trecând prin sufragerie, şi-a luat apoi pachetul cu păstrăvi… Închipuieşte-ţi dragă, şi-a luat păstrăvii înapoi !…”, repetă Elena Teodorini râzând în lacrimi.
Aspectul lui îţi sugera un faun mitologic: rotund şi grăsuliu, părul castaniu dat pe spate, o frunte înaltă şi frumoasă, doi ochi mici, uşor oblici, în care scânteia deşteptăciunea şi isteţimea. Când îl interesa conversaţia îi închidea pe jumătate ca să se concentreze mai bine şi, deodată, spontan ca un fulger, ţâşnea câte un răspuns dintre acelea, pe cât de obraznic pe atât de spiritual, un răspuns tipic Titu Frumuşanu.
A fost în repetate rânduri ales deputat de către Colegiul I Alegători din Gorj şi de două ori a fost şi vicepreşedintele Camerei. Întreruperile sale în dezbaterile parlamentare deveniseră celebre şi o lume întreagă se ferea să înfrunte săgeţile sale ascuţite, căci pe Titu nu-l băgai în cofă cu una, cu două. Ceea ce nimeni nu avea curaj să spună cu glas tare, el o spunea, căci problema respectului nu l-a preocupat în viaţă. Tot aşa s-a comportat şi cu prietenii, cărora niciodată nu le-a rămas dator, indiferent de locul şi condiţiile în care-şi achita poliţele:
Prietenul său, magistratul Golfineanu, preşedintele tribunalului din Craiova, îl tot invita ca, în drum spre Bucureşti între două trenuri, să se abată şi la Craiova câteva ore, să vină să ia masa la el. Titu promitea mereu, dar niciodată nu venea.
– Să ştii că dacă n-ai de gând să vii de bună voie, am să te fac să vii de nevoie… – l-a ameninţat într-o zi Golfineanu în glumă.
– Te sfătuiesc să nu te pui cu Titu Frumuşanu…
Într-o zi primeşte la Târgu-Jiu un mandat de aducere la tribunalul din Craiova. Nedumerit, se suie în tren, ca să constate acolo că fusese citat ca martor într-un proces intentat de servitoarea lui Golfineanu (o ţigăncuşă nostimă), bucătăresii sale (o altă ţigancă), pentru nişte presupuse insulte. Pricepând pe loc cum stăteau lucrurile, Titu şi-a făurit în grabă un plan.
Iată-ne acuma în sala procesului:
– Tribunalul audiază pe martorul Frumuşanu!…, pronunţă preşedintele cu glas solemn. Vă rog să spuneţi tot ce ştiţi!…
– Păi să vedeţi cum a fost, începe Titu cu tonul cel mai natural din lume. Dumneaei de colo a zis: „Am să te dau în judecată, fă, dacă te mai legi de mine, şi o să-ţi fac un procest să-ţi meargă petecele!…”
„ Ei, şi mult îmi pasă mie de procesul tău!”… a răspuns dumneaei, cealaltă.
„ Ba o să-ţi pese … că eu mă ţin cu Golfineanu, cu judecătorul, şi o să câştig!…”
„ Ei, şi ce crezi, că mi-e frică de voi?… pupa-m-aţi în c… şi tu, şi Golfineanu ăla al tău!…”
– Tribunalul e lămurit, şi mulţumeşte domnului martor pentru depoziţie… întrerupe Preşedintele, roşu ca focul şi agitând nervos clopoţelul.
– Ţi-am spus eu, să nu te pui cu Titu Frumuşanu! – i-a spus el apoi la masă.
Titu nu rămânea niciodată dator nimănui şi-şi achita de obicei poliţele, sub cele mai usturătoare forme. Bunul său prieten Popescu-Balaci se căsătorise de curând cu o prinţesă Ghica şi „Alteţa Sa”, găsindu-l „prea vulgar”, insista pe lângă soţul ei să o lase mai moale cu prietenia cu Domnul Frumuşanu. Titu observase manevra, dar tăcea. Într-o zi, s-au întâlnit întâmplător într-un restaurant de lux. Prinţesa se afla într-o stare avansată şi vizibilă de graviditate. Titu se îndreptă vesel spre ei şi exclamă pe un ton entuziast:
– Aa!… Felicitări, Felicitări!… Observ că neamul Popescu se va înmulţi!…
Să-l fi văzut cum îi străluceau ochii de lăcomie în faţa unei mâncări apetisante, a unei sticle de vin vechi sau a unei femei frumoase… Gura lui cea mică, cu un desen regulat şi frumos, cu nişte buze cărnoase şi voluptoase, bărbuţa patrată à la Henri IV, totul în el îţi evoca pe satirul dionisiac, mai ales atunci când lăsa ochii în jos şi cu o mişcare rapidă îşi umezea buzele cu vârful limbii sale grase şi trandafirii.
La masă, cu o falsă modestie, cerea să fie servit ultimul, dar atuncea lua tot ce rămăsese în farfurie, aşa, fără nici o jenă, ba uneori mergea şi mai departe. Madam Oketzka, guvernanta copiilor Mandrea, a privit într-o zi consternată cum a întins el furculiţa şi i-a luat din farfurie o bucată ce i se păruse mai gustoasă… Bunicul meu Tache i-a făcut însă odată figura:
– Mariţo, pe mine să mă serveşti ultimul… i-a spus Titu într-o zi ca de obicei servitoarei noastre.
– Pe mine să mă serveşti tot la urmă, înaintea lui Domnu Titu… a adăugat bunicul meu. Când i-a venit însă rândul, a luat aproape tot, nemailăsând în farfurie decât o singură bucăţică slabă şi costelivă…
– Acuma du-te Mariţo şi serveşte şi pe Domnu Titu!…
Îl pasiona frumosul sub toate formele ; era un colecţionar de obiecte de artă şi casa lui somptuoasă de pe Str. Frumuşanu din Târgu-Jiu71  îţi făcea impresia unui muzeu cu sălile mari cu vitraliuri, tablouri, statuete şi antichităţi, toate orânduite cu un remarcabil bun gust.
Dragostea lui pentru cultură şi-a manifestat-o în cele mai diverse feluri. În Iunie pornea de obicei cu trăsura prin judeţ să asiste la examenele de fine de an de prin şcolile primare săteşti. Când descoperea câte un copil mai isteţ, mai îndrăgostit de carte îl aducea pe a sa cheltuială în oraş şi-l întreţinea apoi la studii în liceu, ba chiar şi în facultate, atunci când sârguinţa elevului nu se dezminţise între timp. Numeroşi medici, avocaţi, ingineri din Gorj îşi datorează cariera lui Titu Frumuşanu.
Într-o vară, pe când asista ca de obicei la un astfel de examen rural, a rămas încântat de exactitatea şi promptitudinea răspunsurilor date de un copil de ţăran, elevul Paţica. Cu nimic nu l-ar fi putut înfunda ; era băiatul stăpân pe materie şi basta. Istoria, religia, matematica, geografia… în toate se descurca cu o deplină siguranţă de el.
– Mă, tu ăla, care le ştii pe toate, îl interpelează Titu cu vocea lui nazală, ia să-mi spui tu mie pe unde se p… găina?…
– Pe poiană… a răspuns ţăranul nostru pudic şi cuviincios, fără a sta mult pe gânduri.
Paţica a fost apoi luat în casa lui Frumuşanu până la terminarea studiilor. Era de o seamă cu Tache,  fiul lui Titu, căruia îi convenea ca băiatul său să devină emulul unui element valoros. După terminarea studiilor liceale, au urmat amândoi medicina şi atât Tache, la Bucureşti, cât şi Paţica, la Târgu-Jiu, au fost apoi o viaţă întreagă figuri marcante în lumea medicilor.
Titu era un bărbat comod, care niciodată nu s-a grăbit, şi de asta a şi realizat atâtea. Prefera să născocească cele mai năstruşnice soluţii, decât să se lase scos din ale lui. Ocupaţia germană din 1916 l-a surprins în Bucureşti, de unde nu se mai găsea nici un cal şi nici un strop de benzină şi atunci şi-a adus din Gorj un car cu boi împreună cu provizia respectivă de fân. Tot cu fân a aşternut el şi carul, peste fân o scoarţă oltenească, iar deasupra, aşezat comod ca un rege feneant, Nenea Titu, care îşi făcea în acest echipaj bizar toate cumpărăturile, cursele şi vizitele în Capitala ţării.
– Dă-i înainte, Nene Titule, nu te jena!… îi striga câte un cunoscut de pe trotuar, când îl zărea pe Calea Victoriei în faetonul său rustic.
Când suferea câte un prieten o nedreptate din partea nemţilor, acesta alerga să-l roage pe Titu Frumuşanu să intervină el, şi Titu nu se sfia să le spună ocupanţilor germani ce credea despre ei ; nu ştiu cum proceda însă, că obţinea întotdeauna câştig de cauză.
Totuşi, supărările, vexaţiunile şi eforturile vane din timpul ocupaţiei i-au distrus nervii şi sănătatea, şi puţin după terminarea războiului, la 13 aprilie 1919, şi-a dat şi el obştescul sfârşit, într-un sanatoriu din Bucureşti.
Era cu două luni înainte de a muri… Toată lumea ştia că suferea de o boală gravă şi că zilele îi erau numărate, când s-a întâlnit, în restaurantul gării Filiaşi, cu Todi Mandrea, fiul fostului preşedinte al înaltei curţi de casaţie.
– Ce bine-mi pare că te văd, Nene Titule!… auzisem despre dumneata că ai fi grav bolnav!
– Aşa e dragă Todi, vino-ncoa să te pup!… Da, sunt pierdut, şi nici un medic nu mă mai poate salva! Apoi, chemând chelnerul:
– Băiete, un borş, o omletă din şase ouă, trei costiţe de porc cu varză, nişte brânză de Penteleu, fructe, o cafeluţă… şi să-mi aduci şi un chil de vin negru !…72
– Dar, bine, Nene Titule!… ăsta e meniu pentru un bolnav aşa de grav cum spui că eşti?…
– Ce vrei, dragă Todi, măcar să mor sătul!…
Boala s-a agravat însă repede… se spunea că avea puroi la ficat, un picior i se umflase şi a fost necesară o amputare, dar nimica nu a mai putut opri evoluţia şi, în curând, s-a declarat infecţia generală… De pe patul din sanatoriu, Titu da fiicei sale, Julietta, ultimile dispoziţii:
– Să mă aşezaţi în cavoul familiei noastre din Târgu-Jiu… Nu vreau nici dric, nici cai drapaţi… Totul să fie cât se poate de simplu… Pentru a mă transporta până acolo, faci o cerere de vagon şi o duci lui Ionescu de la serv. Mişcării din Gara de Nord. L-am servit în viaţă şi mi-e îndatorat… Pentru cheltuieli…
Julietta, de lângă el, se topea în lacrimi. La un moment dat, Titu a întrerupt-o enervat:
– Mai încetează o dată cu bocitul!… Mă sileşti să vorbesc tare şi mă oboseşti. Ştiu că-ţi pare rău că mor, dar n-o să mă faci să cred că-ţi pasă mai rău decât mie… Ce vrei, însă?… Este o lege căreia trebuie să ne supunem cu toţii!…
Şi cu moralul acesta a închis ochii Titu Frumuşanu, omul care nu s-a dat niciodată înapoi de la o masă gustoasă, un vin bun, o femeie frumoasă, o călătorie interesantă sau un obiect de artă… Oratorul, causeurul, omul de spirit, de a cărui lance ascuţită tremuraseră toţi… Târgu-Jiul îi datorează nenumărate înfăptuiri şi cu drept cuvânt se poate spune că Titu Frumuşanu este omul care a promovat acest târg la rangul de oraş.
A fost un bun tată de familie şi a ajutat pe mulţi la nevoie, căci sub exteriorul său epicurian se ascundea o inimă sensibilă, generoasă şi pasionată de frumos… într-un cuvânt, acest aristocrat rafinat cu aspect rablezian, a fost o figură a vremii sale care a făcut epocă şi de care nu ne vom putea aminti decât cu plăcere.
A murit într-o zi de Duminica Tomii… Linia ferată Filiaşi–Târgu-Jiu era inundată şi a trebuit să fie trimis un dric ca să-l aducă pe şosea. O săptămână întreagă a durat acest drum de 60 de km de la Filiaşi la Târgu-Jiu, căci prin toate satele pe unde trecea îl opreau ţăranii ca să-l citească popa şi la ei în sat „pe tatăl lor”… În ziua înmormântării, oraşul era aşa înţesat de ţărani că n-aveai unde să arunci un ac… Aveam 11 ani pe atuncea. Carul mortuar cu caii nedrapaţi înainta cu mare greutate prin mulţime, precedat de zeci de preoţi în odăjdii şi cu cădelniţe. Numeroasele ordine cu care era decorat i-au dat dreptul la onoruri militare şi i s-a făcut o paradă ca unui general… Şcolile, cetăţenii… toţi au ţinut să-l petreacă în această ultimă călătorie. Ţăranii veniseră cu coasele şi au cosit câmpul Ciocîrlăului unde înfloriseră aceşti minunaţi soli ai lunii lui Prier, care sunt gingaşele caprine (narcise)… Titu le iubise cel mai mult în viaţă, cu parfumul lor îmbătător, petalele fine de un alb imaculat şi inima galbenă ca aurul… Tot traseul procesiunii, de la intrarea în oraş şi până la cimitir, fusese presărat cu aceste caprine. Aroma lor plutea prin aer, accentuând parcă şi mai mult atmosfera dureroasă a ieşirii acestui om minunat din lumea celor vii… S-au rostit zeci de discursuri… dispăruse o figură.

Titu Frumuşanu a fost căsătorit de două ori ; pe prima lui soţie, Marioara Burlan, a iubit-o mult şi a înşelat-o copios ; într-o vreme era chiar să divorţeze de ea, atunci când o oarecare Doamnă Gărdescu, o sirenă nefastă, îi furase minţile… Bunul său prieten, Barbu Delavrancea, a intervenit însă energic, i-a deschis ochii şi l-a readus pe calea binelui, după ce i-a arătat ce comoară de femeie era să părăsească… Sensibil la glasul raţiunii, Titu a cedat… şi a fost bine aşa!… Titu şi Marioara au avut pentru copii:
1. Julietta (1888-1937) o femeie bună, inteligentă, cultă, de o veselie rară, a fost măritată cu Victor Capelleanu şi a murit destul de tânără de diabet. Julietta a avut şi ea trei copii:
a. Marta (1908-1966), o fată muncitoare, inteligentă, serioasă, săritoare, într-un cuvânt, supărăor de cumsecade. Nu s-a măritat niciodată şi toată viaţa şi-a sacrificat-o pentru copiii surorii ei, Nina. A murit dintr-o tumoare la creier.
b. Nina (1910-1975), măritată cu Gh. Stegăroiu, căzut eroic pe front. Are doi copii: pe Radu (1938), inginer mecanic, tată a două fete: Maria-Emanuela (1965) şi Corina (1977) ; al doilea copil al Ninei este Anca (1939) care a fost măritată cu Octavian Tomuţa şi a avut trei copii: Daniela (1965), Adrian (1967) şi Vlad (1971). Nina Stegăroiu, rămasă văduvă de tânără şi cu doi copii mici, a avut multe necazuri în viaţă, dar râdea toată ziua ; cu cât erau necazurile mai mari, cu atât râdea mai mult. A murit de cord, într-o clinică.
c. Titi Capelleanu, născut în 1915, al treilea copil al Juliettei, a fost ofiţer, apoi licenţiat în drept, căsătorit cu Ali Popescu. Azi e pensionar.
2. Doctorul Tache Frumuşanu (1889-1947), un eminent chirurg, căsătorit mai întâi cu Mimi Dănăricu, apoi cu Irène Tissescu ; nu a avut copii.
3. Avocatul Şerban Frumuşanu (1892-1958), care nu a avut copii. Era tare fricos la boală. Odată s-a internat într-o clinică pentru a-şi face un examen general. Nu i s-a găsit nimic şi a doua zi urma să i se facă ieşirea din spital. Pe seară, medicul de gardă a intrat în rezerva lui Şerban, s-a aşezat pe patul lui şi a povestit un banc. Toată lumea a râs şi cel mai cu poftă a râs Şerban, dar deodată a lăsat capul într-o parte. Un stop cardiac venise să demonstreze:
a. că suferise totuşi de cord.
b. că se poate muri şi de râs.
4. Stanca Frumuşanu, născută în 1896, nu s-a măritat niciodată şi trăieşte şi astăzi. Deşi s-a luptat cu foarte mari greutăţi în viaţă, buna dispoziţie şi optimismul nu au părăsit-o niciodată. Astăzi trăieşte dintr-o pensie socială de 300 de lei şi mănâncă la cantina săracilor, dar niciodată nu s-a plâns, şi niciodată nu am auzit-o bârfind.
După moartea primei soţii, Marioara, Titu s-a recăsătorit cu Marie Panaitescu, o femeie cu un port mândru al capului, înaltă, dreaptă, cu un mers majestos… o frumuseţe cu adevărat regală care, pare-se, reuşise în tinereţe să capteze chiar admiraţia regelui Albert al Belgiei. Despre ea se povesteşte că, trecând o dată pe jos pe Calea Victoriei, a simţit cum i se desface şiretul de la chiloţi şi cum aceştia încep să-i lunece pe picior în jos. Pentru nimic în lume, Marie nu s-ar fi oprit însă în stradă să repare accidentul. Fără a privi în jos, a păşit demnă afară din chiloţi, lăsându-i acolo jos pe trotuar, şi a mers majestuoasă mai departe.
Marie ţinea mult la fast şi toată lumea întorcea capul pe stradă când trecea… Titu nu era însă omul pe care să-l intimideze cu „majestatea” ei.
Se povesteşte că într-o zi, pe calea Victoriei, cu nelipsita lui havană în gură şi cu mâinile în buzunar, Titu admira vitrinele, în timp ce în faţa lui, Marie se plimba cu o prietenă.
– Noroc bun Nene Titule, îl bate un prieten pe umăr. Ce faci pe aci?…
– Mă plimb, nu vezi?…
– Ce zici, dom’le de dama asta dinaintea noastră?… Straşnică femeie, hai?…
– Ehei, la pat s-o vezi!… răspunde Titu, clipind şiret din ochi şi trecându-şi vârful limbii peste buzele cărnoase.
– Ce spui, Nene… nu cumva vrei să mă faci să cred că o cunoşti şi că … fugi dom’le de aci că minţi!…
– Ba chiar aşa e!… Pe onoarea mea!…
– N-ai vrea să mi-o prezinţi şi mie?…
– Cu plăcere!… Marie!… dă-mi voie să-ţi prezint pe prietenul meu, domnul X… Soţia mea!…
– Enchantée!… răspunde mândră Marie, întinzând cu un gest superb, la sărutat, mâna ei înmănuşită.
Alta:
La hotelul Römischer Kaiser din Sibiu (era încă pe vremea stăpânirii Austro-Ungare), Titu şi Marie coboară într-o dimineaţă din cameră.
– Să puţuluim pe doamna73 … sare băiatul de hotel cu peria de haine, cu gândul la un bacşiş bun.
– Lasă… că n-am nevoie de ajutorul tău pentru treaba asta… răspunde imperturbabil Titu cu vocea lui nazală.
Marie a murit în 1959, în vârstă de 94 de ani.
Ecaterina Dobruneanutc “Ecaterina Dobruneanu”
tc “”
Al treilea copil al Tincăi şi al lui Tache Frumuşanu a fost o fată, pe care au botezat-o Ecaterina, ca pe mama ei. De o frumuseţe remarcabilă, a fost măritată foarte tânără cu Grigore Caribol, dar, rămânând văduvă, s-a remăritat peste câţiva ani cu Ştefan Dobruneanu cu care a dus o căsnicie fericită, care a iubit-o mult de tot şi a răsfăţat-o în toate felurile, cu atât mai mult, cu cât dispunea şi de mijloacele necesare. O singură părere de rău îi frământa pe tinerii soţi: că nu aveau urmaşi. Asta nu îi împiedica însă să continue să tragă nădejde ; aveau toată viaţa înaintea lor… Soarta a voit însă altfel şi nu le-a fost dat să se poată bucura prea multă vreme de căsnicia lor fericită… Sărmana Ecaterina nu împlinise nic patruzeci de ani, când un cancer necruţător i-a curmat fără milă firul existenţei.
A plâns-o ani de zile bietul Ştefan, şi în memoria ei a amenajat în grădina publică din Târgu-Jiu un sistem complex de irigaţie, compus dintr-un puţ de alimentare, o pompă, un castel de apă, o monumentală fântână arteziană şi un număr de guri de apă pentru stropirea rondurilor. În schimbul acestor costisitoare lucrări, a pretins şi el Primăriei să înalţe (tot pe cheltuiala sa, de altfel) printre straturile de flori de pe firul aleei principale un bust al frumoasei sale soţii. Acest bust se încadra de minune în ansamblul arhitectural al parcului şi producea o impresie din cele mai plăcute…
Trecuseră vreo treizeci de ani şi mai bine, Ştefan Dobruneanu era şi el mort de mult, grădina continua să înflorească şi să desfete pe târgoveţii noştri, de la pruncii din cărucioare, la tinerele perechi de îndrăgostiţi, şi până la pensionarii bătrâni veniţi să-şi citească ziarul pe o bancă.
Edilii oraşului de atunci, din 1933, au fost însă într-o zi cuprinşi de o spontană şi nobilă revoltă: „Cine mai e şi această Ecaterina Dobruneanu?… Ce a făcut ea pentru oraşul nostru?”… De dărâmat nu puteau dărâma bustul, din cauza contractului, şi atunci, într-o bună dimineaţă, cetăţenii au constatat cu stupefacţie că bustul din grădină „fusese furat” peste noapte de un necunoscut. Toboşarul primăriei, acela care anunţa prin oraş toate ordinele circulare, licitaţiile etc., un beţiv notoriu, pe nume Iancu Săftoiu, zis Ţoi, a mărturisit însă peste câteva zile, la o ţuică, că el ridicase bustul, din ordin, şi că acesta se afla dosit la cimitir ; totuşi bustul nu a mai fost reaşezat pe soclul său, pe care Consiliul municipal s-a grăbit să-l dărâme „nemaiavând nici un rost”.
Aşa este când mori fără urmaşi!
Splendidul cavou al Ecaterinei Dobruneanu, cel mai frumos din tot cimitirul, a fost lăsat mulţi ani în paragină, şi actualmente a fost achiziţionat de un particular, inginerul Cristian Nicolaescu.
Numa D. Frumuşanutc “Numa D. Frumuşanu”
1867-1940
Cel mai mic dintre copiii Tinchii a fost un bărbat înalt, bine legat, cu o frunte lată, o privire inteligentă, o mustaţă îngrijită cu vârfurile răsucite în sus şi acoperind o gură fină, într-un cuvânt, „un om bine”: frumos, cult, manierat şi plăcut în societate.
Avea însă şi el o meteahnă, căci era… cum să zicem… prea sonor… Fraza lui umflată, teatrală, rostită cu o voce plină, răsunătoare, plasată şi unde trebuia, dar din nenorocire şi unde nu trebuia, i-a scăzut mult din prestigiu, şi adeseori pe nedrept.
„Potoleşte-te Nottara74 !…” îl apostrofa de obicei sora lui mai mare, Constanţa.
Născut la 6 Decembrie 1867, într-o zi de Sfântu Nicolae, a fost botezat Nicolae, dar toată viaţa i s-a spus Numa. Cursurile primare le-a făcut în Târgu-Jiu, iar pe cele gimnaziale, la Sf. Sava în Bucureşti. După absolvirea gimnaziului s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele, dar nu i-a fost dat să facă ingineria. Într-o zi de iarnă, deşi era în ajun de examen, socotindu-se pe semne destul de pregătit, şi-a luat patinele şi a plecat în Cişmigiu… Pe când patina însă mai cu foc, a trecut pe acolo profesorul Gheorghe Duca, şi a fost aşa de revoltat că un elev, în preziua examenului, să se distreze pe ghiaţă, încât a doua zi l-a trântit aproape fără a-l interoga… Numa s-a speriat, s-au speriat şi părinţii şi l-au înscris la facultatea de drept din Bruxelles. Ca să fie sigură că tânărului nu-i va mai arde acolo de distracţii, a plecat şi Tinca cu El, rămânând vreo patru ani în capitala Belgiei „să-şi supravegheze” odorul. Se pare însă că prezenţa ei nu l-a prea îndepărtat din lumea distracţiilor, mai ales că era un pasionat şi talentat patinator ; odată, pe ghiaţă, s-a luat la întrecere chiar cu prinţul moştenitor al Tronului, fiul regelui Leopold al II-lea75. Acesta a transpirat însă, a făcut o dublă pneumonie şi a murit, aşa că lui Leopold i-a urmat la tron un nepot, Albert, fiul fratelui său. Cel puţin aceasta e versiunea lui Numa Frumuşanu, care declara în faţa oricui voia să-l asculte: „Eu sunt acel care a dat Belgiei dinastia pe care o are astăzi!…”
Îi plăcea şi biliardul şi odată, la un concurs, a luat premiul I, dar a preferat să i se acorde premiul II (aşa spunea el) pentru că era o pictură în ulei, reprezentând nişte flori. Tabloul îl are şi astăzi Vintilă, fiul lui Numa. Mai mult decât patinajul şi biliardul îi plăceau însă femeile… şi numai femei frumoase şi reprezentative alegea Numa Frumuşanu… şi tare îi mai plăcea să se afişeze cu ele, aşa că nu e de mirare că la un concurs de frumuseţe s-a trezit numit în juriu (de notat că, pentru alegerea reginei frumuseţii, candidatele trebuiau cercetate la dinţi, la sâni etc.)
Toate aceste distracţii nu l-au împiedicat însă pe tânărul şi frumosul Numa Frumuşanu să-şi vadă cu sârg de carte, aşa că în 1892 şi-a trecut ultimul examen şi s-a întors în ţară, unde şi-a făcut în continuare stagiul militar, iar în 1894 şi-a echivalat diploma la Facultatea de Drept din Bucureşti şi s-a înscris în baroul avocaţilor din Târgu-Jiu. În acelaşi an a fost numit şi profesor de franceză şi de drept la gimnaziul din Târgu-Jiu. În vremea aceea era încă neînsurat şi locuia în strada Griviţa. Într-o noapte de Înviere, revenea singur spre casă… Oraşul încă nu era luminat cu electricitate şi la un colţ de stradă se trezeşte în faţă cu un om înalt şi spătos ; nu era nimeni împrejur.
– La mulţi ani Domnule Numa! îl întâmpină acesta cu un puternic glas baritonal.
– Cine eşti dumneata?… De unde vii?…
– Nu are a face… Vin de la Ocnă… vreau să vorbesc cu Dumneavoastră.
Bănuiesc că bietul Numa îngheţase de frică ; totuşi l-a poftit la el înăuntru. Despre ce era vorba?…
Cu douăzeci de ani în urmă, în timp ce îşi făcea armata la Călăraşi, cu schimbul, la târgul de vite din Cărbuneşti a fost găsit asasinat şi jefuit un bogat geambaş din localitate, iar lângă cadavru, sabia călăraşului nostru76 . Fără alte dovezi, omul a fost judecat şi osândit la 20 de ani muncă silnică, iar la întoarcere îşi găsise soţia cu două fete în plus. Tânărului nostru avocat i s-a părut un fleac să pledeze într-un recurs pentru reabilitarea omului şi dezmoştenirea fetelor bastarde, dar vezi, avocaţii cei bătrâni ştiau mai multe şmecherii decât el, şi procesul a fost pierdut. Mai avea încă de învăţat începătorul nostru!…
Cu altă ocazie, pleda procesul unui italian care lucra în minele Schela şi omorâse cu trei lovituri de cuţit pe un tânăr pe care-l surprinsese în braţele soţiei. Numa Frumuşanu a înţeles să pledeze pe tema sentimentală şi l-a învăţat pe clientul său să declare că se înfuriase şi că-şi regreta fapta… Tot pe ce se putea conta era o sentinţă ceva mai blândă… În timpul procesului însă, italianul nostru s-a încălzit şi a început să răcnească, că dacă ar fi să repete cazul, l-ar mai omorî o dată şi… culmea… juraţii l-au achitat!… Aşa este cu tribunalele!…
În 1901, Numa a demisionat din postul de profesor, spre a putea candida la alegerile pentru Cameră, şi în acelaşi an a şi fost ales deputat în colegiul II ; şi-a continuat însă şi activitatea de profesor, dar fără plată, voluntar.
În 1902 s-a căsătorit cu una din cele mai frumoase fete din judeţ, Aurica Burcă, fiica unui mare proprietar din Novaci, tatăl a cinci fete, care de care mai chipeşe.77  În acelaşi an a avut un băiat, Dinu şi la botezul lui, printre alţi invitaţi, venise şi Barbu Delavrancea, prieten cu Titu şi cu Numa. În aşteptarea începerii ceremoniei s-a servit un aperitiv, o ţuiculiţă, două… mai multe, iar în clipa când l-a băgat popa pe Dinu în cazan: „Botează-se robul lui Dumnezeu Constantin…”, Barbu Delavrancea s-a repezit ca un bolid peste preot: „spune-i şi Barbu, părinte!….” şi bietul popă, năucit şi speriat, a luat-o de la început: „Botează-se robul lui Dumnezeu Barbu-Constantin…” şi iată de ce Dinu Frumuşanu s-a mai numit şi Barbu.
În anul următor s-a ţinut la Viena un congres al parlamentarilor din Europa, la care au participat şi Numa, cu Aurica şi Titu, care, de câţiva ani rămăsese văduv şi venise singur. Aurica era într-o toaletă splendidă, strălucind ea însăşi de tinereţe şi de frumuseţe. După terminarea lucrărilor congresului a urmat un banchet şi, din lipsa unei săli adecvate, organizatorii festivităţii amenajează două saloane, unul pentru persoanele căsătorite şi celălalt pentru burlaci. Când a anunţat majordomul: „Monsieur et Madame Frumuşanu!”, Titu, pe neaşteptate, a luat-o pe Aurica de braţ cu un gest hotărât şi a păşit sigur pe el în primul salon, în timp ce bietul Numa, mofluz, a trebuit să ia masa cu burlacii.
În 1908 a mai avut un băiat, pe Vintilă. Primul gest al micuţului Dinu, când a auzit că i s-a născut un frăţior, a fost ca să-şi ascundă toate jucăriile prin sobă şi în alte unghere. Numa şi-a iubit mult copiii şi le-a luat adeseori apărarea. Odată, profesorul Stoicescu de la Facultatea de Drept i-a admonestat pe Dinu şi pe Vintilă în termeni care au depăşit cu mult limitele raporturilor corecte dintre profesor şi student. Numa, informat de Vintilă, s-a grăbit să se ducă să-i ceară socoteală, dar profesorul a negat. „Îmi daţi voie să cred pe fiul meu şi nu pe D-voastră”, i-a tăiat-o scurt Numa. Altădată, Sever Pleniceanu, cumnatul lui, venise la Târgu-Jiu să vândă nişte pământ şi le făgăduise celor doi băieţi câte un cadou substanţial. S-a nimerit însă ca în seara aceea Dinu, care avea acum 20 de ani, să sosească acasă cam cherchelit. Sever s-a revoltat atunci şi s-a adresat lui Numa:
– Pe banditul ăsta să-l legi, să vadă mâine când s-o trezi, în ce hal s-a putut înjosi!
– Mai întâi să faci şi tu copii, şi numai apoi să mă înveţi cum să-i cresc pe ai mei! i-a răspuns Numa. Sever s-a adresat atunci lui Vintilă:
– Intenţionasem să vă fac câte un cadou frumos din vânzarea pământului, dar lui nu-i mai dau. Îţi voi da numai ţie.
– Dacă nu-i dai lui Dinu, nu primesc nici eu! a ripostat Vintilă… Numa jubila.
Aceste sentimente paterne l-au onorat… ca păcat că era însă atâta de … sonor !
În 1914, pe când era prefect de Gorj, judeţul a fost vizitat în două reprize de Regina Maria, care a rămas încântată, atât de primirea fastuoasă ce i-o pregătise prefectul, cât mai ales de frumuseţea plaiurilor şi munţilor, precum şi de pitorescul mănăstirilor noastre. Tot traseul de la şosea şi până la mănăstirea Polovraci era bordat cu vaze cu crini albi, floarea ei preferată.
– Cine a aranjat traseul acesta cu atâta bun gust? a întrebat regina.
– Eu Majestate… Cine altul? a răspuns prefectul umflându-se în pene.
– Lasă astea!… aci se vede clar că e o mână de femeie… Cine a fost?…
– Păi să vedeţi Majestate… de fapt a fost soţia mea!…
– Aşa mai merge… Şi unde e soţia dumitale?… Doresc s-o cunosc şi s-o felicit…
– E la Novaci, la sora ei… şi nici nu e pregătită pentru invitaţia Majestăţii Voastre…
– Nu contează… să se trimeată imediat o maşină să aducă amândouă doamnele!… Şi pe soţia şi pe cumnata dumitale!…
Mult mai târziu, prin 1924, Numa a avut o discuţie cu Aurica:
„Şi cum îndrăzneşti să mă contrazici pe mine, care aş fi putut deveni amantul Reginei?… Numai pentru că am ţinut să-ţi rămân credincios nu am făcut acest pas!…”
Alta: În războiul din 1917, Numa, mobilizat ca ofiţer de legătură, primeşte o misiune delicată în Rusia, de care de altfel s-a achitat admirabil, dar nu de asta este vorba aci: ajuns pe seară cu familia la Cherson, s-a instalat la un hotel destul de modern, dar încă nefinisat… Şi-a lăsat soţia şi copiii să aştepte în Holl, şi a ieşit pe o uşă dosnică în curte, să vadă condiţiile în care fusese garată maşina ; cum întârzia însă să revină, femeia s-a îngrijorat. Într-un târziu l-au găsit zăcând afară, cu cozorocul de la chipiu rupt şi cu faţa plină de sânge… Speriaţi, s-au grăbit să-l dezbrace, să-l spele şi să-l culce în pat: „Când vă veţi înapoia în ţară, să le spuneţi celorlalţi că am murit pentru Patrie”, le-a spus Numa cu un glas slab… Ce se întâmplase?… Scara de afară nu avea încă rampa montată, Numa căzuse, îşi zdrelise obrazul şi-şi rupsese cozorocul, iar a doua zi nu a mai avut nimic!
Alta: Prin 1927, se întorcea la locuinţa lui din Str. Grădina cu Cai, însoţit de fiul său Dinu, şi de Victor Puşcariu, cumnatul său. Pe drum le făcea teoria politeţii: „Voi, tinerii de astăzi, nu mai ştiţi să respectaţi o femeie, nu mai ştiţi să-i acordaţi consideraţia impusă de sexul ei, nu mai vedeţi în ea acea floare gingaşă menită să ne înfrumuseţeze zilele… şi care, în schimb, nu ne cere decât protecţie şi respect… Pe vremea noastră, domnilor, femeia era tratată ca o regină…” etc. etc. etc.
Ajunşi în Piaţa Kogălniceanu, o femeie, vrând să se suie într-o birjă, lunecă şi cade.
– Dinule, ajut-o să se ridice!… îi porunceşte el spre a îmbina teoria cu practica, dar Dinu nu se mişcă, Puşcariu nici el. Atunci Numa s-a repezit personal să o apuce de braţ:
– Vai doamnă!… Nu cumva v-aţi lovit?… Aveţi nevoie de vreun ajutor?…
Din nefericire, „doamna” interpretează altfel intenţiile cavalereşti ale aristocraticului nostru sexagenar:
– Ia laba de pe mine, boşorogule!… Ce, nu ţi-e bine?… Ia uită-te, babalâcul dracului!… asta a fost prea mult… Numa şi-a pierdut cumpătul şi a început să răcnească agitând furios bastonul prin aer:
– Ce-ţi este madam !… Nu ţi-e ruşine, mitocano?… Aşa îmi trebuie că-mi pun mintea cu mahalegioaicele!…
În spatele lui, Dinu şi cu Victor se prăpădeau de râs… Lecţia de politeţe îşi făcuse efectul.
Casa lui primitoare din Str. Grădina cu Cai era deschisă tuturor gorjenilor care veneau în capitală cu diverse supărări ; îi ţinea pe casă-şi-masă şi alerga să le rezolve el problemele, căci ştia imediat la ce uşă trebuia să bată… Această filotimie l-a costat ceva bani şi când a părăsit Bucureştiul era încărcat de datorii… şi asta în timp ce alţi deputaţi făceau avere din trafic de influenţă…
Numa a murit la 8 martie 1939 şi se odihneşte astăzi în cavoul de la subsolul capelei cimitirului din Târgu-Jiu, ctitorie frumuşenească… A fost regretat de întreaga familie, de concetăţeni şi de toţi cei ce au ştiut să aprecieze calităţile reale ale acestui bărbat atât de… sonor, dat atât de harnic, de generos, şi de cinstit… într-un cuvânt, atât de simpatic…
Aurica a trăit până în 1962 şi cenuşa ei a fost adusă în acelaşi cavou din Târgu-Jiu, în care se odihnesc toţi Frumuşenii.
Dinu a murit şi el în 1965, iar fiului său Titu, născut în 1939, ultimul purtător al numelui de Frumuşanu, i s-au pierdut urmele prin străinătăţi (şi când te gândeşti că-l mai cheamă şi Titu).
Vintilă, avocat şi el, campion automobilist, a câştigat Cupa Alpilor la un raliu din 1934, iar în 1936 a câştigat cupa Pierre Ghica şi cupa Automobil-Clubului Român la raliul Monte Carlo, pentru cel mai bun echipaj românesc plecat din Bucureşti78 .
Vintilă a fost căsătorit prima dată cu Maricica Romalo cu care a avut o fată, Ioana, măritată Stănescu, şi care are doi copii, pe Anca, născută în 1974, şi pe Mircea, în 1977.
În prezent, este cununat cu Irina Komarniski, cu care se înţelege foarte bine, dar nu au copii.
Bucureşti 4 Iulie 1980

Colonelul Petre N. Otetelişanutc “Colonelul Petre N. Otetelişanu”
(1847-1907)
Vorbind despre neamul Otetelişenilor, am spus că principala lor trăsătură este un puternic spirit de clan şi că toţi otetelişenii sunt o apă şi un pământ. Dacă aceasta este regula, apoi va trebui cu siguranţă să existe şi excepţia care să o confirme şi, într-adevăr, colonelul Petre Otetelişanu, nu numai că i-a plăcut să se considere toată viaţa ca un proscris al familiei, dar între urmaşii săi şi restul acestui neam pot supune că a existat până astăzi, dacă nu un feud, cel puţin o răceală incompatibilă cu spiritul de clan despre care am amintit.
Petre a fost ultimul dintre copiii lui Nicolae Otetelişanu, s-a născut la 29 iulie 1847, ziua de Sf. Petru.79  Data naşterii o cunoaştem dintr-o scrisoare a lui Nicolae către fiică-sa Elena, căci, nu ştim din ce motive, numai Petre a rămas netrecut în faimosul Acatistier, aşa că disidenţa chiar de la naştere a început.
Pe copil trebuia să-l boteze un oarecare domn Roset, care urma să vie „înadins” la Craiova pentru treaba asta, dar care, nu ştiu din ce motive, nu a mai venit… „pe copil l-a botezat Dumneaei Niculeasa”, scrie înciudat bătrânul Nicolae, iar mai departe „…alţii se vede că au vrut numai să-şi facă de râs.”
Petre, sau Petrişor cum i se spunea, îşi pierde tatăl la vârsta de un an şi în curând îi moare şi mama, aşa că a fost crescut de fraţii săi Elena şi Costică. Această situaţie de copil orfan, crescut în casa unor fraţi vitregi cu peste 25 de ani mai mari decât dânsul, a sădit în sufletul copilului un complex de inferioritate şi un spirit de revoltă care l-au stăpânit o viaţă întreagă… se vedea tot timpul umilit de fraţii săi, dispreţuit şi înjosit şi se considera mereu spoliat de drepturile sale. Umilinţa şi neîncrederea l-au ros zi de zi, depărtându-l tot mai mult de cei care-l crescuseră, şi iată ce găsim într-o scrisoare către Costică din 12.XII.1868:
„Eram în cea mai fragedă etate, când iubiţii mei părinţi m-au confiat îgrijirii Dumitale… studiul era lăsat la o parte, căci ocupaţiile de servitor nu-mi permiteau… ai abuzat în urmă… te-ai declarat fără cea mai mică pudoare că nu mă iubeşti… Eram copil şi nu înţelegeam semnificaţia acestor grozave vorbe… Cu toate acestea, dirijai mica mea stare (avere n.n.) de care voiai a abuza, profitând de minoritatea mea…”
Iubiţi cititori, îl vedeţi Dumneavoastră în această postură de monstru pe bunul Costică Otetelişanu, corectitudinea personificată, despre care toţi, dat absolut toţi, n-au avut de formulat decât aprecieri elogioase?…
Petre nu avea încă nouă ani, când unchiul Grigore de la Sf. Ilie, în căutarea unui aranjament convenabil, a turnat fără să vrea gaz peste foc, căci iată ce îi scrie el Elenii la 4.II.1856:
„…[vă sfătuiesc] ca partea ce s-ar cuveni lui Petrişor să se dea şi aceia fetii (Tinchii, n.n) şi Dvoastră veţi îngriji de copil ; v-am făgăduit şi eu că pentru învăţătura lui voi îngriji cât voi trăi, a-i înlesni toate mijloacele putincioase, cu cheltuiala de la biserica Sf. Ilie unde ne aflăm ctitori…”80  Sfatul era cuminte, căci partea de avere a fiecăruia din cei doi fraţi nu le-ar fi ajuns la nici unul. De la mama lor, Mariţa Bâlteanu, moşteniseră prea puţin, iar de la tatăl lor, Nicolae, abia a cincea parte. Ca băiat, Petrişor s-ar fi putut descurca şi singur în viaţă, dacă i s-ar fi asigurat o carieră de nădejde, în timp ce Tinca, fără zestre, ar fi rămas nemăritată. Costică şi Elena îşi luaseră de bunăvoie obligaţia de a creşte copilul şi de a-l ajuta din propriile lor resurse, până la terminarea studiilor.
Nu tot astfel a văzut lucrurile Petrişor, care a ştiut una şi bună, că fusese spoliat de fraţii săi. Atunci când, prin stăruinţele lui Petrache Poenaru, i s-a asigurat intrarea într-unul din cele mai bune pensioane din Bucureşti, el a fost convins că-l duseseră la pension numai ca să se poată scăpa de el. Cu atât mai persecutat s-a socotit copilul, atunci când a fost dat la şcoala militară.
În 1867, Petre a ieşit sublocotenent de geniu şi, prin intervenţiile lui Costică, a putut fi trimis la École Polytechnique din Paris. Cu aceste studii, putea oricând opta fie pentru cariera armelor, ca ofiţer de geniu, fie pentru o carieră civilă, ca inginer.
Nu de aceeaşi părere era însă Petre, care nu-i iubea pe francezi şi cerea cu insistenţă să plece la Berlin să urmeze şcoala de Stat-Major. Acest transfer necesita însă suma frumuşică de o sută de galbeni şi Costică, luat în pripă, nu a avut de unde plăti… Citez în continuare din scrisoarea din 12.XII.1868: „…la caz că vei refuza şi aceasta, cariera mea va fi zdrobită, şi prin urmare voi fi nimicit ; îţi jur însă pe conştiinţa mea că, când ocazia va face a ne întâlni, te voi recompensa ca pe inamicul meu…”
Dacă citim însă cu atenţie aceste rânduri, descoperim sub agresivitatea lor omul timid, stăpânit de un puternic complex de inferioritate, căci Petre a fost toată viaţa un timid şi un retras, neîncrezător în steaua lui, neîncrezător în forţele sale, neîncrezător în bunele intenţii ale celor din jurul său.
Şi nu numai atât, dar acest bărbat timid şi atât de susceptibil a fost şi un dezechilibrat în cheltuieli… Cu aşa fire e foarte greu să-ţi asiguri fericirea în viaţă şi a fost în permanenţă copleşit de datorii, cărora nu reuşea să le facă faţă cu modestul său buget. Această lipsă permanentă de numerar l-a făcut, cu timpul, să nu se mai jeneze să ceară un pol împrumut de la primul cunoscut, şi lumea spunea că-şi cheltuia banii pe bere, pe jocuri de noroc şi pe femei ; când îi ajungea însă cuţitul la os, tot la fraţii săi apela. Am văzut cum Elena a fost silită să vândă moşia Rasoviţa (moştenită de la mama ei, Maria Sâmboteanu) ca să acopere datoriile fratelui Petre, născut din altă mamă (Mariţa Bâlteanu). Tot aşa s-a socotit el spoliat şi atunci când Elena i-a lăsat moştenire nepotului Dumitru Culcer, moşia Dobriţa, tot de la Sâmboteni rămasă.
Totuşi, inteligenţa lui vie şi puterea de muncă l-au ajutat mult în carieră, căci era un element capabil. În 1877 s-a distins pe câmpul de luptă, iar mai târziu a fost detaşat pe lângă împăratul Austriei, când a venit în vizită în ţara noastră… Între altele, a fost şi comandantul Regimentului 18 Gorj. Ajuns colonel, s-a prezentat la examenul de general şi a reuşit printre primii, având dreptul, până la semnarea decretului de avansare, să poarte la chipiu steaua de general… Din nefericire, aceeaşi susceptibilitate maladivă l-a făcut să se înece la mal şi să intre în conflict cu ministrul de război din acea vreme, Mitiţă Sturza. Conflictul a pornit de la neglijenţa lui care, la fel ca şi a soru-si Tinca, ajunsese proverbială… Nişte soldaţi au fost găsiţi la o inspecţie cu armele ruginite, Petre a ripostat, Sturza l-a făcut ciocoi, el a răspuns obraznic, ministrul l-a şters de pe tabelul de avansări, şi Otetelişanu a demisionat din Armată, tocmai când era pe punctul de a deveni general.
A mai trăit până în 1907 când, într-o zi în timpul somnului de după-amiază, a încetat din viaţă.
A fost oare colonelul Petre Otetelişanu un om rău?… Categoric, nu! Cei ce l-au apucat şi-l reamintesc ca pe un bărbat blând, afabil, simpatic, generos chiar (când avea de unde) şi iubind mult copiii. Dacă a făcut pe cineva să sufere, apoi acela a fost desigur chiar el însuşi.
A fost însă Petre Otetelişanu un învins al vieţii? Îmi vine să cred că da… victimă a firii sale, convins însă că a fost toată viaţa victima celorlalţi, şi în primul rând al celor ce i-au voit binele.

A fost cununat cu Raluca Herescu-Năsturel şi a avut trei copii, dintre care nu a trăit decât un băiat, Petrică, născut în 1878, cu studiile făcute la Freiberg în Germania, şi care a ajuns un eminent inginer de mine.
Petrică a fost căsătorit cu Jeanne Mavrocordat şi a avut doi băieţi, Nicolae, mort de tânăr, şi Vlad, fost ofiţer auto, căsătorit cu Paula Popescu cu care are un fiu, pe Şerban Otetelişanu, ultimul purtător al acestui nume străvechi, singurul în care e nădejde că-l va duce mai departe.
Bucureşti, 5 iulie 1980

CEI ŞAPTE FRAŢI CULCERtc “CEI ŞAPTE FRAŢI CULCER”
• Căpitanul Vladimir D. Culcer 1848-1884
• Doctorul Dumitru D. Culcer 1850-1927
• Administratorul financiar Grigore D. Culcer 1852-1929
• Generalul Ion D. Culcer 1853-1928
• Studentul Nicolae D. Culcer 1856-1881
• Căpitanul Constantin D. Culcer 1858-1886
• Subprefectul Eugen D. Culcer 1864-1924
Şapte brazi falnici, crescuţi într-o pajişte prea îngustă ca să le ajungă căldura soarelui la toţi.
Şapte suflete de cavaler, care nu au avut cu toţii parte de acelaşi noroc, dar care au reuşit să păstreze, toţi şapte, un nume neîntinat.
Tatăl său, doctorul Dimitrie Culcer, ardelean dintr-o bucată, bărbat integru şi conştiincios, a avut prea mult de muncit în cariera sa de apostolat şi nu a putut face clientelă. El nu a avut de unde strânge avere. Mama sa, Anica Otetelişanu, boieroaică olteancă de viţă străveche, dar săracă, nu a reuşit nici ea, din zestrea ei modestă, să strângă avere.
Salariul tatălui şi zestrea mamii nu s-au ajuns pentru nevoile casei şi copiii au fost crescuţi în lipsuri şi privaţiuni. Trei au pierit de tineri seceraţi de tuberculoză, flagel cumplit, care în vremea aceea nu-şi cruţa victimele ; un al patrulea a suferit un accident şi a rămas până la sfârşitul vieţii un mort între vii, aşa că numai trei au putut ajunge la bătrâneţe… Dar ce bătrâneţe onorabilă!…
Pilda tatălui şi îngrijirile mamii, spiritul de jertfă şi dragostea amândorura au reuşit să plămădească admirabil această pastă fragedă şi să le sădească la toţi şapte suflete integre şi caractere de bronz, să dăruiască societăţii şapte stâlpi de nădejde, drepţi, cinstiţi, energici, patrioţi, entuziaşti, generoşi… Fie-le memoria eternă acestor doi părinţi martiri !
Rămaşi orfani din prima tinereţe, au crescut sub aripa ocrotitoare a Maichii-Tuşa, care i-a îngrijit în continuare şi a vegheat o viaţă întreagă asupra lor, desăvârşind opera neîmplinită a părinţilor, plecaţi prea de timpuriu din lumea aceasta. Fie-i şi ei memoria eternă!…
Fie-le eternă memoria şi acestor şapte brazi crescuţi într-o pajişte prea îngustă ca să le poată ajunge căldura soarelui la toţi, dar în pământ sănătos, din care au tras o sevă sănătoasă. Vântul nu le-a putut apleca vârfurile, nu au cunoscut tranzacţia, alibiul sau compromisul. Au dispărut de mult dintre noi, unii mai devreme, alţii mai târziu, după cum le-a fost scrisul la fiecare, iar dacă furtunile au reuşit să le frângă trunchiurile, de îndoit nu i-a putut îndoi: Vladimir, Tache, Grigore, Iancu, Nicu, Costică şi Eugen!…
tc “”
CăPITANUL VLADIMIR D. CULCERtc “CăPITANUL VLADIMIR D. CULCER”
1848-1884
A  fost un munte de om… aproape doi metri înălţime, lat în umeri, spătos, o figură virilă încadrată de o pereche de favoriţi negri… ce să spun, un bărbat adevărat, voinic şi chipeş, născut parcă dinadins ca să inspire încredere şi simpatie.
Din nenorocire însă, copilăria trudită a fiilor Anicăi a avut repercusiuni şi asupra sănătăţii sale şi nu a reuşit să depăşească vârsta de treizeci şi şase de ani, vârsta când omul se află, de obicei, în deplină putere creativă.
Vladimir D. Culcer s-a născut la Târgu-Jiu, la 1 decembrie 1848, în casa părinţilor săi, care mult s-au bucurat văzând că primul lor vlăstar era băiat… La vârsta de 12 ani îl ştim la pension, unde a stat până în 1866 şi unde a început să simtă, zi de zi, tot mai tare urmările greutăţilor materiale cu care se luptau părinţii săi. Mai avea puţin până la terminarea pensionului şi din puţin nu a fost eliminat din şcoală pentru că întârzia cu plata taxelor… Tatăl său îşi pierduse postul şi, dacă nu intervenea ca de obicei Maica-Tuşa în momentul oportun, nu se ştie ce se alegea din cariera lui Vladimir.
După pension, a intrat în şcoala militară, dar nici măcar o cămaşă de schimb nu avea pe el şi a trebuit să-i acorde Biserica Sf. Ilie un ajutor de studii, ca să şi le poată continua. Cam pe atunci au apărut primele semne ale teribilei boli de piept care avea să secere atâtea vlăstare ale familiei noastre şi avea să-i curme şi lui firul zilelor. Deocamdată însă, constituţia lui robustă a învins, şi în martie 1869 a ieşit sublocotenent de geniu. Pentru uniformă, rufărie, plapomă şi toate câte îi sunt de trebuinţă unui tânăr ofiţer nou ieşit, au fost necesari nici mai mult nici mai puţin de o sută de galbeni şi mama sa era disperată… Vladimir plecase pentru o lună în tabără cu ceilalţi colegi de promoţie „…şi-i este şi lui ruşine să fie ca un cerşetor între ceilalţi ofiţeri şi nu ştiu de unde să-i fac, căci astăzi nu am o para în pungă, iar mâine nu ştiu ce om mânca…”, îi scria ea, necăjită, Elenii, zâna cea binefăcătoare a familiei. Lipsurile îl fac să se gândească să plece la grăniceri, unde solda era mai mare, dar şi serviciul mult mai greu. „N-aş vrea să facă nebunia asta… îmi ajunge câte am pe cap…”, scria mamă-sa speriată.
Vladimir avea acuma cariera lui şi încetul cu încetul începe să-şi organizeze viaţa. A intrat în războiul din 1877 cu grad de locotenent şi, în calitate de ofiţer-topograf în Statul Major al Cartierului General al Armatei Române stabilit în Bulgaria, la Poradim, a întocmit planul topografic al împrejurimilor Plevnei, paralel cu defăşurarea luptelor din perioada de încercuire şi de asediere a Cetăţii… 81  Ne-a rămas din vremea aceea o fotografie de la Riben din faţa Plevnei, împreună cu fratele său mai mic, Iancu, ofiţer şi el (octombrie 1877). Tot de atunci ne-a rămas o scrisoare de la Lom-Palanca (ianuarie 1878), în care se bucura de căderea Adrianopolului şi spera că se va face pace în curând. Fusese avansat căpitan şi o ruga pe Maica-Tuşa să trimită tunica lui la croitor să i se coase cea de a treia tresă la mânecă.
Războiul s-a terminat cu bine, Vladimir s-a întors sănătos, iar în anul următor s-a căsătorit cu o fată de familie din Târgu-Jiu, Natalia Mihuleţu, care nu avea decât 17 ani şi o zestre suficient de mare ca să-l poată face să uite zilele de mizerie din anii primei sale tinereţi. Cu gândul la aceşti ani grei, Vladimir îi ajută pe fratele său Grigore să ocupe un post la Administraţia Financiară din Târgu-Jiu şi apoi pe fratele să Nicu, student la Paris.
Moştenirea părintească de la Dobriţa nu producea mai nimic82 , aşa că până la urmă, împreună cu fraţii săi, a parcelat-o şi a vândut-o localnicilor din Plăişor, în nişte condiţii de plată, pot zice, „simbolice”
În toamna lui 1884, pe când făcea ridicări topografice pentru harta Dobrogei, regiune de curând realipită la Patria-Mamă, a răcit şi a căzut la pat. Vechea boală de piept din copilărie s-a redeschis din nou, maladia s-a complicat cu o congestie pulmonară şi a ajuns într-o stare foarte gravă la Târgu-Jiu, unde, la 23 noiembrie a murit în casele Maichii-Tuşa, în camera ce avea să devină mai târziu biroul bunicului meu. Pe când eram copil, bătrâna noastră cameristă, Madam Mari, îmi arăta adeseori, pătrunsă de evlavie, patul în care murise „Domnu Căpitan Vladimir.”
Vladimir şi Natalia au avut în total trei copii, din care doi au murit de mici, iar al treilea, Radu, născut la 2 noembrie 1884, cu numai trei săptămâni înainte de moartea tatălui, a ajuns arhitect şi a trăit până la 74 de ani.
Natalia s-a remăritat apoi cu unul Săveanu şi apoi cu unul Dragu, iar în 1900 a murit şi ea.
Radu Vl. Culcer a făcut liceul la Bucureşti şi apoi a studiat arhitectura la München. În 1908 a revenit în ţară, unde a lucrat pe rând la Dir. Generală C.F.R. şi apoi, în 1943, la Ministerul Lucrărilor Publice. Avea o fire ursuză, puţin sociabilă (ştiu că pe mine unul, nu mă slăbea cu morala şi cu observaţiile), iar viaţa mondenă cu frivolităţile ei nu l-a prea atras. Când venea de la serviciu acasă, începea să se ocupe de lucrările sale particulare şi până noaptea târziu nu se mişca din faţa planşetei. S-a căsătorit la bătrâneţe cu o văduvă mult mai tânără decât el, Paula Antonescu, care trăieşte şi astăzi.
De numele arhitectului Radu Culcer sunt legate nenumăratele construcţii din Capitală şi din Provincie: Cinema Fantazio din Str. Batiştei83 , Garajul Leonida din Piaţa Victoriei, interiorul Palatului Poştelor pe Calea Victoriei84 , casele verişoarelor sale Ana Petrescu şi Vera Schileru din Stradella Romei nr. 5 şi 3, reconstrucţia conacului de la Bălceşti-Argeş85  şi multe alte construcţii publice şi particulare… Lucrările sale se caracterizează prin impresia de larg, de spaţios… simţi că ai aer să respiri. Interioarele sale au multă lumină, scările sunt confortabile, căci este o artă să ştii să utilizezi spaţiul de care dispui.
Radu Vl. Culcer a murit la 5 iunie 1858.
Bucureşti 8 Iulie 1980
DOCTORUL DUMITRU D. CULCER (TACHE)tc “DOCTORUL DUMITRU D. CULCER (TACHE)”
(bunicul meu, Bon-Papa)
1850-1927
Îţi impunea de cum îl vedeai… O coamă bogată de plete albe, ce dedeau figurii sale distinse o expresie leonină, o pereche de sprâncene groase şi severe, o mustaţă grea şi stufoasă… toate păreau dinadins făcute ca să-ţi insufle respect ; vocea lui plină şi egală, ţinuta demnă a acestui munte de bărbat, portul ridicat al capului, mişcările cumpănite („posé”, cum ar spune franţuzul) ale omului care nu s-a grăbit niciodată86 , dar care pe toate a ştiut să le realizeze la timpul lor… toate acestea te făceau să-i simţi superioritatea, o superioritate indiscutabilă… Şi totuşi, fruntea lui înaltă, ochii aceia verzi ce te priveau cu veselie drept în faţă, zâmbetul deschis şi prietenos, buna lui dispoziţie… mereu cu gluma pe buze. Toate atenuau aerul lui sever, îţi cucereau simpatia şi încrederea în el, mărindu-ţi parcă în acelaşi timp şi încrederea în tine.
Poate că superioritatea lui Tache Culcer a constat tocmai în măsura în care se îmbinau în firea lui demnitatea, severitatea şi energia, pe de o parte, veselia, bunătatea şi generozitatea, pe de alta, căci Doctorul Culcer a fost un om bun şi blând, o inimă caldă şi simţitoare până la sentimentalism, şi nu o dată privirea senină a frumoşilor săi ochi verzi a fost tulburată de o lacrimă de emoţie.
A fost tipul reprezentativ al omului nobil şi demn, al bărbatului harnic, al cetăţeanului cinstit şi întotdeauna de bună credinţă, o întruchipare a energiei, a omeniei şi a afecţiunii, de a cărui autoritate te temeai, care-ţi inspira stimă şi pe care, în acelaşi timp, îl iubeai cu căldură, aşa că nu-mi fac decât datoria încercând să evoc această frumoasă figură pe care am avut norocul s-o pot apuca în copilăria mea.
*
*     *
La 18 mai 1950 s-a născut, în casa părinţilor săi din Str. Domnească87  din Târgu-Jiu, cel de-al doilea fiu al Doctorului Dimitrie Culceru şi al Anicăi Otetelişanu. Părinţii i-au pus numele Dumitru, la fel ca al tatălui său şi al acelui misterios Dimitrie Bogdan care s-a strămutat pe vremuri din Corabia Ciceului în părţile Sălajului. În casă i se spunea însă Tache.
Verile şi le petrecea cu Maica-Tuşa la Dobriţa, şi ţin minte cum îmi povestea bătrânul Grigore Pupăză, tatăl învăţătorului, despre jocurile lor din copilărie… Spre deosebire de fraţii săi Grigore şi Iancu, neastâmpăraţi ca nişte draci, Tache era un băiat serios şi aşezat, apreciat şi iubit de toţi tovarăşii de joacă… Tuberculoza, flagelul acela groaznic ce bântuia în casa mamii… nu se lipise de el şi, spre deosebire de fraţii săi, copilul era sănătos şi bine făcut, cu obrajii rumeni şi părul castaniu, cu privirea sinceră şi veselă şi cu inteligenţa sa superioară care-l făceau imediat simpatic tuturora…
Şi totuşi, „cuminţenia” tânărului Tache nu se împăca chiar aşa cu totul cu ispitele ştrengăreşti ale vârstei copilăriei. Când a fost mutat în Capitală, bătrânul doctor Culceru i-a luat cu el şi pe băieţii cei mari, Tache, Grigore şi Iancu. Am văzut cât era tatăl lor de ocupat, şi supravegherea copiilor începuse să lase de dorit… Într-o zi, trecând cu trăsura pe o uliţă de mahala, Doctorul s-a întâlnit cu un convoi de mormântare… care nu i-a fost însă mirarea când, în fruntea procesiunii, imediat după preot, şi-a văzut odraslele cărând tava cu colivă. Tache şi Grigore duceau fiecare de câte o toartă, şi Iancu nu ştiu cu ce treabă se învârtea şi el pe lângă ei… Cum au dat cu ochii de tatăl lor, copiii au lăsat tava jos şi au întins-o la fugă.88
O dată cu sosirea toamnei, Tache a fost însă dat la pensionul Şeicaru şi nu i-a fost greu, cu notele frumoase ce le căpăta, să câştige o bursă. Avea 15 ani, şi din epoca aceea ni s-a păstrat o fotografie pe muşama89  cu Tache în uniformă de licean, cu o tunică cu două rânduri de nasturi strânsă pe corp şi o bonetă tip militar. Arăta drăguţ şi chipeş în poză, în poziţia de „drepţi”, cu o figură energică şi privirea hotărâtă. Pe spatele portretului, tânărul Tache scrisese: „Cine îmi va fura această fotografie va căpăta o bătaie bună şi va plăti un sfanţ amendă”. Nu prea ştim ce interes să fi avut hoţul de fotografii, dar nu la asta mă gândesc, ci la eforturile financiare pe care trebuie să le fi făcut sărmanii părinţi, care se luptau cu greutăţile, ca să-i facă această uniformă chipeşă ce-l prindea atât de bine.
La vârsta de 16 ani îşi pierde tatăl şi începe pentru familie o perioadă de crunte privaţiuni… Copiii au resimţit puternic lipsurile şi regularitatea muncii şcolare a lui Tache a avut de suferit… Nu-şi poate pregăti bacalaureatul în timp şi-şi pierde bursa, mărind şi mai mult angaralele familiei. Trei săptămâni în şir nu i-a putut trimite mamă-sa Anica nici un ban la Bucureşti şi a fost silit să umble pe la unii şi pe la alţii să se împrumute cu sfanţul ca să aibe ce mânca, căci la birt, unde era dator abonamentul pe două luni, nu se mai putea duce. Cum îl vedea birtaşul intrând, îl şi apuca să-i dea paralele: şapte galbeni.
În asemenea condiţiuni a reuşit totuşi bietul Tache să-şi treacă bacalaureatul şi atunci, în amintirea aceluia ce fusese Doctorul Dimitrie Culceru, Comitetul Permanent al Judeţului Gorj a încheiat cu văduva acestuia o convenţie90 , care cuprindea în principiu următoarele puncte:
a. Tânărul Culcer va primi o pensiune anuală ca să studieze medicina la Paris.
b. Mama băiatului va prezenta Comitetului, la sfârşitul fiecărui an şcolar, dovezile progreselor făcute de fiul ei la studii şi moralitate.
c. Tânărul Culcer se angajează să servească la Stat un timp îndoit aceluia pe care-l va petrece în străinătate.
Tache a plecat la Paris în toamna anului 1869 plin de gânduri optimiste, deşi până în martie 1870 nu a primit nici un ban din bursa făgăduită.
Nu mai avem nici o amintire din viaţa lui de student la Paris şi e păcat… Bunică-mea îmi povestea că, acolo la Paris, se împrietenise cu Ion I. C. Brătianu pe care de pe atunci îl pasiona politica, dar pe tânărul Culcer nu-l interesa acest subiect. Bunica îmi povestea, de asemenea, cum plecau colegii lui să petreacă, petreceri ce se soldau adeseori cu consecinţe destul de lamentabile, dar Tache, care rămânea de obicei acasă din lipsă de fonduri, era automat scutit de asemenea neplăceri.
Teza sa de doctorat asupra injecţiilor intravenoase cu lapte91  şi-a susţinut-o în 1879 când revine în ţară şi ocupă un post de medic la Târgu-Jiu. Avea aproape treizeci de ani şi era un bărbat voinic, spătos, bine legat, cu o frunte înaltă şi doi ochi luminoşi şi sinceri ; toată figura lui prietenoasă şi hotărâtă respira onestitatea. Purta plete tunse scurt şi mustaţă mare, avea un ten roz şi delicat şi nişte mâini albe şi fine ; era cult, manierat, inteligent, vesel şi simpatic, cu o conversaţie plăcută… „C’est un homme charmant!”, îl va caracteriza în memoriile sale, viitoarea lui cumnată, Olga Gigurtu… dar să nu anticipăm.
Maica-Tuşa se gândea din ce în ce mai serios cum să-şi însoare nepotul şi pusese chiar la cale o partidă destul de avantajoasă. Totul fusese aranjat, şi Tache urma să plece chiar a doua zi la Craiova la o „vedere”. De la Dobriţa la Târgu-Jiu avea să voiajeze cu trăsura, şi de acolo la Craiova cu diligenţa… Să fim însă sinceri, tânărului nostru doctor nu-i prea surâdeau aceste aranjamente, dar prea îşi respecta mătuşa ca să îndrăznească să obiecteze asupra celor hotărâte de ea. Plecarea era fixată pentru a doua zi dimineaţa, bagajele aşteptau gata făcute, iar până una alta, în seara ce se lăsa răcoroasă peste sat, în aşteptarea mesii, Tache se plimba prin curte, de mână cu verişoara lui Eliza, pe care o iubea mult. Era fetiţa cea mai mică a unchiului Costică Otetelişanu şi nu împlinise încă zece ani ; era tare neastâmpărată şi îi plăcea mult s-o necăjească, dar nici fetiţa nu îi rămânea datoare… În iulie, Tache plecase special la Râmnicu-Vâlcii, ca să o aducă la Dobriţa şi în diligenţă cunoscuseră pe un domn foarte bine, care mergea şi el tot la Târgu-Jiu şi care, pe drum, glumise tot timpul cu Eliza, iar fetiţa se arătase foarte impresionată de atenţia ce i se acordase. Ajunşi la Târgu-Jiu, Tache a luat-o la o parte şi i-a spus, pe un ton confidenţial, că domnul acela venise la Târgu-Jiu ca să o ceară de nevastă, dar că, până nu şi-o lăsa codiţele să crească, nu se va putea mărita. Tonul vărului Tache era aşa de convingător, că fetiţa nu s-a îndoit nici o clipă de spusele lui şi în fiecare dimineaţă se uita în oglindă să vadă cât îi mai crescuseră codiţele… toată ziua trăgea de ele… dar să revenim la Dobriţa.
După ce s-a plimbat cât s-a plimbat prin curte cu verişoara, Tache s-a aşezat pe o bancă şi a luat-o lângă el, iar neastâmpărata noastră s-a căţărat pe genunchii lui, l-a apucat cu braţele de după cap, a început să-l sărute pe obraz şi apoi pe gât… ajunsă în dreptul mărului lui Adam şi-a lipit gura pe el ca o ventuză şi a început să sugă din toată puterea… ba îl şi muşca din când în când, iar Tache se lăsa docil ca să nu strice cheful copilei.
A doua zi de dimineaţă când se uită în oglindă, ce să vadă? Drept în faţă, pe gât, i se întindea o coşcogeamite vânătaie de toată frumuseţea… Pe atunci se purtau gulere tari, drepte, cu marginile răsfrânte, ce lăsau descoperit tot mărul lui Adam… Nu exista nici o soluţie pentru camuflarea dezastrului şi Tache nu a mai plecat ; „vederea” nu s-a mai produs şi proiectata căsătorie a căzut baltă…
După ce i-a trecut semnul, Tache a plecat totuşi la Craiova, căci cele mai bune fete de măritat, numai acolo se puteau afla, în Craiova, „pepiniera fetelor” ; vorba cântecului:
– Unde-ai plecat, Petrişor?…
– La Craiova să mă-nsor…92
Şi acolo, într-o seară, în casa maiorului Gigurtu, a cunoscut-o pe cumnata acestuia, pe Netty, cea mai mică dintre fetele lui Barbu Bălcescu, preşedintele tribunalului. Acest Barbu, fratele marelui Nicolae, avusese trei fete : pe Olga, pe Zoe şi pe Netty, socotite la vremea lor, cele mai strălucite partide ce se putea găsi în Oltenia. Dacă întreba vreun străin ce are Craiova mai de preţ, i se răspundea: „Parcul Bibescu, Biserica Sf. Dumitru şi fetele lui Bălcescu.”93  Olga şi Zoe se măritaseră, între timp, şi rămăsese doar mezina Netty, o fată excepţional de inteligentă, cultă, fină, spirituală, exuberantă, o muziciană desăvârşită… Avea avere, primise o educaţie din cele mai alese… într-un cuvânt, era ceea ce se cheamă „o partidă”. Dar vezi, problema nu era chiar atât de uşoară: Netty avea avere, Tache nu avea ; fata se pare că avea pe atunci un mic of la inimă şi concurenţa trebuia înlăturată, şi să nu uităm că Domnişoara Bălcescu era o fire voluntară şi independentă… Mâna fetii trebuia deci cucerită şi ori ce cucerire implică luptă. Să nu uităm însă că tânărul Culcer, în afară de multiplele sale calităţi personale, era fecior de ardelean, şi cine spune „Ardeal” spune „dârzenie”. Primul punct a fost să-şi asigure un sistem de alianţe, şi surorile lui Netty: Olga şi Zoe, cucerite de ansamblul calităţilor acestui tânăr încântător, au pledat cu multă căldură cauza peţitorului nostru, atât în faţa lui Netty, cât mai ales a severului lor părinte, Barbu. Cu asta nu se făcuse însă decât un pas. Bălcescu nu era omul care să se hotărască aşa de uşor atunci când era vorba de viitorul odraslelor sale. După ce a cules toate informaţiile privitoare la băiat, la familia sa, studiile, starea socială, a vrut să se convingă personal ce educaţie are tânărul, ca şi cultură, ce concepţii despre viaţă, despre societatea şi despre ţara în care trăia, ce comportament are în lume, cum ştie să se poarte şi să vorbească… şi atunci l-a invitat într-o zi la masă… Bietul Tache, habar nu avea că se prezenta la un examen ; l-a trecut însă cu succes şi la 16 ianuarie 1882 s-a făcut nunta, iar în ziua de Sf. Dumitru, a aceluiaşi an, şi-a făcut apariţia şi un băieţel cu tenul roz şi ochii albaştri, căruia i-au pus numele Max. Acesta a fost tatăl meu.
Viaţa la Târgu-Jiu nu prea era interesantă în vremea aceea şi Tache se mută cu soţia la Craiova, ca medic provizoriu la C.F.R., pregătindu-se pentru un concurs la un post de stat.
În mai 1884, Netty mai are o fetiţă, pe Elena, sau Lenchen, pe care a botezat-o Maica Tuşa. Trecuse un an şi concursul mult aşteptat încă nu se anunţase, iar între timp a apărut o lege care cerea anumite condiţiuni de stagiu pentru aceste posturi, aşa că Tache s-a hotărât să renunţe şi să revină la Târgu-Jiu, ca medic de spital, cu 550 de lei pe lună. Ar fi putut rămâne în Craiova şi face clientelă particulară, din care ar fi câştigat mult mai mult, s-ar fi lansat în lumea bună a vremii şi şi-ar fi menajat şi relaţii, dar el prefera ceva stabil, căci se gândea la viitorul copiilor şi la pensie. Până la sfârşitul carierei, Dumitru D. Culcer a lucrat la Târgu-Jiu, mai întâi ca medic de spital şi apoi de judeţ.
Fostul său prieten de la Paris, Ionel Brătianu i-a făgăduit un loc avantajos la Bucureşti, cu condiţia însă de a se înscrie în partidul liberal, dar Tache nu a acceptat târgul. I se părea că aveau idei prea avansate şi voia să-i vadă mai întâi la lucru, să le cunoască programul şi să le constate realizările. Era pe la sfârşitul „viziratului” bătrânului I. C. Brătianu, şi partidul, slăbit şi destrămat după o „domnie” de 11 ani, avea nevoie de o serioasă reorganizare. A activat el, Culcer, în cadrul partidului liberal mai târziu, şi cariera lui politică a fost legată nu de faptele gălăgioase şi indecente pentru putere, ci de un şir de realizări concrete după cum vom vedea.
Deocamdată, pe Culcer nu-l interesa decât medicina. Era renumit pentru urechea lui cea fină94 şi simţul lui clinic excepţional, care-l făceau neîntrecut în punerea diagnosticurilor ; apoi trebuie notat un fapt : doctorul Culcer nu lua niciodată un leu de la bolnavii săi, care nu admiteau să fie consultaţi de alţi medici. Bineînţeles că această situaţie a dat uneori naştere la momente destul de amuzante:
Într-o noapte, la ora 11, când îi e omului somnul mai dulce, a fost trezit brusc. Venise o bolnavă, o cunoştinţă veche, o bolnavă închipuită care de multă vreme îl tot deranja cu pretinsele ei suferinţe.
– Daţi-i asta să se ducă la doctorul Urbeanu, a spus Culcer scoţând o piesă de cinci lei şi întorcându-se pe partea cealaltă. Urbeanu era şi el un medic destul de bun, dar nu consulta pe gratis.
După Max şi după Lenchen, Tache a mai avut pe Marioara în 1886, şi apoi, după o pauză de opt ani, pe Ana, în 1894, şi, în fine, în 1897, pe Vera, mezina familiei. Şi-a iubit copiii fără rezerve şi, din toate punctele de vedere, s-a dovedit un părinte model. Se juca cu fetiţele, le lua de mână şi dansa cu ele „Tisch-Polka” (trei paşi la dreapta, trei la stânga) sau le lua pe umeri şi le purta prin casă… Lenchen i-a împletit odată codiţe în timp ce o ducea în cârcă, şi tatăl nu s-a supărat95… Niciodată nu şi-a certat copiii, iar de bătut, nici vorbă… Nu a fost sever, şi totuşi… a ştiut să se impună şi să se facă respectat. Odată a vărsat Lenchen o călimară pe jos, şi când şi-a dat seama de dezastru, s-a vârât sub pat de frică. Când a intrat tatăl în casă şi a văzut nenorocirea, şi-a dat seama imediat cine era făptaşul şi că acesta era ascuns undeva pe aproape. O singură dată a strigat „Ieşi !”, şi fetiţa a şi ieşit plângând şi tremurând de unde se băgase.
Într-o zi – aveam patru ani pe atunci – îmi amintesc că am protestat revoltat, de ce să am voie să-i sărut numai mâna, întotdeauna mâna… E bunicul meu, şi-l iubesc… şi vreau să-l sărut şi pe obraz, ca pe toată lumea !… Bon-Papa (aşa îi spuneam noi nepoţii) a râs fericit şi m-a ridicat în braţe până la el… O singură sărutare i-am dat şi ziua aceea a fost o sărbătoare pentru mine… Niciodată nu am mai îndrăznit însă să-i cer repetarea acestei favori excepţionale.
Vera avea 17 ani şi într-o zi, la masă, a răspuns într-o chestiune care nu o privea.
– Tu, să taci din gură !… atâta a spus tatăl ei, dar a fost de ajuns pentru ea… până seara târziu a plâns fata cu capul în perne…
Era sever Tache, dar îşi iubea mult copiii… Cât un purece i se făcea inima când le vedea executând figuri periculoase la patinaj… Să nu iasă fără umbreluţe de soare !… Dacă-şi strică frumuseţea de ten ? Să nu iasă în oraş neînsoţite !… Dacă se expun la vreo insolenţă ? Grozav le ducea el grija fetelor, şi tare mândru mai era de frumuseţea şi de talentele lor… Creştea inima în el când le vedea făcându-şi lecţiile de muzică, de desen ori de franceză, sau răspunzând vreo minge grea la tenis.
Nu !… Nu de frica severităţii lui plângeau fetele, ci de ruşine că l-au contrariat, că au depăşit anumite limite socotite, în vremea aceea, inviolabile… Să nu uităm că spiritul de ierarhie ce domnea pe atunci în întreaga societate, şi în primul rând în familii, nu era o vorbă în vânt. Străbunica mea, Anica, era numai cu doi ani mai tânără decât sora ei, Elena Economu, dar din „Dumneata” şi din „Sărut mâna Leliţico” nu a scos-o… În casa lui Tache, El era şeful absolut al familiei, şi numai după el venea Netty, iar copiii veneau după guvernantă, în ordinea vârstei bineînţeles… În rândurile personalului casei domnea aceeaşi ierarhie. Cel mai mare între toţi era Valentin, bucătarul (Domnu Valentin) şi nimeni nu s-ar fi gândit vreodată să-i dispute acest drept ; apoi Mari, jupâneasa (Madam Mari), apoi Matei, feciorul, Racolina, fata din casă, Stan, vizitiul, şi tocmai în coadă, Dinu, rândaşul… Pe Mari am apucat-o şi eu şi din „Dumneata” şi din „Madam Mari” nu am scos-o… Avea dreptul să mă certe şi să mă pună la colţ, şi niciodată nu i-am contestat acest drept… Ana era numai cu 12 ani mai mare ca mine şi Vera numai cu 10, dar niciodată n-aşi fi îndrăznit să le spun altfel decât „Tanti Ana” şi „Tanti Vera”, şi aşa le-am spus până la urmă… Frumoase vremuri!…
Numai cu Max lucrurile nu mergeau chiar aşa… Ce conta prestanţa tatălui, faţă de răsfăţul bătrânei Maica-Tuşa?… Copilul intuise această contradicţie gata să se repeadă urlând în braţele mătuşii, la cea mai slabă încruntare din sprâncene a tatălui, care vedea cu deznădejde cum îi scapă feciorul din mână, dar nici să-şi contrarieze mătuşa n-ar fi îndrăznit… Ea îl crescuse, ea îl ajutase la greu şi pe el, şi pe mama lui… şi Tache o venera, iar micul Max, cunoştea această slăbiciune.

Pe vremea aceea, puterea în stat şi-o disputau două mari partide politice: conservatorii, vechea boierime, oameni de înalt prestigiu, dar divizaţi şi dezorganizaţi, şi liberalii, strâns ţinuţi în frâu de energicul I. C. Brătianu, zis „Vizirul”, care-şi recrutase cadrele din rândurile micii burghezii, acea burghezie neserioasă a lui Caragiale. Să nu uităm însă că din urmaşii lui Caţavencu şi ai lui Madam Piscupescu a descins apoi acea sănătoasă pătură mijlocie de intelectuali bine pregătiţi şi cu simţul răspunderii, de negustori autohtoni harnici şi cinstiţi şi de meseriaşi capabili, care au dat ţării cadre atât de valoroase96 . Conservatorii, mari moşieri, îşi bazau programele economice exclusiv pe resursele agricole ale ţării („România, ţară eminamente agricolă”), în timp ce liberalii se gândeau la edificarea pe pământul nostru a unui sistem economic autohton multilateral („Prin noi înşine”). Conservatorii înţelegeau să se sprijine pe puterea maselor ţărăneşti ; evenimentele din 1907 au dovedit însă cum au funcţionat legăturile lor cu aceste mase ; liberalii pretindeau şi ei că forţa lor o constituia „poporul”, dar până la Spiru Haret, cel care a organizat creditul rural şi învăţământul la sate, acest „popor” nu a fost decât o sonoră formulă demagogică lipsită de miez.
Am văzut că, la începutul carierei sale, tânărul doctor Culcer nici n-a vrut să audă de politică, de zgomotoasa şi demagogica politică… Democratismul sonor al liberalilor, cu ideile lor aşa de avansate, nu putea fi pe placul medicului nostru, demn şi corect… dar nici cu ideile învechite ale conservatorilor, care nu urmăreau în fond decât să-şi „conserve” moşiile, nu putea fi de acord. Acuma însă, pe măsură ce activa în carieră, vedea de aproape tot ce mergea, şi mai ales tot ce nu mergea în jurul său, şi ca cetăţean conştient şi sincer nu putea rămâne indiferent la destinele ţării.
Erau necesare multiple şi radicale realizări în tânărul nostru stat, şi doctorul Culcer, om inteligent, capabil, cinstit, energic şi inimos, nu a admis să stea cu braţele încrucişate… Trebuia neapărat să pună şi el umărul la consolidarea noului edificiu… Şi-a călcat deci pe inimă şi a intrat în Partidul Liberal… Era singura cale prin care ar fi putut înfăptui ceva.
A fost în repetate rânduri prefectul judeţului şi cu capacitatea şi spiritul său gospodăresc a ajuns în scurt timp şi şeful organizaţiei liberale din Gorj, pe care a reorganizat-o, a disciplinat-o şi a educat-o într-un spirit sănătos, iar activitatea ei a călăuzit-o exclusiv pe făgaşul realizărilor concrete, dând el însuşi numeroase exemple:
Şaizeci de şcoli primare au fost construite sub el în satele Gorjului… Să-l ascultăm expunându-şi programul cu ocazia inaugurării Şcolii Primare din Bălăneşti:
„…Când am venit la cârma frumosului nostru judeţ şi i-am cunoscut de aproape starea înapoiată, sărăcia şi nevoile grele ale populaţiei rurale, care zace de atâta amar de vreme în întuneric şi mizerie, am fost adânc mişcat sufleteşte de această nenorocită stare de lucruri, şi mâhnirea mea a fost cu mult mai mare în urmă, când cercetând judeţul, am făcut trista constatare că şcolile comunelor noastre, de unde trebuia să vină îndreptarea, erau în cea mai desăvârşită stare de mizerie: murdare, fără aer, fără lumină, insuficiente şi absolut nepotrivite destinaţiunii lor şi – ceea ce era mai trist – Judeţul era prea sărac pentru a putea veni în ajutorul căminelor.
În multe sate, Domnilor, aproape două treimi din populaţia noastră rurală rămânea fără cunoştinţă de carte din cauza insuficienţei localurilor, iar cei admişi să frecventeze şcoala riscau adeseori sănătatea, şi de multe ori chiar viaţa.
Din acest moment am considerat ca o datorie de căpetenie pentru mine găsirea mijloacelor necesare pentru a putea construi în grabă localuri de şcoală sănătoase şi încăpătoare, în care copiii sătenilor să poată primi o cultură şi o creştere cât mai îngrijită şi mai potrivită cu nevoile lor şi cu însemnătatea lor în stat, asigurând astfel prosperitatea lor şi a Ţării…”
Mă întreb adeseori cum a procedat el de a reuşit să facă rost de aceste „mijloace”?… prin ce minuni de gospodărire Judeţul Gorj, unul din cele mai sărace din vremea aceea, şi-a procurat fondurile necesare acestor investiţii?… Ştim că primul care a reuşit să înlocuiască bugetele fictive de până atunci prin bugete reale a fost tot doctorul Culcer şi îmi dau seama cu câtă inerţie, cu câtă necinste şi rea-credinţă trebuie să fi avut de luptat, atunci când a fost vorba de a nu se camufla unele venituri nemărturisite, ori de a se suporta realmente unele cheltuieli prevăzute în buget numai pro-forma, spre a se acoperii alte cheltuieli inavuabile.
Este uşor de vorbit despre asemenea realizări, dar dacă stăm să ne imaginăm, concret, câtă luptă implică asemenea performanţe, şi care va fi fost adevărata atmosferă psihologică a acestor lupte, ne simţim copleşiţi de admiraţie.
Dar nu numai şcoli a construit Doctorul Culcer în Gorj, ci şi numeroase poduri şi linii telefonice ; a restaurat un număr de biserici, valoroase monumente istorice căzute în ruină ; a înfiinţat multiple biblioteci populare (primele biblioteci săteşti din Gorj) şi câte, şi câte altele…
În sângerosul an 1907, Culcer a refuzat categoric să trimită trupe la sate… „Dacă nu aţi ştiut cum să vă purtaţi cu ţăranii, suportaţi acum consecinţele…”, cu aceste cuvinte refuza el pe moşierii care veneau speriaţi să-i solicite ajutor armat… De altfel în Gorj s-au produs prea puţine intervenţii militare, numai în câteva sate din sudul Judeţului, şi acestea, exclusiv cu trupe solicitate de proprietari din garnizoanele altor judeţe. Faptele se pot verifica documentar.
Când a fost anunţat că un puternic grup de ţărani se îndrepta spre capitala Judeţului, Culcer, în loc să trimită trupe, s-a suit singur, nepăzit, în trăsură şi le-a ieşit în întâmpinare ; le-a explicat că în acea conjunctură istorică mişcarea nu avea şanse de reuşită, dar că până la urmă problema ţărănească va trebui să se rezolve pe cale paşnică ; în schimb, în acel moment ne aflam sub presiunea unui ultimatum austro-ungar şi că se masaseră contingente masive la frontiera română ; vor trebui evitate, cu orice preţ, ciocnirile sângeroase care ne-ar putea arunca ţara într-o catastrofă… şi nu ştiu ce le-a mai spus… dar ştiu că sânge nu a curs şi că, în general, după 1907 situaţia ţărănimii s-a îmbunătăţit faţă de trecut.
În aceste zile furtunoase, în satul Dobriţa nu s-a mişcat nici un pai… Ţăranii veneau la oraş să-l întrebe ei pe Domnul Doctor, cum mai stăm cu „rivuluţia”… După liniştirea evenimentelor s-au trimis obştelor săteşti chestionare privind situaţia materială şi morală a locuitorilor şi raporturile dintre aceştia şi proprietarii de pământ. Repreducem mai jos un extras după raportul fruntaşilor obştii Dobriţa din 11 aprilie 1907, aflat în copie în arhiva parohiei Bota:
„1. În această parohie sunt 1665 locuitori, divizaţi în 372 familii…
2. Locuitorii din această parohie se ocupă în general cu agricultura, viticultura, cu plantaţia de pruni şi de pomi fructiferi şi cu creşterea vitelor ; o parte din ei se ocupă şi cu meşteşugul….
3. Locuitorii din această parohie sunt mai toţi împroprietăriţi după legea rurală din 1864….
4. Locuitorii sunt sănătoşi, trăiesc în climă curată…
5. Locuitorii au case bune, construite din zid de lemn cu două şi trei camere, şi parte au case cu două etaje (e vorba de două nivele n.n.)…
6. Toţi locuitorii au case, pivniţe, pătule, grădini de zarzavat pe lângă case, locuri de cultură şi livezi de fân, au boi de muncă, vaci pentru lapte, oi, capre, porci etc.….
7. Locuitorii se hrănesc cu: … carne, ouă, brânză, lapte ; fiecare taie la Crăciun un porc gras…
10. În această parohie este numai un proprietar: D. Doctor Culcer, Prefectul Judeţului, omul cel mai bun, ca un părinte al locuitorilor, îşi cultivă proprietatea singur cu locuitorii din parohie, plătindu-le foarte cinstit.
11. Domnul proprietar Dr. Culcer este foarte moral… în tot timpul când este în parohie primeşte bolnavi, îi consultă şi le dă medicamente gratis, merge la bolnavi, şi când este la oraş vine la bolnavi când este chemat, fără nici o plată, iară când şade cu familia la ţară, trimite pe doamna Ana, soţia domniei sale, cum şi domnişoarele, pe la bolnavi cu medicamente. A luat partea cea mai activă la construirea bisericii filiale, a pus piatra fundamentală pentru construirea unui nou local de şcoală…
12. Locuitorii, cu domnul proprietar Culcer sunt în bună relaţie şi nu au nici o nemulţumire.
13. Domnul proprietar Culcer cultivă proprietatea cu lucrători dintre locuitori, cărora le plăteşte zilnic, cu bani…
15. În parohie este cerc cultural, este bancă populară cu numele „Grija Muncitorului”, înfiinţată de D. Dr. Culcer…
16. Printre săteni n-a fost nici o mişcare ; toţi locuitorii au fost în pace…
20. În această parohie fiind pace, n-au venit nici o armată…
22. În această parohie n-au fost nici răniţi, nici morţi, nici ucişi, nici arestaţi97 .
Este evident că subiectivitatea acestui raport, semnat de preotul Ion Dobriceanu, ar putea fi pusă sub semnul îndoielii, dacă atâţia ţărani bătrâni, pe care i-am cunoscut pe vremuri, nu ar fi confirmat cu toţii aceste aprecieri.
Aşa a înţeles doctorul Culcer să activeze în politică… Viaţa parlamentară, în schimb, nu-l atrăgea. Când erau liberalii la putere era numit prefect, dar cânt treceau în opoziţie şi insistau ca să-şi pună şi el candidatura la alegeri, Culcer în general, refuza. Trebuie însă semnalat că, atunci când şi-a pus Ionel Brătianu pentru prima oară candidatura, şi-a pus-o în Gorj, şi s-a ales cu mare majoritate de voturi, datorită prestigiului şefului organizaţiei locale. Abia la cincizeci de ani trecuţi a consimţit în fine să candideze la senat… şi a reuşit la alegeri, cu toate că partidul său se afla în opoziţie. „Sunt mândru că sunt doctor, nu că sunt senator!”, le-a răspuns el cu modestie celor ce veniseră să-l felicite pentru succesul său electoral. De atunci, de câte ori treceau liberalii în opoziţie, îşi punea candidatura la senat, şi reuşea98 , iar atunci când era la putere, era de obicei numit prefect.
Nu trebuie să ne închipuim însă că, în cariera sa administrativă, Doctorul Culcer nu a înregistrat şi eşecuri… Ţin minte cu câtă amărăciune ne povestea el cum n-a reuşit să românizeze legumicultura în Gorj: văzând că toate grădinile de zarzavat din Judeţ erau monopolizate de grădinari sârbi şi bulgari ce se îmbogăţeau la noi în ţară văzând cu ochii, şi conştient de importanţa legumiculturii pentru alimentaţia publică, i-a obligat pe toţi aceşti zarzavagii străini să ia pe lângă ei câte doi, trei ucenici români, sub ameninţarea retragerii paşaportului. A făcut o listă la toate locurile astfel create şi a dat sfoară în judeţ să-şi trimită oamenii copiii să înveţe bănoasa artă a grădinăritului. Rezultatul ? Nici un candidat nu s-a prezentat… Meseria de zarzavagiu nu le surâdea pandurilor lui Tudor99

Întocmai ca şi părinţii lui pe vremuri, Tache îşi trimitea vara copiii la ţară, la Maica Tuşa, în timp ce el, reţinut de multiplele sale preocupări medicale sau administrative, rămânea mai departe la oraş ; toamna îşi făcea însă şi el apariţia la Dobriţa, cu un prieten sau doi, şi organiza câte o vânătoare în stil mare, o vânătoare de căprioare, de mistreţi sau chiar de urşi, acolo sus pe munte, la Fântâna Plaiului sau pe Bordul.
O altă ocazie când se abătea Doctorul Culcer prin Dobriţa era ajunul Sfintei Mării, când îl însoţea pe Episcopul de Râmnic, care se deplasa cu o numeroasă suită clericală, preoţi din diferite sate din Gorj şi Vâlcea, să oficieze Slujba cea Mare la Mănăstirea Tismana, ce purta hramul Adormirii Maicii Domnului… Tanti Ella (Lenchen) mi-a descris cu mult humor acest pitoresc convoi:
„…alături de doctorul Culcer, prefectul, Sfinţia Sa îşi mângâia, cu dreapta, crucea de argint de pe piept, răsturnându-se comod peste pernele trăsurii cu patru cai, îndemnaţi voiniceşte la drum de vestitul surugiu „Papagalu”, poreclit astfel din cauza straiului său multicolor. Zurgălăii cailor înaintaşi şi tălăngile rotaşilor umpleau aerul dimineţii cu sunetul lor cadenţat, în timp ce, în spatele rădvanului, gonea una din cele mai originale unităţi de cavalerie ce s-au pomenit vreodată ; zeci şi zeci de popi, mai tineri, mai bătrâni, cu barba şi pletele fâlfâind în vânt, făceau escortă Pre Sfinţitului Arhiereu, legănându-se în buiestrul căluţilor lor de ţară suri şi flocoşi, pe care-i zoreau din răsputeri cu scările rustice de tablă. Praful se ridica în nouri groşi, aşezându-se peste pleoapele şi bărbile lor negre, sure sau roşcate şi colorându-le pe toate într-o nuanţă uniformă, gălbuie-cenuşie. Pulpanele anterielor le fluturau de o parte şi de alta, iar cu mâna dreaptă strângeau cureaua frâului, înnegrită de vremi şi de sudoare, în timp ce stânga căuta un reazem în oblâncul ţestului de frasin sculptat cu motive geometrice, peste care chinga de piele strângea cu putere perna aspră, cusută în pătrăţele roşii şi verzi…” Mai tare ca Topârceanu!
Convoiul ajungea la Dobriţa la conacul cucoanei Elena şi făcea un popas. Domnul Doctor îl conducea pe Prea Sfinţitul Episcop cu prea cinstita sa suită să se spele şi să se odihnească puţin, în aşteptarea unei mese gustoase, aşa cum numai cucoana Econoama ştia să ofere… Să nu uităm însă că ne aflăm în postul Sfintei Mării, şi că sfinţitele noastre feţe bisericeşti nu se vor atinge de nici un fel de bucate de dulce… dar ce?… Cucoana Elena nu ştie oare că şi o masă de post poate fi gustoasă şi îmbelşugată?…
Numai că… la sfârşitul prânzului se rătăceşte parcă din greşeală, printre toate aceste bucate de post, o farfurie enormă cu baclavale rumene şi lucitoare… Sfinţia Sa are o bănuială şi se încruntă… Nu cumva or fi cu unt?… Şi totuşi… ce îmbietoare par!…
– Ia, Părinte, că sunt cu firnais100 , îl îndeamnă Titu Frumuşanu, arătând cu degetul siropul auriu ce se prelingea peste coaja rumenă.
Cronica nu a înregistrat dacă sfinţitele feţe bisericeşti s-au lăsat împinşi la păcatul lăcomiei, ori au găsit în sufletele lor cucernice puterea de a rezista ispitei… firnaisului.
Îi plăceau Sfinţiei Sale dulciurile şi avea la el în Vâlcea o grădină mare cu tot felul de pomi roditori, şi până la urmă l-a molipsit şi pe doctorul Culcer de patima pomăritului, aşa că, încetul cu încetul, au început să apară în grădina de la Dobriţa fel de fel de puieţi din soiurile Episcopului.
Îmi amintesc încă parfumul minunat al perelor de august dulci şi zemoase, de merele ciupercăneşti cu carnea făinoasă, merele de sâmpetru mici şi gustoase din fundul grădinii sau de merele acelea boftane101  din mărul cel bătrân de lângă pivniţă, mari, verzi şi rumene, cu carnea fragedă şi dulce. În spatele pivniţei pusese trei gutui ce făceau nişte fructe enorme… şi câte, şi câte alte minunăţii toate!…

În 1902 moare bătrâna Maica-Tuşa şi-l lasă pe Tache moştenitor unic, căci îl iubise ca pe propriul ei copil102  încă de când murise nefericita Anica… Peste câţiva ani a ieşit şi el la pensie, şi, din ziua aceea, toată atenţia, numai asupra Dobriţei şi-a îndreptat-o. Dragostea şi veneraţia sătenilor pentru „boierul” lor, în nişte vremuri când dependenţa legală dintre ţăran şi boier devenise de mult o amintire, aşa cum s-a văzut mai sus103 , nu putea porni decât de la nişte sentimente sincere ; cu toate că numai depindeau de acesta, ei tot pe „Boierul” îl socoteau mai mare peste ei, şi la el găseau un sfat bun în problemele lor grele, la el găseau un ajutor material în clipele de strâmtoare104  şi tot la el găseau şi îngrijire medicală în caz de boală, căci Doctorul Culcer înfiinţase la curtea sa un fel de dispensar, unde lucra zilnic mai multe ore, ajutat de cele patru fete ale sale105 : pansa răniţi, făcea mici intervenţii chirurgicale sau le pregătea diferite reţete106  dintr-un cufăr – farmacie de tablă galvanizată ; parcă mai văd încă balanţa cu platanele de corn pe care îşi doza ingredientele, şi cărţile acelea de joc îndoite pe lungimea lor, cu care vărsa apoi prafurile în pachete de hârtie. De obicei, Tanti Marioara era cea care se ocupa cu pregătirea reţetelor şi cu bucătăria dietetică.
Adeseori poruncea să pună caii şi pornea prin sat sau prin satele învecinate, să cerceteze pe bolnavii mai gravi.
Doctorul Culcer a ajutat comuna să-şi ridice şcoală, primărie şi biserică107 … mulţi ţărani aflaţi la nevoie, au plecat de la el cu dăsaga plină… ba până şi dreptatea, tot la el veneau să o caute108 , căci se ştie ce oroare avea ţăranul nostru de tribunale.
Tache a pus de a renovat vechile case din Dobriţa ; a înlocuit podeaua de scândură de la parter cu dale, şi pe cea de la etaj, cu parchet de stejar, lucrat în întregime de Toni Corradazzi, un tâmplar italian foarte talentat, pripăşit prin Dobriţa nu se ştie cum. Tot Toni i-a lucrat şi monumentala scară de stejar ce urca de la parter la etaj109 , cu rampa artistic sculptată după un model copiat la o mănăstire din Vâlcea: balconul casei a fost mărit şi i s-a adăugat un acoperiş sprijinit pe coloane de lemn ; faţada de vest a fost mărginită cu o galerie exterioară care se termina la Nord cu un turn pătrat, ce da vilei un aspect medieval.110
Închid ochii şi parcă revăd această casă bătrânească cu jaluzele verzi, încinsă ca de un brâu cu galeria aceea de lemn, vopsită în alb, şi cu pereţii îmbrăcaţi cu viţă americană sau cu trompettenblumen111  din al căror calciu de culoarea jăratecului îmi plăcea să sorb picătura de nectar.
Florile de câmp nu lipseau de pe pajiştile Dobriţei, şi bunicul meu construise vreo paisprezece stupi sistematici, din care scotea de trei, patru ori pe an mierea parfumată, cu ajutorul maşinii centrifuge.
O alee aşternută cu pietriş de râu ducea de la uliţa satului spre casă. Poarta dinspre uliţă, artistic sculptată de Idochim Săvuleanu, era o reproducere după poarta lui Antonie Mogoş din Ceaur, care luase premiul I la expoziţia naţională din 1906, o poartă tipic oltenească. Pe la mijloc, aleea se desfăcea în două braţe, între care se ridica un chioşc de mesteacăn înconjurat de brazi înalţi ce mai există şi astăzi. Acolo fusese locul vechii case a Maichii-Tuşa, dărâmată în 1893. Aleea era mărginită de o parte şi de alta cu gard viu din sânger şi lemn câinesc, tuns cu mare măiestrie în fiecare an de Dinu Firii ; chioşcul şi cu brazii erau bordaţi cu bucăţi mari de stalactite cristaline, aduse din Peştera Dobriţii, iar pe locul unde aleea se desfăcea în două, acestea întruchipau o enormă ciupercă pe care-mi plăcea să mă caţăr şi să mă aşez pe când eram copil.
Pe ramurile brazilor se căţărau până în vârf trandafirii urcători sădiţi la rădăcina acestora. Acolo, în chioşcul de sub brazi, se lua vara masa în mijlocul unei atmosfere de veselie generală, căci niciodată nu am fost mai puţini de cinsprezece la masă.
Bon-Papa l-a pus pe meşterul Bianchi de la Runc să-i construiască o pivniţă de piatră, proiectată după cele mai moderne tratate de specialitate, cu pereţii dubli şi cu un sistem special de aerisiere şi drenare a spaţiului dintre pereţi ; temperatura acestui beci nu trecea niciodată vara peste 14 grade şi iarna nu scădea sub zece. Acolo îşi păstra el rodul viilor din Dealul Gugului, de la Bota, Mituleasa şi Buşuga. N-am să uit niciodată Chasselas-ul acela auriu, Pinot-ul cu boabe mici, roz şi dulci, Hamburgul negru cu bobul lungueţ, de pe care se lua coaja ca o cămaşă de pe om… şi nici Coarna indigenă bătând în mauve, sau Cotnarul parfumat ori Perla de Ciaba dulce şi tămâioasă. Din fiecare soi de struguri se scotea alt soi de vin, şi fiecărui vin îi ştia beciul cel mare de rost. Deasupra pivniţei era crama, cu linurile şi teascurile de stors mustul, care se trăgea jos în pivniţă prin nişte găuri practicate în tavan, pe unde trecea furtunul. Două şiruri lungi de podvale, pe care se odihneau vreo douăsprezece buţi enorme de stejar112 , primeau mustul de la etaj pentru fermentare şi vinificare lentă, separat pe soiuri. Când se socotea că se învechise destul, vinul era tras în sticle care se înfundau cu maşina de băgat dopuri şi se sigilau apoi cu ceară de diferite culori, pe soiuri şi ani de recoltă. Sticlele se păstrau după aceea ani de zile, culcate orizontal, în firidele practicate în pereţii de piatră ai beciului şi savant compartimentate, şi se acopereau, încetul cu încetul, cu praf şi cu păianjeniş în aşteptarea expertului care avea să le deguste… Numai bunicul meu cunoştea rostul complicat al acelor sigiluri colorate.
Când venea câte un musafir simandicos în vizită la Dobriţa, Tache Culcer consimţea să desfunde o asemenea sticlă, aleasă după rangul şi rafinamentul vizitatorului ; o extrăgea din unghere numai de el ştiute şi niciodată nu scotea mai mult decât o singură sticlă, care era întotdeauna „ultima”.
În grădina casei a plantat cele mai alese varietăţi de pomi fructiferi, altoiţi cu muguri aduşi de la Erfurt, Villemorin, sau mai ştiu eu de unde, căci, vezi, microbul pomăritului cu care el se molipsise pe vremuri de la Prea Sfinţitul Episcop, îl stăpânea an de an, tot mai cu putere. Pe lângă boftanele şi merele creţeşti de altădată, apăruseră acuma soiuri noi: Ionatana roşii, calville galbene, reinette mici, hasenkopf (cap de iepure) mari cât gutuile, pufoase şi parfumate… apoi perele bergamote cu parfum de violete ce se topeau în gură, prunele acelea enorme, mari cât oul de găină, galbene pe o parte şi rumene pe cealaltă, acoperite de o brumă argintie ca o gheaţă… prunele de Bosnia, mari, dulci şi pufoase… Prunele de Agen, roşcate şi puternic parfumate… renclodele violete, mari cât piersicile, şi altele mici ca corcoduşa, verzi ca iarba şi dulci, dulci de ţi se năclăiau degetele în siropul lor.
Tot timpul îl găseai sau în vie, sau printre pomii lui, sau în casă, studiind diferite tratate de pomicultură sau viticultură… fel de fel de experimente de altoiri, combinaţii şi încrucişări a încercat el, şi în legătură cu aceasta ne-a rămas amintirea unei întâmplări destul de amuzante:
Într-o zi l-a invitat prietenul său, Bădică Danielescu, care îi venea şi văr îndepărtat, la el la moşie, la Bârseşti… Cunoscându-i pasiunea, l-a dus în livada lui de pomi fructiferi şi i-a arătat nişte cireşi, pe ale căror crăci creşteau ciorchini mari de struguri de toată frumuseţea, ce se pârguiau liniştit la soare. Mistificarea era grosolană ; în crăcile cireşilor se dăduseră nişte găuri cu sfredelul şi se introduseră coarde de viţă cu frunze şi ciorchini copţi pe ele ; Tache s-a făcut însă că nu observă trucajul şi s-a arătat încântat… Peste câtăva vreme l-a invitat şi el pe Bădică la Dobriţa şi i-a arătat, între altele, brazii înalţi din jurul chioşcului, acoperiţi de sus şi până jos cu trandafiri în floare.
– Da de asta ce ai de zis?… Bădică a rămas cu gura căscată… se vedea dar că nu putea fi vorba de nici o mistificare… numai că trebuie şi niţel spirit de observaţie ca să poţi vedea tulpinile de trandafiri căţărători, sădite la rădăcina brazilor.
Moşia abia producea fondurile strict necesare propriei ei întreţineri, dar, tot ca şi Maica-Tuşa pe vremuri, Tache nu vedea în Dobriţa o sursă de venituri, ci o pepinieră pentru experienţele sale horticole, şi mai ales un colţ pentru el şi pentru ai săi unde să poată petrece vacanţe odihnitoare şi plăcute… Ajunsese la vârsta când omul nu mai trăieşte decât pentru copii. Pe Lenchen o măritase cu unul dintre cei mai renumiţi chirurgi din Oltenia, doctorul Adrian Poenaru, care, după pensionarea lui Tache Culcer, ajunsese şeful spitalului judeţean din Târgu-Jiu, unde introducea o modernizare după alta.113  Acuma venise rândul Marioarei, pe care o ceruse un tânăr medic cu studii foarte frumoase, doctorul Toma Voiculescu, copil de moşneni din Frăteşti…. Ana şi Vera creşteau şi ele, şi Tache ar fi avut toate motivele ca să fie mulţumit dacă nu i-ar fi fost sufletul umbrit de grija lui Max… Ce băiat minunat şi înzestrat era tânărul acesta!… Ce talentat!… dar Tache presimţea că va avea multe necazuri de pe urma lui… Era atât de independent… atât de non-conformist!…
Anii treceau, şi Tache, aşa de activ pe vremuri, îşi trăia acuma viaţa plicticoasă de pensionar. Iarna mai ales, când nu-şi mai avea nici pomii, nici via de care să se ocupe, îi venea să moară de urât ; citea ore întregi, aşezat la biroul lui din Târgu-Jiu, citea cărţi de ştiinţă, de politică, filozofie, sociologie, literatură… citea până obosea, reviste medicale, ziare… seara îi făcea Netty lectură până după miezul nopţii. Îmi amintesc limpede, din camera mea de alături vocea ei egală, susţinută, aşa de bine articulată, care citea, citea într-una, ore întregi, fără să obosească… din când în când o întrerupea el cu câte o remarcă, o completare, o nelămurire… uneori se isca şi câte o discuţie, căci era şi ea cam cicălitoare, iar el, cam încăpăţânat… neam de ardelean, mă rog. „Culcer sum”, îi spunea Netty înciudată.114
Când nu citea, umbla prin casă de colo până colo, supraveghea îngroparea morcovilor şi pătrunjelului în nisip în pivniţa de zarzavaturi, pritocitul verzii (întotdeauna asistam şi eu la operaţie, cu gândul la o ulcică mare de zeamă de varză), punerea brânzei în putină, tăierea porcului (era un specialist în pregătirea mezelurilor şi parcă simt şi acuma în gură şunca aceea trandafirie în care punea atâtea bunătăţi, sau cârnaţii, sau cartaboşii condimentaţi cu piper, nucşoară, ienibahar şi mai ştiu eu ce alte mirodenii… Dar toba în sânge, pusă la presat sub nişte pietroaie mari sau sub greutăţile de la decimalul cel mare din cămară?… şi totuşi, pentru o fire aşa de activă, astea toate nu-i ajungeau, şi atunci a început să cam plece seara la club… A încercat el să joace şi poker, dar o fire cinstită şi deschisă ca a lui nu se putea împăca cu cacialmalele, iar din ziua când a pierdut suma enormă de 100 de lei s-a vindecat definitiv şi de atunci nu a mai jucat decât „preferance”… Nu ştiu cum se joacă, dar după nume, nu prea aduce a joc de tripon.

Într-o zi a venit să o ceară pe Ana un tânăr sublocotenent de artilerie… Tot mai singur rămânea bietul Tache… Doar vara, la Dobriţa, se simţea iar în elementul lui… Acolo se reunea familia toată şi avea întotdeauna grijă să invite şi celebrităţi ; artişti cu vază, care se delectau şi ei cu aerul curat de munte, şi ne delectam şi noi cu arta lor… Pictorii Bulgăraş, Romalo, Albescu… sculptorul Severin, violonistul Kneisel… cred că au păstrat o amintire tot aşa de plăcută despre Dobriţa noastră, pe cât am păstrat şi noi despre talentul lor… Tineretul venea în grup şi organiza excursii pe munte sau vânători, care durau câte trei sau patru zile.
Tache începuse să îmbătrânească ; purta ochelari, părul şi mustăţile îi încărunţiseră bine… îl cam necăjeau reumatismele, aşa că, de la o vreme, nu mai lua parte la aceste expediţii, dar surâdea mulţumit de bucuria celorlalţi.

Fericirea asta patriarhală s-a întrerup însă brusc la 15 august 1916, o dată cu izbucnirea războiului… Toată noaptea s-au tras clopotele şi au sunat goarnele şi a doua zi de dimineaţă, întreaga familie cu invitaţi cu tot, au părăsit Dobriţa, fiecare la datoria lui. Doctorul Dumitru D. Culcer, pensionarul de 66 de ani, îmbracă de bunăvoie uniforma de medic maior şi ia conducerea spitalului de răniţi din Vădeni. Printre colaboratorii săi, lucra la acest spital şi o modestă infirmieră, modestă, dar inimoasă şi neobosită ; era cercetaşa Ecaterina Teodoroiu. Douăsprezece şi paisprezece ore pe zi nu se mişca bătrânul doctor din mijlocul răniţilor săi… erau atâtea de făcut şi lipseau atâtea… Un singur tabiet avuse şi el de ani de zile: o jumătate de ceas de odihnă după-masa… Avea însă să renunţe la mult mai multe.
Duşmanul răzbeşte însă ; spitalul Vădeni este comasat cu cel judeţean şi evacuat la Craiova, iar bătrânul medic-maior, demobilizat… Ne-am refugiat mai întâi la Craiova, apoi la Bucureşti, unde ne-au ajuns nemţii din urmă. Viaţa sub ocupaţia germană devenea tot mai grea. Locuiam pe Bulevardul Colţii115  în casele Doamnei Maria Colonel Cincu, evacuată în Moldova. Tot cu noi la Bucureşti venise să locuiască şi Tanti Marioara Voiculescu, cu copilaşii ei, Vlad şi Radu. Toma, soţul ei, medic-căpitan, fusese evacuat cu spitalul său în Moldova.
Bon-Papa se scula în fiecare dimineaţă la ora trei, ca să ocupe un loc la coada de pâine ; toată capitala o colinda în căutare de alimente…
Nu ştiu cum reuşea el să facă rost de făină, de zahăr sau de untură, dar ştiu că niciodată nu a venit acasă cu mâna goală, şi că mulţumită lui nu am resimţit lipsurile războiului… Într-o zi a venit fericit că găsise o pungă de 100 grame cafea… la un ceasornicar. Nu se mai găsea decât un singur dulce… stafide.
Iarna aceea, 1916-1917, a fost groaznică. Termometrul nu se ridica niciodată peste minus 25 de grade şi adeseori scădea sub minus 30. Crivăţul nu se mai oprea cu vuietul lui groaznic… Viscolul troienise zăpada până la straşinile caselor fără etaj… şi sărmanul Bon-Papa, care pleca zilnic la cumpărături în toiul nopţii, revenea acasă pe la 11, rebegit, cu mustăţile încărcate de promoroacă şi braţele încărcate de pachete. Micuţul Radu, zis „Dicker-Mann” (Grasul), se repezea la buzunarele lui să-l caute de stafide… Bon-Papa tuşea, îşi ştergea gheaţa de pe mustăţi, de pe ochii înroşiţi de ger şi de pe obrajii tăbăciţi de viscol, dar râdea fericit.
Era furios când întâlnea pe stradă uniformele gris-verzui ale armatei de ocupaţie şi simţea cum i se taie respiraţia… A fost silit să primească în cuartir trei ofiţeri, dar niciodată nu a schimbat un cuvânt cu ei, deşi vorbea curent limba germană, şi abia le răspundea cu un deget când îl salutau, tocmai el, care se bucura de faima că nimeni nu-l putuse vreodată preveni la salut.116
În primăvara lui 1917 ne-am întors la Târgu-Jiu şi am găsit casa devastată de soldăţeasca germană: parchetul distrus, mobila stricată, vazele mari chinezeşti numai cioburi, tablourile din salon tăiate cu sabia, oglinzile împuşcate cu pistolul… Indignarea lui Tache nu cunoştea margini, şi din porci şi din vandali nu-i scotea pe belicoşii ocupanţi. S-a dus la ţară şi a găsit o companie întreagă instalată în casele noastre, aşa că a trebuit să locuiască la Niţă Sârbu. Acolo, la Dobriţa, mizeria era şi mai grozavă…: cireşii cei mari din spatele pivniţei, care produseseră pe vremuri nişte altoaie aproape cât pruna de mari, cu carnea tare şi dulce, se întindeau acuma în sus ca nişte catarge uriaşe, fără frunze, fără crăci, fiindcă acestea fuseseră tăiate cu toporul, ca să nu-şi mai dea osteneala să se suie în pom să culeagă roadele. Cei 14 stupi din fundul grădinii fuseseră omorâţi încă din timpul iernii cu apă fiartă, ca să li se poată lua toată mierea, fără pericol din partea albinelor… În casă, totul distrus… mobila sfărâmată, uşile sparte… vinul din pivniţă dispărut… sticlele, toate lipsă… butiile cele mari sparte… Bietul Tache era furios… Niciodată până atunci nu-l auzisem însă înjurând…şi cu ce foc înjura!… Era tot ce putea face. Neputinţa impusă acestui om activ, care înfăptuise atâtea în viaţă, îl înnebunea… Ani de zile nu a mai vrut să meargă la Dobriţa şi numai târziu de tot, numai după ce i-a repus fiică-sa Ana casa pe picioare, a consimţit să revadă acele locuri care îi fuseseră atât de dragi.
În tot Târgu-Jiul ocupat de germani, nu mai rămăseseră decât trei medici, 117  dintre care, cel mai tânăr era el, care nu avea decât 68 de ani. Diabetul şi reumatismele îl supărau tot mai tare, dar a înţeles totuşi să ocupe funcţia de medic primar al oraşului ; postul cerea multă alergătură: dispensarul comunal, inspecţia la şcoli, la abator, vizitarea la domiciliu a bolnavilor din toate mahalalele, măsuri sanitare şi de higienă, vaccinări, autopsii. Pleca la şapte dimineaţa de acasă, venea la prânz pentru o oră şi apoi lipsea iarăşi până seara la nouă. Masa o luam în cămară, căci toată casa era ocupată de trupe nemţeşti. Mâncam mai mult linte şi ceapă cu sare, spartă cu pumnul pe masă, iar pâinea care se vindea amestecată cu tărâţe, cu paie tocate, ba chiar şi cu pământ (uneori ne rămânea câte o pietricică în dinţi), nu se putea consuma, şi mâncam numai mămăligă… Într-o vreme apăruse pe piaţă carne de miel, dar acesta se vindea fără capete şi fără picioare şi nu ştiam de ce, ne rămânea întotdeauna în gât, până în ziua când Sofi, bucătăreasa, a descoperit pe acest „miel” nişte peri foarte suspecţi… era de fapt câine. Din ziua aceea nu ne-am mai atins de nici un fel de carne. Într-o zi ne-a adus un pacient un crap şi a fost sărbătoare. Bunică-mea desenase o caricatură. Înainte de război: tânărul oferea iubitei sale un buchet de flori şi un şirag de mărgele iar ea le primea cu multă răceală. Acuma: tânărul îi oferea un jambon şi un şirag de cârnaţi, iar ea sărea în sus de bucurie. Cu toată oboseala, lipsurile şi supărarea, cu noi copiii, Bon-Papa era tot vesel şi tot cu gluma pe buze.
Peste câtva timp a fost ridicat de nemţi şi dus ca ostatic în lagărul de la Tismana, unde a lucrat ca medic al lagărului. Acolo i s-a zdruncinat definitiv sănătatea şi când l-au eliberat, peste un an, nu mai era muntele acela de om care fusese până atunci… Se rupsese parcă ceva în el ; începuse să sufere de inimă şi diabetul se agravase.
Pacea de la Buftea din primăvara lui 1918, prin care pierdeam libertatea, Carpaţii şi petrolul, l-a demoralizat peste măsură… De nicăieri, nici o veste bună, nici o rază de speranţă… presa publica numai ceea ce permitea cenzura, şi radio sau TV încă nu exista pe atunci ; nu mai ştia nimic de Max, de Lenchen, de Ana şi Vera, plecaţi în Moldova din 1916… doar cu Marioara care locuia cu copiii la Craiova mai avea legătură. Zâmbetul nu l-a părăsit însă niciodată şi se interesa în aşa măsură de grijile celorlalţi, încât nu mai avea timp să vorbească despre ale sale.
Când rămânea însă singur, cădea pradă demoralizării. Ţin minte cum locotenentul Muller, cuartiruit în casa noastră, se pregătea într-o noapte să meargă să comande un pluton de execuţie: trebuia împuşcat un biet ţăran, care pusese mâna pe topor ca să-şi apere vitele de rechiziţie. Prietena lui Muller, o târgujiancă, o germană de origine, era în seara aceea la el ; Muller îi făcuse rost de o invitaţie şi se pregătea să meargă şi ea să privească cum îl vor ucide pe nenorocit. Prin uşa care despărţea camera lui Bon-Papa de aceea a neamţului, se auzea toată conversaţia. Toată noaptea n-a mai dormit bunicul meu, iar a doua zi nu s-a atins de mâncare… Tremura de ciudă bătrânul, şi până seara s-a plimbat în sus şi în jos în salonul cel mare, cu mâinile în buzunare şi oprindu-se din când în când în dreptul geamului… Semăna cu o fiară în cuşcă cu mustăţile sale zburlite şi sprâncenele stufoase, deplasându-se fără întrerupere de la un capăt la altul al salonului la celălalt, cu paşi grei şi apăsaţi de tigru, călcând fără zgomot cu papucii lui de pâslă pe covorul pluşat… aproape îţi făcea frică să te uiţi la el…

Dar iată că, într-o zi ceţoasă de noiembrie a aceluiaşi an 1918, îşi face apariţia pe străzile orăşelului nostru un sublocotenent francez. Nu mai ştiam ce să credem… Nu mai înţelegeam nimica… De luni de zile trăiam ca într-un mormânt, fără nici o ştire, fără nici o legătură cu exteriorul, şi nu aveam de unde şti că Germania fusese definitiv învinsă şi că ceruse Aliaţilor un armistiţiu, că România denunţase pacea ruşinoasă de la Buftea şi că armatele noastre zburau spre interiorul zonelor ocupate de nemţi, că Kaiserul german abdicase… în două zile, oraşul a fost golit de trupele de ocupaţie… pe străzi era un delir colectiv, manifestanţii cutreierau oraşul în toate sensurile, la toate colţurile cântau fanfare şi orchestre improvizate şi se jucau hore. Doctorul Culcer a fost invitat la banchetul pe care oraşul l-a oferit misiunii franceze şi a pregătit în grabă un toast pentru această ocazie festivă. Era o minune de retorică spontană, vibrând de patriotism cald şi de simţăminte umane, o izbucnire avântată a unui suflet descătuşat după o comprimare atât de apăsătoare şi de îndelungată. Înainte de a pleca la banchet, Tache i-a citit lui Netty discursul, dar a trebuit să-l întrerupă la mijlocul lui, din cauza lacrimilor care i-au tăiat glasul.
A încercat să-l reia a doua oară, a treia oară, dar întotdeauna l-a înăbuşit emoţia, şi în seara aceea nu a vorbit.

După încheierea păcii, doctorul Culcer a încercat să militeze ca şi în trecut în politică, dar prea se schimbaseră multe… totuşi, la stăruinţele lui Brătianu a acceptat să candideze la alegerile de senatori din 1920, dar parlamentul postbelic l-a dezgustat repede. Şefia partidului îl obosea şi ea… sforăriile şi manevrele de culise se înmulţiseră într-o măsură scandaloasă, şi atunci, plictisit, decepţionat, bătrânul acesta de 72 de ani, s-a retras definitiv din arena politică, deşi a continuat până la sfârşitul vieţii să sprijine partidul cu sfatul său.

Suntem în 1920. Pământul arabil se expropriase în întregime şi nu-i mai rămăsese decât livada de pomi şi via, pe care au atacat-o în anul acela tot felul de dăunători: oidium (rugina), peronospora (mana), pe rând, cădeau peste podgoria lui. De când cu filoxera din 1902 nu se mai pomenise aşa prăpăd, şi bietul Tache nu mai prididea cu stropitul şi cu îngrijitul.

În curând a măritat-o şi pe Vera, cu tânărul inginer Grigore Schileru.
Doctorul Dumitru Culcer îşi socotea acuma datoria împlinită faţă de familie şi faţă de societate. Mai toate figurile cunoscute din Târgu-Jiu dispăruseră ; cei ce nu erau morţi se strămutaseră pe alte meleaguri… Noua societate postbelică, febrilă şi dezorientată, îl îngrozea cu lipsa ei de decenţă… Nu mai avea ce căuta într-o astfel de lume cu care nu avea nimic comun. Nu se simţea folositor nimănui, cu pletele sale albe şi concepţiile sale învechite… Nu mai vedea nici o acţiune în care să se poată angrena cu rost.
Fetele cu soţii lor erau plecate din Târgu-Jiu… Max, cu noua sa familie, se întindea fără jenă peste el şi se făcea stăpân peste obiectele sale… „ăştia mă moştenesc de viu!…”, exclama el înciudat. Numai bătrâna sa Netty mai rămăsese lângă el… ore întregi stăteau seara de vorbă sau la lectură, şi el simţea cum numai alături de sufletul ei mai reuşea să găsească o rază de soare tomnatic.
Vara, la Dobriţa se simţea însă din nou cel de altădată, adevăratul cap de familie incontestabil şi incontestat, în aceeaşi atmosferă de bună dispoziţie ca şi pe vremuri, când trăia Maica-Tuşa sau şi mai de mult… Parcă-l mai văd şi astăzi tronând în capul mesii din chioşcul de sub brazi, şezând maiestuos în fotoliul său din nuiele împletite, ca un adevărat patriarh, şi alături de el Bonne-Maman, cu bogatul ei păr argintiu, mărunţică şi volubilă… apoi Tanti Ella cu Nenea Adrian, Tanti Marioara cu Nenea Toma, Tanti Ana cu Nenea Petrică, Tanti Vera cu Nenea Grigore… ordinea ierarhică se respectă, mă rog… şi să n-o uităm nici pe bătrâna Mademoiselle, cu farfurioara în care strângea bucăţele pentru Domino, motanul ei cel negru… şi nici pe Nenea Eugen, fratele mezin al lui Bon-Papa, surd şi slab de minţi, cucăind absent pe scaunul lui… În coada mesii veneam noi, copiii: eu, cel mai mare, apoi Vlad şi Radu Voiculescu, apoi frăţiorii mei, Dan şi Adina… şi, în fine, micuţa Sanda Petrescu (Pui, fetiţa Tantii Verii abia se născuse şi tata era plecat în străinătate), eram de obicei în jur de 18 la masă…
Cu atâţia mărunţei împrejur, liniştea era cam greu de menţinut, şi Bon-Papa tăiase din alunişul din faţa pivniţei o nuia lungă, pe care o înălţase la rangul de Mare Pedagog, responsabil cu ordinea şi disciplina la masă, şi îi pusese numele Peştaloţi.118  „Pedagogul” sta de strajă lângă fotoliul lui Bon-Papa, şi cum devenea unul dintre noi mai gălăgios, doar îl agita prin aer, şi pe loc se făcea o tăcere mormântală. Niciodată nu a intrat însă Peştaloţi în acţiune… cel mult ca să gonească câte un câine obraznic (erau cu totul 11 la curtea noastră), care devenea prea supărătot cu cerşetoria lui în jurul mesii.
⇑
Boala necruţătoare de cord, contractată în lagărul de ostatici, devenea însă an de an mai gravă, iar ultimul său an de viaţă a fost un adevărat calvar. Omul acesta, care niciodată cât a trăit nu făcuse pe nimeni să sufere, care alinase el însuşi atâtea suferinţe în jurul său, îndura acuma nişte torturi de neînchipuit…Se sufoca ori de câte ori punea capul jos să doarmă, şi i se făcuse un eşafod de perne pe care se răzema într-o rână… şi aşa se chinuia el zi şi noapte în capul oaselor. Netty îi da să mănânce, îl spăla, îi da îngrijirile cele mai intime şi mai neplăcute, iar el, care vorbea cu mare greutate, îi lua în tăcere mâinile şi i le săruta, în timp ce lacrimile i se prelingeau încet peste obrajii supţi de boală.
Când am fost avansat sublocotenent, în iulie 1927, am revenit la Târgu-Jiu după o absenţă de un an şi m-a înspăimântat aspectul acela slăbit de suferinţă… Ce munte de om lăsasem anul trecut, şi ce regăseam acuma!… Şedea pe pat, răzemat de grămada lui de perini, şi gemea într-una… Când m-a văzut ofiţer, s-a bucurat să mă ştie cu carieră, cu viitorul asigurat.
„Ţi-au dat şi… ţi-au dat şi ţie… un os… un os de ros?…”, m-a întrebat el vorbind cu greutate şi zâmbindu-mi trist şi cu glasul stins… Era mulţumit de gluma lui, şi zâmbeam şi eu, deşi cu greu îmi ţineam lacrimile… Ore întregi stăteam pe scaun şi priveam în tăcere cum se ducea bradul acesta falnic, care a fost atâţia ani mândria judeţului său…

A murit la 13 august 1927, ora 1110 şi a fost înmormântat miercuri, 17. Oraşul a înţeles să-l cinstească cum se cuvenea, şi în ziua tristei ceremonii, la toate instituţiile se arborase doliu. Lămpile electrice erau aprinse ziua în amiaza mare şi cernite cu zăbranic negru. Distincţiunile cu care fusese decorat119  i-au dat dreptul la paradă militară, dar cel mai impresionant omagiu a fost acela al ţăranilor. Din toate satele judeţului veniseră să-i aducă un ultim salut, dar mai ales din Dobriţa. Cred că au fost mai multe mii, oraşul era alb de ţărani. Încă de dimineaţa, sute de dobriceni se perindau prin faţa catafalcului să omagieze pe acela care le fusese mai mult decât un părinte. Trei ore în şir au trecut rând pe rând prin faţa mortului, îşi făceau cruce şi sărutau în tăcere mâna aceea care, zeci de ani în şir, răspândise numai bine în jurul ei, şi care acuma îngheţase pentru totdeauna… lacrimile le alunecau încet peste obrajii tăbăciţi, căci simţeau că odată cu „Domnu Doftor” dispărea o lume, o lume care nu avea să mai revie niciodată. Durerea sinceră a acestor oameni simpli i-a făcut mai multă cinste decât toate discursurile şi onorurile militare… Era un omagiu spontan, căci nimeni nu-i adusese cu de-a sila din satele lor… Nu-l mai pot uita pe sărmanul Matei Ban, vecinul nostru de curte, care sta în picioare lângă uşă, rotindu-şi stângaci căciula în mâini şi neputându-şi opri hohotele de plâns.
„…Plâng plaiurile Dobriţei pe fiul lor iubit!…”, a strigat cu glasul tăiat de emoţie, învăţătorul Mitică Pupăză, care a vorbit în numele sătenilor.
„…Ţara a pierdut un om, un om integru, un om de o cinste şi o capacitate exemplară, ce va fi multă vreme dat ca exemplu în părţile noastre ; o fire aleasă, care a încurajat întotdeauna iniţiativele frumoase, ori de unde au pornit ele, numai să tindă la binele neamului…”, a spus ministrul G. Tătărescu, trimis la Târgu-Jiu să reprezinte Guvernul la înmormântare.
„…Putea-vom oare uita pe doctorul săracilor, pe apostolul care mergea din casă în casă să uşureze suferinţele celor mulţi, să le aducă sănătatea?…”, a exclamat doctorul N. Hasnaş, care a vorbit în numele corpului medical.
„…Nu am avut până acum curajul să scriu despre marea mea nenorocire, moartea iubitului meu soţ, Dumitru D. Culcer, după o lungă suferinţă a inimei lui atât de bune, care ne-a iubit pe toţi aşa de mult… regretat de toţi, atât ca doctor, cât şi ca om cinstit şi bun…”, notează îndurerată Netty pe marginea acatistierului rămas de la strămoşul Nicolae Otetelişteanu, în care de un veac şi mai bine se consemnau toate evenimentele fericite şi dureroase ale familiei.
Eu unul, nu am putut niciodată admite că Bon-Papa nu mai este… Prea a fost puternică personalitatea acestui bărbat, prea adânci urme a lăsat el în jurul său… Prea a fost iubit de ai săi şi de cei de lângă el… Era imposibil de admis ca, o dată cu dispariţia lui fizică, să presupui că a încetat de a mai fi…
De câte ori nu l-am văzut noaptea în vis!…
GRIGORE D. CULCERtc “GRIGORE D. CULCER”
1852-1929
Nu mă pot gândi la Nenea Grigore şi la Tanti Poli fără a-mi veni în minte celebra stampă a lui Pieter Breughel, Praznicul celor Slabi, din 1563: în jurul unei mese sărăcăcioase, într-o cămăruţă întunecoasă şi tot atât de modestă, ospătează vreo zece personagii, bărbaţi şi femei, care de care mai famelici, mai filiformi, mai ascuţiţi şi mai deşiraţi, numai pielea şi oasele pe ei ; câţiva copii şi căţei la fel de subţiratici completează tabloul. Un individ grăsun şi rotofei, care a încercat să le tulbure întrunirea, este poftit pe uşă afară fără prea multe formalităţi.
Din acest tablou par să fi descins Nenea Grigore şi cu Tanti Poli. Mi-i amintesc atât de bine, încât am adeseori impresia că trebuie să fie pe undeva, într-o cameră vecină, şi că dintr-o clipă în alta îi voi vedea apărând pe uşă. Nenea Grigore, înalt şi subţire, cu mâinile fine şi osoase, cu zâmbetul său blajin încadrat de cioculeţul acela alb, cu ochii mici şi râzători sclipind de isteţime şi bunătate, puţin cam chel… lung şi deşirat în hainele sale gris, ţinându-l în braţe pe Zizi, un fox-terrier alb şi ascuţit, care nu mai conteneşte din mârâitul său nervos. Alături de el, în negru, păşeşte solemnă Tanti Poli, înaltă şi uscăţivă, slabă şi ascuţită, ţeapănă de parcă ar fi înghiţit un baston, îmi evoca pe regina Maria-Luisa a Spaniei, aşa cum a pictat-o Goya în tablourile sale. Nici o urmă de zâmbet pe figura ei împietrită, de parcă ar fi fost o statuie egipteană… Nenea Grigore şi Tanti Poli… Mi-ar fi cu neputinţă să vorbesc de anii copilăriei mele, fără a menţiona aceste două figuri, atât de organic încadrate în atmosfera familiei noastre.
Ce vesel om era Nenea Grigore, şi cum ştia el să iubească copiii!… Ni s-a păstrat în familie o fotografie de la Dobriţa din 1903, reprezentând o şatră de ţigani. Tetea era Nenea Grigore în persoană, în straie de bulibaşă, bătând îndârjit cu barosul în nicovală. Muica era Tanti Poli, tronând despletită pe un scaun în mijlocul tabloului, impasibilă şi gravă ca o statuie a Veşniciei. Fetele lui Tache, toate patru, completează tabloul: Lenchen ghiceşte în cărţi, Marioara, cu braţul răzemat de o grindă, nu ştiu la ce visează, Ana şi Vera „dănciucii”, numai în cămăşi, tremură ca nişte adevăraţi pui de bodaproste.
Ţin minte, vara la Dobriţa, câte jucării îmi făcea Nenea Grigore din mere, din nuci sau din ştiuleţi de porumb… Ce zmeie nu înălţam împreună!… Într-o zi, aveam şase ani pe atunci, l-am văzut cioplind cu briceagul, dintr-o prăştilă, nişte speteze… La ce o fi lucrând oare?… Tremuram de nerăbdare şi-i dam într-una târcoale.
– Nu e pentru copii! îmi răspundea el cu glasul gros când îl sâcâiam prea tare, dar nu voiam să-l cred… A asamblat spetezele în cruce şi apoi le-a împodobit cu o mulţime de morişti de vânt din hârtie de toate culorile ; una mare, roşie la mijloc, iar pe ramurile crucii, morişti din ce în ce mai mici, verzi, galbene, albastre, portocalii, violete, roz… Iată… jucăria e gata. Nenea Grigore o ridică în sus şi porneşte grav cu ea prin curte împotriva vântului… moriştile se învârteau vesele, unele pe dreapta, altele pe stânga după cum fusese îndoită hârtia. Eu săream în sus şi ţipam de bucurie, alergând ca un nebun în jurul lui şi trăgându-l de poala hainei să mi-o dea.
– Lasă-mă în pace, tu… ţi-am spus că am făcut-o pentru mine!…
– Nu e adevărat, nu e adevărat… e pentru mine!…
Acesta era Nenea Grigore!…
D-apoi la masă, ce mult putea să ne înveselească cu glumele sale spuse pe nerăsuflate:
– Anaram socardeam şoşareala calaveam… garno!…parno!… şoşirăncardea!…
Toţi eram convinşi că vorbeşte ţigăneşte… de fapt era cea mai pură românească:
– An aram… soc ardeam… şosea rea la cal aveam… gard nou!… par nou!… Ş-o şiră încă ardea!
Sau această ghicitoare spusă tot pe nerăsuflate, fără nici un interval între cuvinte:
Lacappajurelapicioarerăşchitoarelacoadăpârâtoarecocoşulebouleaiînţelesnătărăule?
Ghici, ce e?…
Nimeni nu ghicea, nimeni nu băgase de seamă că tot el ne dăduse şi dezlegarea, şi mai ales, nimeni nu băgase de seamă că ne făcuse boi şi nătărăi. Acesta era Nenea Grigore ; iubea copiii şi era iubit de ei… el n-a avut copii.
Grigore Culcer, Grigorie, cum îi spuneau părinţii, a fost al treilea fiu al doctorului Dimitrie şi al Anicăi. S-a născut la 17 august 1852, în casa mamii sale din Târgu-Jiu, ce avea într-o zi să‑i rămâie moştenire lui. De mic copil s-a dovedit o fire plăpândă, dar noroc că vara, când se ducea la mătuşă-sa Elena, aerul tare al Dobriţei îi refăcea vlaga şi îi mai înroşea obrajii. Toate nebuniile îi erau îngăduite acolo în casa Maichii-Tuşii. Seara, când veneau caprele de la munte, cine încăleca voiniceşte pe ţapul cel mare şi ocolea în goană casa, mai mândru ca Alexandru pe Ducipalul său?… Grigorie, desigur… Raiul de la Dobriţa nu avea să ţină însă decât două luni şi iar venea toamna… iar venea munca şcolărească, privaţiunile şi pensioanele cu dormitoarele neîncălzite… Se făcuse băiatul ca de patrusprezece ani, se deşirase mult şi pantalonii şi mânecile i se făceau tot mai scurte… Stătea acuma în gazdă la un popă, Bălăcescu, în Bucureşti, mânca pe sponci, muncea din greu cu şcoala, seara cădea mort de oboseală şi, ca toţi copiii plăpânzi şi surmenaţi, i se întâmpla şi lui… dar să dăm mai bine cuvântul Anichii.120  „…şi cu Grigorie nu ştiu ce să mă fac că tot se pişă în pat şi îmi este teamă că nimeni nu-l va ţine cu astă patimă, că mie, şi mi s-a urât şi mi-au putrezit saltelele…” Săracul Grigorie!… ce copilărie chinuită!…
Era un element studios şi, cu toate lipsurile, nu şi-a neglijat niciodată învăţătura. După ce şi-a pierdut tatăl, viaţa a devenit şi mai grea ; timpul liber şi-l devota mamii sale, tot mai bolnavă din zi în zi… El îi scria corespondenţa cu caligrafia lui cea fină şi îngrijită, căci biata mamă nu mai avea putere să ţină un condei, şi tot el îi făcea toate serviciile mărunte… Împlinise de curând 18 ani şi parcă nu se mai oprea din crescut… Costumul, croit dintr-un rând de haine al răposatului Iancu Economu, îi rămăsese mic ; îl peria şi-l curăţa cu grijă, ca să nu se vadă cât era de uzat.
În curând şi-a pierdut şi mama şi a rămas în îngrijirea Maichii-Tuşa, care l-a trimis peste un an la Gand, în Belgia, să studieze ştiinţele financiare. Constituţia lui delicată, sensibilizată de lipsurile şi privaţiunile din copilărie, nu a rezistat la condiţiunile grele ale vieţii de student, într-o ţară cu clima umedă ca Belgia în care plouă zece luni pe an. Pensiunea sa modestă îi sosea din ţară destul de neregulat şi adeseori ajungea să postească forţat, iar munca intensivă îl istovea. Nu e deci de mirare că sinistra boală de piept care, de ani de zile se cuibărise în casa mamei sale, începuse să-şi arate colţii. Maica-Tuşa s-a alarmat însă din timp şi l-a rechemat urgent în ţară. Aerul tare al Dobriţei a săvârşit minunea vindecării, fără streptomicină, hidrazide şi mai ştiu eu ce medicamente moderne din zilele noastre. Grigore s-a făcut bine, dar a regretat mult că a trebuit să părăsească Belgia ; ani în şir a tot sperat că într-o zi va putea reveni să-şi termine studiile… dar cu câte iluzii neîmplinite nu trăim o viaţă întreagă!… Până una alta şi-a terminat studiile universitare la Bucureşti şi se pregătea să ocupe un post de casier central la Administraţia Financiară din Târgu-Jiu.
Pe atunci nu puteai însă deveni mânuitor de bani publici dacă nu depuneai în prealabil o garanţie serioasă, care avea să stea consemnată la Stat până în ziua pensionării. Era un fel de asigurare contra delapidării, şi pentru un post ca acela, la care îi dădeau drept studiile, nu trebuia nici mai mult, nici mai puţin decât 20.000 de lei ; pe vremea aceea „când era leul cât roata carului”, suma asta reprezenta o avere… Cu mare greutate a reuşit el să obţină un împrumut din zestrea soţiei lui Vladimir, urmând să ramburseze banii în rate, pe termen lung, şi fără dobândă. Postul putea acuma fi ocupat…
Dar vezi, omul propune şi femeile dispun.
De la o vreme, Grigore venea tot mai des în casa boierului Săftoiu, care avea mai multe fete… Pe Poli, mai ales, o pierdea din ochi de dragă ; înaltă şi subţire ca şi el, dar rece şi enigmatică, băiatul nu ştia ce să mai facă ca să-i încălzească inima. Bineînţeles că o ţinea la curent cu grijile şi preocupările sale, şi ea îl asculta întotdeauna cu atenţie… Şi iată că într-o zi a intrat radios în casa viitoarei sale soţii ; banii fuseseră în sfârşit găsiţi, rambursarea lor se va face în condiţiuni omenoase… peste câteva zile îşi va putea ocupa postul… un post bun… în curând se vor putea căsători ; trăiască viaţa!…
În clipa aceea însă s-a deschis uşa de alături şi Coana Săftoaica a bătrână121  intră în casă plânsă toată, răvăşită, cu părul în dezordine, şi-i cade în genunchi:
– Grigore, Grigoree!… Suntem distruşi!… suntem dezonoraţi!… Vai, vai, ce nenorocire!… Săftoiu al meu a jucat cărţi şi a pierdut douăzeci de mii de lei… Azi este ultima zi, şi dacă nu plăteşte îl închide… Vai, vai!… bărbatul meu la puşcărie!… Ce ruşine pe capul acestor copile nevinovate!…
Lovitura de teatru fusese pregătită cu îngrijire şi inima blajină a lui Grigore nu a putut rezista la scena asta tragică… Graţios şi dezinteresat le-a pus banii la dispoziţie. În schimb, la 15 august 1882, tânărul Grigore Culcer şi-a celebrat cununia cu tânăra Polina Săftoiu, în biserica din Dobriţa. A găsit el pe urmă alţi bani la un cămătar şi i-a achitat în condiţiuni teribil de apăsătoare (plus datoria lui Vladimir). An de an îşi tot preschimba poliţele, care creşteau mereu, umflate de dobânzi. Abia în 1916 a reuşit, în fine, să-şi lichideze datoria, dar a venit războiul, inflaţia, şi el de sărăcie tot nu a scăpat.
Delicateţea sufletească a lui Grigore Culcer a rămas proverbială. Inteligent, capabil, cinstit, dotat cu foarte mult bun-simţ şi cu şi mai multă inimă, cult, manierat, vesel, plăcut, ar fi ajuns desigur foarte departe în carieră şi în societate, dacă nu l-ar fi frânat sănătatea sa precară, strâmtorarea financiară şi nevasta. A fost mulţi ani casier general al Administraţiei Financiare Gorj, apoi inspector financiar şi, în fine, inspector administrativ. Cinstea lui ireproşabilă, integritatea şi tactul său i-au atras aprecierea şefilor, care i-au încredinţat multe misiuni dintre cele mei delicate, în care se cerea o probitate absolută, iar capacitatea sa profesională, spiritul de prevedere şi de echitate, patriotismul său cald, bunătatea, afabilitatea şi delicateţea i-au asigurat dragostea şi admiraţia tuturor colegilor şi subalternilor.122  Pe câţi dintre cei care au lucrat cu el nu i-am auzit cu ani în urmă povestind despre Grigore Culcer şi exprimându-şi admiraţia în termeni elogioşi care-ţi făceau o adevărată plăcere: „A fost un om, domnule!…”
Dorinţa de înfăptuiri l-a îndemnat şi pe el să activeze în politică, şi nu am înţeles niciodată de ce s-a înscris în partidul Conservator, tocmai el, care nu avea nici moşii, nici avere şi era plin de datorii. Ştim că a fost şi prefect al Judeţului în 1911 şi, apoi, în zilele grele ale ocupaţiei germane din 1916-1918, când a apărat cu căldură şi competenţă interesele populaţiei nevoiaşe în faţa exigenţelor mereu crescânde ale forţelor de ocupaţie. Misiunea lui a fost dintre cele mai delicate, veşnic între ciocan şi nicovală, nu o dată i-a convins pe nemţi să-şi reducă pretenţiile… Nu se umilea în faţa lor, dar nici nu sfida. Calm, blând, ferm şi consecvent, a reuşit să obţină mai multe decât ar fi obţinut alţii prin aroganţă sau prin viclenie. Citez din Calendarul Gorjului pe 1925, pag.91:
„…în timpul ocupaţiei (…), Dl. Gr. Culcer a ocupat demnitatea de Prefect al jud. Gorj. În această situaţiune şi în momentele cele mai grele ale neamului, domnia sa a fost de mult folos locuitorilor rămaşi în teritoriul ocupat, făcându-se totdeauna ascultat chiar de armatele de ocupaţie, deoarece, prin felul său cinstit şi drept, se impunea şi acestora.”
Modestia l-a caracterizat o viaţă întreagă: într-o zi pe când era în bucătărie şi gătea, încins cu un şorţ – căci era foarte priceput în arta culinară –, a intrat la el un om şi l-a întrebat de „Domnu’”.
Mă duc să-l anunţ îndată, a răspuns Grigore, poftindu-l să ia loc pe scaun.
– Dumneata cum te împaci cu el, Moşule, l-a întrebat omul nostru. Ce fel de om e?…
– De, ştiu şi eu ce să zic?… Aşa şi aşa…
– Şi-ţi dă leafă mare?…
– Nu prea… că n-are nici dumnealui de unde… răspunde Grigore zâmbind pe sub mustaţă.
Conversaţia a continuat pe acelaşi ton. Omul nostru, captivat de simpatia ce i-o inspira „moşul” de la bucătărie şi-a deschis larg inima, povestind tot ce avea pe suflet, şi, bineînţeles, fără a face economie de aprecieri.
În fine, bucătarul s-a dus să-l anunţe pe „domnu” care l-a primit în biroul său, de data asta bine îmbrăcat. Cu ochelarii pe nas, şi aplecat peste masa lui de lucru… Tablou!
Nu însă toată lumea care venea în casa Grigore Culcer s-a bucurat de o primire aşa aleasă… Într-o duminică, le-a sosit o fină de la ţară… Pusese pe ea tot ce avea mai bun: iia înflorată nouă, năframa de borangic, opregele bătute-n fluturi… a găsit-o pe Tanti Poli singură.
– Săru’mâna, Naşă!…
– Bine ai venit, Fină!… a răspuns Tanti Poli, dându-i mâna la sărutat şi luând grabnic în stăpânire tradiţionalul plocon: câteva ouă, puţin unt… aşa, ca la ţară.
– Ce bine-mi pare că ai venit, Fină!… continuă Tanti Poli… Uite, tocmai făceam (?) curăţenie prin casă. N-ai vrea cumva să mă ajuţi?…
– Bucuros, Năşică dragă!… nu ştia sărmana ce o aştepta. A început cu curăţitul prafului de pe mobile (şi era ceva praf, nu glumă), a urmat apoi spălatul vaselor, operaţie care se făcea la intervale mari ; servitoare nu ţineau, iar Tanti Poli, pentru nimic în lume nu şi-ar fi stricat mâinile ei delicate, 123 („La mine acasă, nici pe un ac nu mă lăsau să pun mâna…”), apoi curăţitul camerelor, una câte una, şi, în fine (ţin-te bine cititorule!…), spălatul pardoselii. Se întunecase de mult, dar biata fină, cu ghetele scoase, cu opregele ridicate în brâu, în genunchi pe duşumea, freca de zor, muind din când în când peria de paie veche şi tocită, în ligheanul de tablă plin cu apă cenuşie… Mereu îl golea peste balcon şi alerga să aducă altă apă de la fântână, dar imediat se murdărea la loc… Numai duşumeaua, săraca, ştia de când nu mai văzuse perie…
În fine, treaba s-a gătat… Biata fină îşi pune în ordine părul despletit, îmbrăcămintea cocoloşită şi murdărită şi cere să se spele… Cu mare greutate s-a putut găsi o cojiţă de săpun. Fina e gata de plecare… A trecut de miezul nopţii ; Tanti Poli cucăe într-un fotoliu.
– Săru’mâna, naşă, rămâi cu bine!…
– Stai, nu pleca aşa… Ţine şi tu pentru tine… şi îi întinde… o hârtie de 5 lei.
Avariţia lui Tanti Poli – deşi justificată de strâmtorarea lui Nenea Grigore – devenise proverbială în tot oraşul… Bătrâna ei casă din Str. Tudor Vladimirescu, ridicată de Ianache Sâmboteanu, în care se născuseră cei cinci fraţi Otetelişanu şi apoi cei şapte fraţi Culcer, casă dată ca zestre Uţei Sâmboteanu şi apoi Anicăi Otetelişanu, moştenită la urmă de Grigore Culcer, devenise acuma un fel de hrubă, mai ales după ocupaţia germană din 1916-1918, când fusese devastată şi mobilierul distrus… Acuma se părăginea, îmbâcsită de praf şi de păienjeniş, împuţită de miros de pisic şi de alte mirosuri… scara de serviciu şi galeria de lemn din spate, de pe care vopseaua se cojise de mut, putrezeau văzând cu ochii şi scârţâiau sub paşii noştri de ne era întotdeauna teamă să călcăm. Cu toată afecţiunea ce mi-o inspira bietul Nenea Grigore, intram întotdeauna cu repulsie în casa aceea…124  În fundul casei avea Tanti Poli o cameră plină cu capete de sfori, cutii de carton, cutii de francafea şi de conserve goale, sute de cutii de chibrituri goale, zdrenţe, pachete de scobitori întrebuinţate, smocuri de lână… pe care ea le colecta cu grijă („Nu se ştie la ce pot servi!…”). În familia noastră se dă şi astăzi denumirea de tantipoliciuri la toate aceste deşeuri menajere pe care nu te înduri să le arunci şi care îţi ancombrează apoi locuinţa fără rost, ani de zile în şir…
Într-o zi, l-a rugat pe nepotul ei, căpitanul Petrică Petrescu, să-i comande o pereche de pantofi la atelierul de cizmărie al regimentului, care lucra şi pentru familiile ofiţerilor. Petrică îi prezintă o listă cu materialul necesar pentru feţe, tălpi, rame, scoarţe, bombeuri şi căptuşeli. Tanti Poli nu s-a încurcat, şi peste o zi i-a adus materialul cerut :125
– Nişte pantofi vechi de tenis, ca să le ia tălpile de cauciuc.
– Nişte curele de geamantan, pentru rame, scoarţe şi bombeuri.
– Nişte zdrenţe pentru căptuşeli.
– O pereche de papuci de casă vechi, pentru feţe.
Bineînţeles că nu a lipsit nici recomandaţia ca să-i aducă înapoi tot ce va prisosi. Bietul Petrică s-a dus şi a cumpărat el cele trebuincioase din solda lui, gestul lui n-a emoţionat-o prea mult pe Tanti, care s-a grăbit să-i ceară înapoi preţioasele „materiale”, din moment ce nu fuseseră folosite.
Copii nu aveau, dar creşteau un căţel, pe Zizi, un fel de corcitură de foxterrier cu părul neted, botul ascuţit, urechile mici şi ochii bulbucaţi, care nu putea suferi să se apropie cineva de el sau de stăpânii lui şi te întâmpina cale de o poştă cu lătratul lui isteric, încât ajunsesem să nu mai pot suferi să-mi îndeplinesc datoriile de nepot, din cauza jigodiei care, cu mine în special, nu ştiu ce avea, şi tot timpul cât dura vizita lătra ascuţit sau mârâia înfundat, de-mi măcina nervii. Când plecau undeva în vizită, bietul Nenea Grigore era obligat să-l poarte în braţe, şi-l ţinea vertical, ca pe un copil.
În ziua când şi-a dat, în fine, Zizi obştescul sfârşit a fost mare jale în casa lor. Tanti Poli nu se mai consola de pierderea căţelului, iar Nenea Grigore nu se mai consola de durerea lui Tanti Poli… Steag negru în poartă nu au pus, dar tot l-au ţinut vreo două zile într-o cutie, îngropându-l apoi în fundul grădinii. Bineînţeles că s-a făcut şi pomana rituală ; în loc de colivă s-a pregătit nişte lapte cu orez şi au fost aduse toate javrele din mahala să ospăteze.126  Nu ştiu dacă i s-au făcut şi parastasele, dar ştiu că Nenea Grigore, cu inima lui cea bună, suporta zâmbind toate toanele consoartei sale şi nu-i ieşea din cuvânt. Era însă şi o zi pe an când mă duceam cu mare plăcere în casa lor, de 24 ianuarie, Sfânta Polixenia, când venea toată lumea bună din oraş ; casa era dereticată şi curăţată, se râdea, se povestea, se glumea, se serveau fel de fel de lucruri bune (dintre care nu lipsea niciodată şampania şi icrele negre) şi, în fine, seara, se juca hora Unirii. Bufetul îl pregătise Nenea Grigore, şi onorurile casei tot el le făcea ; se întrecea să fie cât mai drăguţ cu toată lumea şi, credeţi-mă, de reuşit reuşea, şi fiecare invitat pleca seara bine dispus din casa lui Grigore Culcer.
Într-o asemenea zi de 24 ianuarie s-a trezit cu un mandat poştal tocmai din America ; banii picau la ţanc, căci fusese foarte strâmtorat în ultimul timp: şi ce sumă frumuşică!… Grigore nu ştia ce să creadă şi se temea să nu fie vreo eroare la mijloc ; peste câteva zile a venit însă şi o scrisoare, care explica totul:
Grigore avusese pe vremuri un subaltern la Administraţia Financiară, un pârlit de funcţionăraş cu o familie numeroasă în cârcă şi care trăgea mâţa de coadă ; încolo, era un salariat conştiincios, supus şi capabil… împins însă de sărăcie, se văzuse în situaţia disperată de a se atinge de banul public, convins că va putea restitui suma la timp, dar îşi făcuse iluzii ; fusese descoperit şi se vedea în pragul puşcăriei. Grigore Culcer era un om integru şi intransigent, dar nimeni ca el nu putea mai bine înţelege situaţia disperată a celor încolţiţi de nevoi… Aşa se explică că, deşi era el însuşi aşa de strâmtorat de ani de zile, acceptase să acopere lipsa din propriul său salariu, salvându-l astfel de consecinţele actului său inconştient. Peste puţin timp, nenorocitul delapidator a dispărut fără urme, şi din ziua aceea nimeni nu a mai auzit vorbindu-se de el. Acestea se petrecuseră puţin înainte de primul război mondial, şi acum, iată, după şase ani, soseau nişte bani şi o scrisoare lămuritoare din America, de la tânărul nostru funcţionar, care nu uitase pe binefăcătorul său. Da… pe atunci, floarea aceasta rară numită recunoştinţă încă mai putea fi uneori găsită în adâncurile câte unui suflet modest… şi ce să spun de bani… dacă ţinem seama de fluctuaţiile valutare, suma modestă din 1916 reprezenta acuma în 1922 o adevărată avere… şi soseau cu nu se poate mai bine, într-un moment când bugetul său anemic avea nevoie de serioase fortifiante.
Şi aşa a trecut an după an… Nenea Grigore şi cu Tanti Poli îmbătrâneau alături… cei vechi îi părăseau unul câte unul, cei noi erau… prea noi ; rând pe rând, s-au dus toţi fraţii Culcer… Din şapte voinici, doar Grigorie cel plăpând şi ameninţat pe vremuri de tuberculoză, numai el mai rămăsese în picioare, până când, într-o seară umedă de februarie a anului 1929, un stop cardiac a pus brusc capăt acestei vieţi senine şi liniştite… Fusese un om bun şi drept, capabil şi inimos, şi tot oraşul şi întreaga familie l-au plâns din toată inima.
Tanti Poli încaltea era inconsolabilă… îi scria zilnic scrisori pe care i le ducea la cavou, şi se topea văzând cu ochii… Resimţea tot mai mult greutăţile gospodăriei ; ea, pe care ai ei acasă „nici pe un ac” nu o lăsaseră să pună mâna… „Toate mi le făcea Grigore săracul…”, spunea ea printre suspine… „şi un ac când îmi cădea jos, tot el se apleca să mi-l ridice…” (avea ea ce avea cu acul), ca mai apoi să adauge cu o nuanţă de reproş în ton: „Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, s-ar fi menajat şi nu ar fi murit!”
Ca să nu se simtă atât de singură, bunică-mea Netty, văduvă şi ea, şi care cu bugetul nu stătea mai bine ca Tanti Poli, i-a propus să vină în toate zilele să ia masa la ea.127  La început venea zilnic, dar mai apoi, viindu-i greu să se îmbrace, a început să trimeată o femeie cu sufertaşul să-i aducă mâncarea (nu de alta, dar „ca să nu se simtă atât de singură”).
Şi cu asta se încheie ciclul întâmplărilor menajului Grigore Culcer, căci în curând s-a dus şi ea după soţul ei şi astăzi, în cimitirul din Târgu-Jiu, într-un cavou modest uitat de Dumnezeu şi năpădit de bălării, îşi dorm somnul de veci, doi bătrâni modeşti, care au făcut şi ei la vremea lor puţină umbră pământului. Nimeni nu mai ştie de ei şi nimeni nu le mai îngrijeşte astăzi mormântul peste care se depune an de an un strat tot mai gros de praf şi de păienjeniş, căci asta e soarta tuturor oamenilor… uitarea.
Casa lor din strada Tudor Vladimirescu a moştenit-o Tanti Ella (Lenchen), dar împrejurările au forţat-o să-şi ducă viaţa departe de Târgu-Jiu ; casa este astăzi etatizată, iar cei care locuiesc în ea, cred că nu au auzit niciodată despre numele de Culcer, iar despre cel de Otetelişanu, şi mai puţin. Puţin le pasă cine a clădit această casă, cine s-a născut, a trăit şi a murit între pereţii ei… aceşti pereţi care ar şti să povestească atâtea lucruri dacă cineva le-ar înţelege graiul, pentru cei care nu-l pricep rămân muţi… povestea lor a fost de mult uitată, căci aceasta este soarta tuturor poveştilor… uitarea.
Bucureşti, 5 august 1980.
GENERALUL ION D. CULCERtc “GENERALUL ION D. CULCER”
Pe Dealul Spirei, în apropiere de Centrul de Instrucţie al Geniului, nu departe de Drumul Sării, coteşte o străduţă liniştită în formă de potcoavă, cu locuinţe confortabile pentru funcţionari şi pensionari, majoritatea foşti militari. Este Strada General Ion Culcer.
Pe vremuri, când ieşeai cu trenul din gara Chitila şi treceai pe lângă cazarma regimentului 2 C.F., puteai citi scris cu litere mari: Cazarma General Ion Culcer.
Şi la Muzeul Militar se păstrează un bust al Generalului Ion Culcer.
Astăzi, numai specialiştii în istoria militară mai ştiu că a fost pe vremuri un general Ion Culcer, dar în fiecare an, în cimitirul militar din Târgu-Jiu, autorităţile mai depun de ziua eroilor o coroană la mormântul acestuia.
Mi-au rămas puţine amintiri de la Nenea Iancu, cum îi spuneam noi, căci venea destul de rar prin Târgu-Jiu, întotdeauna însoţit de numeroşi ofiţeri, întotdeauna foarte grăbit şi aferat, sta o zi, maximum două, şi pleca iar… Era un bărbat aspru, rigid, cu o privire severă, un nas borcănat, o mustaţă groasă cu vârfurile ameninţătoare şi capul chel, tunica cu pieptul plin de decoraţii, venea parcă turnată pe el. Nouă copiilor ne dedea foarte puţină atenţie, dar ştiu că familia îi acorda o consideraţie deosebită şi că erau foarte mândri de el. După război venea mai des, îmbrăcat civil, dar parcă şi mai sever, şi mai rigid, şi în plus, devenise şi grozav de morocănos.
Mai târziu, ca elev în şcoala militară, de câte ori se întâmpla să merg la Bucureşti, aveam întotdeauna grijă să-i fac o vizită la locuinţa lui din Str. Caragiale 27. Nenea Iancu începea prin a mă cerceta cu de-amănuntul ; îmi critica ţinuta şi atitudinea, îmi cântărea toate vorbele, mă întreba de progresele mele şcolare, mai ales la matematici, şi apoi mă lua cu el în oraş. Nu mergea decât pe jos, şi pe drum abia dacă răspundea numeroaselor saluturi, ducând încruntat degetul la pălărie sau bătând supărat cu bastonul în trotuar, ca şi cum ar fi spus: „Ei bine, te-am văzut, am luat notă… ce pretenţii mai ai?…” Mă invita după aceea la un restaurant ; nu intra decât în localuri de elită: Enescu, Continental… şi peste tot îl cunoşteau şi se pierdeau în ploconeli: „Să trăiţi, Domnule General!… Da, să trăiţi!… Nu, să trăiţi!…”, dar el nu le răspundea, de parcă nici n-ar fi existat… Meniul lui era din cele mai frugale: un rasol de peşte, un biftec cu cartofi pai, fructe sau îngheţată… Cu tot apetitul celor 18 ani ai mei, trebuia să-mi reduc şi eu cu modestie poftele, şi întotdeauna mă sculam flămând de la masă… Cât dura masa, îi repezea pe toţi ; serviciul, curăţenia, prezentarea mâncărurilor, gustul lor… toate îl supărau. Era un chin să prânzeşti cu Nenea Iancu şi ţi se oprea mâncarea în gât.
Odată, în gara Filiaşi, a chemat un hamal să-i ducă geamantanul.
– Mai fă şi dumneata un efort!… i-a răspuns hamalul obraznic, presimţind că de la bătrânul acesta n-o să pice un bacşiş prea gras. Atâta i-a trebuit lui Nenea Iancu:
– Eforturile pe care le-am făcut eu în viaţă n-ai să le faci tu câte zile vei trăi ; tu şi cu tot neamul tău!…
De ce devenise oare aşa de uricios acest vlăstar al Otetelişenilor, renumiţi pentru gentileţea şi amabilitatea lor?… Ce dramă sufletească îl înăcrise în halul acesta?…
⇑
În ziua de 29 iulie 1853, s-a născut în casele mamii sale de la Târgu-Jiu, Iancu, cel de-al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi cel al Anicăi Otetelişanu. Copilăria lui a fost marcată de lipsuri şi privaţiuni, dar părinţii au făcut toate sacrificiile, numai ca educaţia lui să nu sufere… şi n-a suferit… Nu putem spune acelaşi lucru despre suferinţele sale fizice ; lipsa de lemne şi de veşminte groase în zilele geroase de iarnă l-au făcut să cadă adeseori la pat, şi singurul leac în vremea aceea erau lipitorile pe care i le punea mamă-sa. La zece ani a fost dat la pension la Bucureşti, dar nici aci îngrijirea nu era mai bună, şi de multe ori revenea în vacanţă bolnav. Noroc de constituţia lui robustă, care i-a permis să înfrunte toate greutăţile şi să nu dea în oftică, aşa ca patru dintre fraţii săi. La vârsta de 13 ani a rămas orfan de tată, dar şi-a continuat studiile la pension, întreţinut de maică-sa, în nişte condiţiuni de lipsuri greu de imaginat ; un ajutor de studii cerut de Anica la eforia bisericii Sf. Ilie i-a fost refuzat, dar toate astea nu l-au împiedecat să-şi vadă cu sârguinţă de carte. După terminarea pensionului, a intrat în şcoala militară, din care a ieşit sublocotenent de geniu şi cu acest grad a intrat el în campania din 1877. Încă din primele zile ale războiului a şi fort rănit şi internat în spitalul militar din Craiova ; ne-a rămas din vremea aceea o scrisoare către Maica-Tuşa, datată 15 iulie 1877. Nu primise leafa de 6 săptămâni, bagajele îi fuseseră reţinute la hotel unde avea nota neplătită, şi rămăsese neprimenit de nu ştiu câte zile. Ne-a mai rămas şi o fotografie din octombrie 1877, făcută la Riben în faţa Plevnei, unde era împreună cu fratele său, Vladimir. În ianuarie 1878 îl găsim tot pe front cu Vladimir, la Lom Palanca. Era nemulţumit că, deşi trebuiau avansaţi de multă vreme, nu le venea rândul. A terminat totuşi războiul cu gradul de locotenent şi curând a fost trimis să urmeze cursurile Şcolii Politehnice din Paris, şi, în continuare, pe acelea ale Şcolii de Aplicaţie de la Fontainbleau. Din anii aceia (1880) mai există o scrisoare în care o roagă pe Maica-Tuşa „să-i împrumute” bani.
În carieră s-a prezentat, în tot acest timp, excepţional. Serios, energic, muncitor, inteligent, lucid… mintea lui cea clară nu se încurca în ocolişuri şi cădea repede peste soluţia optimală… Soluţiile lui Culcer erau întotdeauna limpezi, precise şi categorice… prea categorice poate.
În 1882 a fost invitat la noi în ţară generalul belgian Alexis Brialmont pentru organizarea unui sistem românesc de fortificaţii.128  La dispoziţia specialistului belgian, guvernul nostru l-a pus pe căpitanul Ion Culcer, care încă nu avea 30 de ani. El a executat toate proiectele şi planurile sub îndrumarea generalului, când aci la Bucureşti, când acolo la Bruxelles şi tot el a dirijat şi execuţia tehnică a lucrărilor pe teren. În continuare, Culcer a organizat şi echiparea acestor fortificaţii cu un sistem de artilerie, cu tunuri de cetate şi turele blindate.
Aceste lucrări au oferit militarului nostru entuziast prima ocazie de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin, încetăţenit adânc în societatea românească încă din epoca sinistrelor domnii fanariote. Într-o vreme când mai toate statele Europei sacrificau miliarde pentru organizarea de lucrări defensive, când începea să se vadă clar că nu tratatele (definite de Bismark ca nişte simple „petece de hârtie”) vor garanta independenţa statelor mici, ci capacitatea lor de apărare, diverşi politicieni inconştienţi, sub pretext că „cheltuielile militare ruinează Ţara”, găseau de fapt în fondurile alocate Apărării Naţionale o adevărată mină de aur pentru acoperirea manevrelor lor oculte. Creditele pentru armament erau în permanenţă ciuntite şi deturnate cu destinaţie adeseori necunoscută. Planurile fortificaţiilor trebuiau în permanenţă revizuite şi simplificate ; numărul punctelor întărite trebuia mereu redus, compromiţând omogenitatea şi soliditatea sistemului de apărare ; înzestrarea cu armament devenea tot mai precară ; rezervele de muniţiuni se reduceau mereu, şi ageamii din guvern ridicau din umeri când li se explicau riscurile dezastruoase la care ne expuneam… tot nu pricepeau nimica. Un singur lucru pricepeau ei, că acolo existau fonduri ; era o găină cu ouă de aur, 129  care nu trebuia scăpată din mână.
Bietul Culcer era disperat… bătea de la o uşă la alta, dar nici una nu se deschidea… înainta un raport după altul, dar nimeni nu le citea130 … Ce putea face un biet căpitănaş de geniu contra acestei jungle organizate!…

Au trecut anii… meritele şi pregătirea lui Ion Culcer l-au ridicat din grad în grad, din funcţie în funcţie, până la aceea de Inspector General al Armatei.131  Fiecare nouă treaptă îi crea noi răspunderi, care toate erau noi ocazii pentru el de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin ; un Caragiale le-a putut combate cu biciul zeflemelei, dar un ostaş integru, strivit de responsabilităţi, nu mai de râs nu avea chef. Veselia sa firească şi bonomia înnăscută îl părăseau an de an ; pe măsură ce avansa în carieră devenea tot mai acru, tot mai morocănos. Toate nechibzuinţele şi malversiunile guvernelor politice se răsfrângeau în spinarea Armatei, element apolitic. Soldatul nostru, prost hrănit, prost îmbrăcat, prost înarmat, prost instruit, suferea şi tăcea, iar comandantul lor, fără priză asupra factorilor politici, trebuia şi el să sufere şi să tacă. Ca profesor la Şcoala Militară, a refuzat cu îndârjire să cedeze intervenţiilor, presiunilor şi şantajelor, dar până la urmă se trezea cu toate nulităţile protejate, pe care el le trântise, promovate peste capul său.

Vine campania din 1913 cu anexarea Cadrilaterului Dobrogei132 . Ca ostaş, Culcer nu avea căderea de a judeca cuminţenia sau necuminţenia acestui nechibzuit act politic, care a stricat timp de trei decenii bunele noastre raporturi cu vecinul de la miazăzi, şi când a fost numit guvernator al acestei provincii, conştient de caracterul spinos şi delicat al problemei, a acceptat. Populaţia ne era ostilă, şi el ştia că prin violenţă nu se va rezolva nimic. Cadrele administrative noi numite erau în general elemente nepregătite, abuzive şi necinstite, ce considerau judeţele noi, încorporate la Statul Român, ca pe o colonie, producătoare de venituri grase ; până şi din fondurile destinate armatei se fura cu neruşinare. Era necesară o mână de fier pentru a pune capăt tâlhăriei şi silniciei, dar, vezi, toţi aceştia aveau spatele asigurat şi era foarte riscant să intri în conflict cu ei.133
În zilele care au precedat numirea sa în acest post, în timp ce ziarele comentau indignate toate jafurile şi abuzurile din Cadrilater, propunând numirea unui guvernator militar al provinciei, Generalul nostru, îmbrăcat civil, intrând într-o tutungerie din Bucureşti, a surprins doi cetăţeni care comentau cu aprindere tocmai acest subiect. Unul din ei îi cere lui Culcer voie să aprindă şi, fără a-l recunoaşte, continuă discuţia: „Ascultă-mă ce-ţi spun eu: Pe Culcer ar trebui să-l numească, că ăla e om energic… tui mama lui!…” În afara acestor elogii, să le zicem „folclorice”, fotografia lui a apărut în diferite publicaţii străine, însoţită de aprecieri din cele mai elogioase, şi într-adevăr, prin tactul, spiritul de echitate, competenţa şi energia de care a dat dovadă, Generalul Culcer a reuşit în scurtă vreme să pună ordine în administraţia provinciei… Am ajuns în iulie 1914, când a izbucnit primul război mondial. Toţi politicienii care se perindaseră pe rând la putere şi procedaseră an de an la amputări masive din bugetul apărării naţionale şi deci ar fi trebuit să fie conştienţi de măsura în care contribuiseră ei înşişi la scăderea capacităţii combative a Armatei Române, se dedau acuma la o propagandă zgomotoasă, în sensul intrării noastre neîntârziate în acţiune, ceea ce – după ei – ar fi schimbat „instantaneu” faţa războiului… Această propagandă belicistă ne-a făcut mult rău.134
Generalul Culcer era disperat când se gândea cum ar fi putut intra armata noastră în război fără echipament, fără arme şi slab instruită, spre a se înfrunta cu marile puteri europene, care de atâţia ani pregătiseră cu multă grijă o conflagraţie, de a cărei amploare erau pe deplin conştienţi ; de câte ori a putut, a atras atenţia forurilor conducătoare asupra gravelor riscuri ale angajării noastre uşuratice într-o aventură atât de serioasă. El a înţeles însă să păstreze toată discreţiunea cerută unui ostaş disciplinat şi nu a făcut niciodată caz de temerile sale, ba prin toate ordinele, observaţiunile şi recomandările făcute unităţilor în subordine, a sfătuit în permanenţă pe ofiţeri să nu comenteze sub nici o formă propaganda belicistă din jurul lor, nici să o susţină şi nici să o critice. Această atitudine reţinută a fost taxată de demagogii belicişti ca „antipatriotică”.
El s-a străduit din răsputeri să demonstreze celor ce pregăteau planul nostru de acţiune că era o nebunie să ne angajăm simultan pe două fronturi135 , cu o armată de numai 600.000 de oameni, atât de slab pregătiţi. Deocamdată, la nord, ne apărau Carpaţii, a căror pază se putea obţine cu mijloace relativ modeste.
Acţiunea trebuia deci începută printr-o ofensivă puternică spre Sud şi făcută joncţiunea cu trupele Franco-Anglo-Greceşti care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarail. După ce va fi nimicită armata inamică din sud, comandată de Feldmareşalul von Makensen, şi numai după aceea, se va ataca spre nord, cu forţe reunite franceze, ruse, române şi engleze, pe un front uriaş, ce s-ar fi întins de la Marea Baltică şi până la Salonic. Această manevră, combinată cu o puternică ofensivă franco-engleză pe frontul de vest, l-ar fi prins pe inamic ca într-un cleşte şi l-ar fi forţat să capituleze. Războiul s-ar fi putut scurta astfel aproape cu doi ani. După război, numeroşi istoriografi militari din diferite ţări au taxat acest punct de vedere ca cel mai raţional, dar, vezi, un asemenea plan nu era destul de spectaculos… Războiul trebuia să tindă din primul moment să ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul… ce va fi mai pe urmă, se va vedea, şi proiectul Generalului Culcer a fost criticat cu toată vehemenţa, dispreţuindu-se astfel un principiu strategic consacrat, că în război, obiectivul principal îl constituie armata inamică ; o dată zdrobită aceasta, obiectivele geografice vor cădea de la sine.
În primăvara lui 1916, Culcer a fost scos la pensie, dar asta nu l-a împiedecat să se agite din răsputeri şi să sfătuiască pe cine putea, cum să evite catastrofa atât cât mai era timp… Acest om aşa de lucid devenea tot mai incomod, şi atunci începe să se ţeasă în jurul său legenda că ar fi germanofil şi că de aceea nu voia să atacăm spre nord. Această calomnie i-a dăunat foarte mult în anii ce au urmat, şi anumiţi istorici militari (unii chiar de bună credinţă) au căutat să explice comportamentul său din timpul războiului prin această prismă.

La izbucnirea războiului, Generalul Culcer a fost rechemat sub arme, încredinţându-i-se comanda Armatei I-a din Oltenia. Frontul se întindea de la izvoarele Argeşului spre vest, pe toată frontiera Ardealului, apoi de-a lungul Cernei până la Vârciorova şi Turnu Severin, şi în continuare pe Dunăre spre est, până la Turnu Măgurele. Lungimea totală a frontului, 540 km ; pentru tot acest front, 5 divizii.
Trecerera Carpaţilor s-a făcut rapid, cu toate desele contraatacuri inamice, când pe Olt, când pe Jiu, când pe Cerna. Din lipsă de rezerve, comandantul a trebuit să facă faţă numai prin mişcări de rocadă. Peste oboseala luptelor, se adăugau marşuri neîncetate, dar asta nu ne-a putu opri să ocupăm o linie înaintată de la Avrig la Petroşani, şi apoi pe Cerna, până la Orşova. După o înaintare atât de rapidă, frontul se destrămase şi începea să cedeze sub presiunea inamicului, care nu ne dădea răgaz să-l reorganizăm. Cel mai ameninţat punct era sectorul Petroşani, şi Culcer a inspectat personal dispozitivul până în linia I-a, când a coborât în repetate rânduri în tranşee, să se asigure de eficacitatea planului de foc. Deşi luase toate măsurile ce se puteau lua într-un timp atât de scurt, luptele deveneau din ce în ce mai crâncene. Piscul Obârşia-Merişor a fost pierdut şi recucerit de trei ori în cursul aceleaşi zile, rămânând până la urmă în mâinile noastre. Generalul a condus personal acţiunea de la postul său de comandă de pe Buliga, de unde avea o vedere largă asupra frontului ; după izgonirea vrăjmaşului şi reocuparea vechilor poziţii, a primit însă o informaţie extrem de alarmantă. Până acum ne luptasem numai cu contingente austriece sau ungureşti. De dat aceasta a aflat că germanii înşişi pregăteau o ofensivă de mare anvergură, ca să lichideze întreaga armată română, încă înainte de sosirea iernii, şi că atacul se va concentra pentru început cu toată forţa lui în sectorul Jiului, unde Feldmareşalul Falkenhayn concentrase 20 de divizii136 , în timp ce o a doua armată, comandată de Felmareşalul Makensen, avea să ne atace dinspre Bulgaria. Nu ştiu cum şi-a procurat Culcer aceste informaţii137 , dar ştiu că le-a raportat urgent Marelui Cartier General, cerând grabnic întăriri.
„Nu-ţi dăm nici un om, nici un cal”, i-a răspuns comandantul suprem, considerând informaţiile lui Culcer ca alarmiste, ba, ce e mai grav, i-au mai ridicat două divizii din cele cinci câte avea, pentru înfiinţarea unei rezerve strategice pe Argeş, lăsându-l să facă faţă situaţiei numai cu 30.000 de oameni, cu misiunea de a ţine inamicul pe loc „prin orice mijloace”. Situaţia ameninţa să devină catastrofală, şi atunci Generalul Culcer a elaborat în grabă un plan detaliat de evacuare a Olteniei şi de regrupare a trupelor armatei I-a pe linia Oltului138 , scurtând astfel frontul cu 280 km şi organizându-l pe o linie tare şi uşor de apărat, căci malul stâng al Oltului domină pe toată lungimea sa malul opus, iar Oltul se sprijină pe două obstacole tari: Carpaţii şi Dunărea. Frontul Oltului, orientat spre vest, prelungea astfel frontul românesc din Moldova, care prelungea el însuşi frontul rusesc din Polonia ; se obţineau astfel posibilităţi uşoare de contraofensivă în viitor.139
Sunt convins că această soluţie trebuie să fi sângerat adânc inima olteanului nostru, născut şi crescut pe plaiurile Gorjului, dar războiul nu este o problemă de sentimentalism. Planurile generalului Culcer prevăzuseră în amănunt, o dată cu retragerea forţelor armate, evacuarea unei părţi însemnate din bogăţiile Olteniei ; aceste bogăţii au căzut apoi toate în mâinile vrăjmaşului.
Comandamentul aliat de pe lângă Marele nostru Cartier General140 , socotind că o retragere, fie ea şi strategică, este echivalentă cu o înfrângere, şi nesocotind jertfa inutilă a vieţii câtorva zeci de mii de valahi, s-a opus soluţiei Generalului Culcer. La vocea lui s-au alăturat şi protestele zgomotoase ale patriotarzilor de altădată, care ceruseră atât de insistent intrarea noastră în acţiune. Moşierii din Dolj şi Romanaţi au plecat alarmaţi la Bucureşti, cerând sancţiuni împotriva „generalului trădător, care lăsa vinul şi grâul din beciurile şi hambarele lor în mâinile prietenilor săi nemţi”.
Rezultatul raportului Generalului Culcer a fost că i s-a ridicat comanda armatei I-a. Înainte de o părăşi, Culcer a dat succesorului său, Generalul Dragalina, toate indicaţiile asupra modului cum va trebui să conducă bătălia spre a se putea opri ofensiva germană. Un detaşament (Colonel Dejoianu) a fost adus în marş forţat de pe Cerna la Bumbeşti, şi grosul german a putut fi refulat cu mari pierderi pe valea Jiului în sus.141  Generalul Dragalina şi-a pierdut eroic viaţa chiar în ziua numirii sale. Bătălia a fost câştigată, dar Culcer o concepuse în scopul de a acoperi retragerea grosului armatei I-a, în ipoteza că s-ar fi aprobat planul său de evacuare a Olteniei ; aşa însă, acest episod eroic, plătit cu atâta sânge, nu a servit la nimic. Inamicul a reluat curând ofensiva şi nu a mai putut fi oprit nici pe Olt, nici pe Argeş, nici pe Neajlov, ci tocmai pe Siret, după ce am abandonat capitala Ţării în mâinile inamicului.
La 15 ianuarie 1917, frontul a putut fi, în fine, stabilizat.

După ce a părăsit comanda, Generalul Culcer a fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de fortificaţii ruso-române menite să oprească pe vrăjmaş la hotarul Moldovei. Proiectul, întocmit cu uşurinţă de Direcţia Fortificaţiilor, conta pe o manoperă de 30.000 de oameni, pe 3.000 de căruţe şi pe numeroase materiale ce trebuiau procurate acum, în plin război, când jumătate din ţară era ocupată de vrăjmaşi. Planurile au trebuit să fie în grabă refăcute, dar cu mari greutăţi şi numeroase improvizaţii de ultimă oră, lucrarea a putut fi totuşi dusă la bun sfârşit.
La 1 ianuarie 1917, bătrânul general a fost demobilizat definitiv. Regele Ferdinand îl cunoscuse bine şi îi apreciase întotdeauna capacitatea profesională, dar nu putuse rezista presiunilor interne ale clicilor de politicieni şi nici presiunilor externe ale comandamentului aliat, aşa că se văzuse obligat să semneze revocarea lui ; l-a decorat însă „motu proprio”142 cu Marea Cruce a Coroanei României cu Spade, pentru destoinicia cu care comandase Armata I-a din Oltenia ; prin acest gest, Suveranul îşi arăta dezacordul faţă de aprecierile acelora care ceruseră suspendarea acestui ostaş încercat. Cu asta însă nu se rezolva nimica. În guvernul militar constituit la Iaşi, în ianuarie 1918, Culcer a ocupat funcţia de Ministru al Lucrărilor Publice, dar nici această demnitate nu i-a putut reface moralul şi privea îndurerat cum sângeroasa lecţie din 1916 nu servise nimănui şi cum sistemul „relaţiilor” continua să funcţioneze nestânjenit. În epoca aceea, un patron de restaurant i-a pălmuit ordonanţa. Soldatul, spuind că va reclama şefului său, restauratorul, alegător în colegiul 1, i-a răspuns: „…am eu mijloace şi pentru Domnul General al tău!…”. Generalul a cerut arestarea restauratorului şi judecarea sub regimul stării de război pentru lovirea în public a unui ostaş sub arme ; dosarul ajunge până la cabinetul ministrului de război, care închide acţiunea.
„Astfel înţeleg autorităţile superioare că se poate ridica moralul soldaţilor pentru a-şi face datoria către ţară?… Respectul de uniformă şi demnitatea soldatului nu înseamnă nimic în faţa cetăţeanului alegător?…”, exclamă amărât bătrânul ostaş într-una din scrierile sale.143
Cu un asemenea moral, el a găsit totuşi tăria sufletească de a analiza la rece condiţiunile obiective în care continuau să se desfăşoare ostilităţile, condiţiuni care, între timp, ne deveniseră favorabile. Frontul se scurtase, şi poziţia strategică a acestui front era în avantajul nostru ; ajutorul aliat începuse să ne sosească: echipamente, armamente şi muniţii franceze ne veneau zi de zi ; instructori francezi învăţau pe soldatul nostru noile metode de luptă, iar în ce priveşte valoarea ostaşului român, deştept, harnic, blând, răbdător şi rezistent, Iancu Culcer, crescut printre copiii de ţăran de pe plaiurile Dobriţei, o cunoştea prea bine şi niciodată nu se îndoise de ea. Iată de ce acelaşi general Culcer, care prevăzuse cu atâta luciditate dezastrul nostru din prima parte a războiului, avea acuma temeiuri să creadă ferm în victoria finală, şi să o proclame sus şi tare, într-o vreme când toţi „optimiştii” de ieri, deveniţi acuma defetişti, agitau cele mai năstruşnice şi disperate soluţii ca „triunghiul morţii”144 , evacuarea generalului şi armatei române la Cherson în Rusia etc. În curând, glorioasele noastre izbânzi de la Mărăşti şi Mărăşeşti vin să confirme optimismul vederilor sale sănătoase.
În ceea ce-l priveşte însă pe el, Ion Culcer nu a mai cunoscut niciodată optimismul. Revenit din Moldova în 1919, s-a reinstalat în apartamentul său modest din strada Caragiale 27. Buna sa prietenă Maria Cincu145  murise. Fusese singura lui afecţiune, şi din puţin nu s-au cununat. Bătrânul nostru ostaş nu mai cerea de la viaţă decât niţică linişte, hotărât să-şi trăiască restul zilelor în condiţiile sobre şi modeste ale oricărui pensionar cinstit ; şirul vexaţiunilor însă nu se terminase. După o victorie atât de scump plătită, se dezlănţuise acuma o campanie isterică pentru căutarea „responsabililor” dezastrului din 1916. De notat că această agitaţie era susţinută tocmai de cei din a căror vină Armata Română intrase nepregătită în război, şi din a căror vină se adoptase un plan de campanie atât de aventuros. Trebuiau găsiţi cu orice preţ ţapi ispăşitori, spre a ieşi ei înşişi basma curată, şi era normal că aceştia nu puteau fi găsiţi decât în rândurile singurului element apolitic din vremea aceea, Armata. Şi astfel, abia întors în Capitală, Generalul Culcer s-a trezit din senin acuzat de incapacitate şi trădare, de către o presă iresponsabilă şi de o clică de incompetenţi. Cea mai gravă infamie, care era pe punctul de a-i distruge irevocabil onoarea, a fost însă Afacearea Peterson, care le-a pus vârf la toate. Iată despre ce a fost vorba:
Abia ieşit la pensie în primăvara lui 1916, în scopul de a-şi organiza un nou mod de existenţă, Culcer a contractat la Banca Generală a României un împrumut de 5.000 de lei pe care urma să-l ramburseze apoi în rate. Pentru a obţine acest împrumut, a solicitat girul lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Jokey-Clubului Român şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii. Generalul Culcer, mare amator de cai, era membru al Jokey-Clubului, şi Marghiloman nu i-a refuzat acest gir, căci îl ştia cinstit şi solvabil.
În toamna lui 1916, Culcer a achitat o primă tranşă de 1051 lei, dar apoi, din cauza evenimentelor, a trebuit să plece cu Armata în Moldova. Reîntors în Capitală în 1919, s-a prezentat la bancă să-şi lichideze datoria, dar a constatat cu surprindere că aceasta fusese integral achitată încă din 1917 de un oarecare Otto Petersen, cetăţean german, fost director al Băncii Generale în zilele ocupaţiei inamice, şi acuma dispărut. Culcer habar nu avea cine era acest Petersen, dar a priceput imediat că era la mijloc o înscenare menită să-l facă să apară ca „omul nemţilor”, manevră care le-ar fi adus apă la moară vânătorilor de „trădători”, adică de ţapi ispăşitori.
Generalul a luat imediat legătura cu Marghiloman, fost prim-ministru la Bucureşti, în zilele ocupaţiei militare germane, spre a-i cere explicaţii în calitate de membru în consiliul de administraţie al Băncii Generale a României. Bineînţeles că Marghiloman s-a grăbit să protesteze146 , afirmând că nu avusese cunoştinţă de această „infamie”, menită să compromită prestigiul comandamentului Armatei Române.147  În continuare îşi cerea scuze pentru lipsa lui de vigilenţă, că nu observase manevra.
Să nu se supere domnul Marghiloman, dar eu personal mă îndoiesc de sinceritatea scrisorii sale şi sunt convins că realitatea a fost cu totul alta: Alexandru Marghiloman, fiul administratorului grajdurilor lui Petre Carp şi lansat în politică de acesta, a fost considerat de istorie ca un element dubios. El s-a temul probabil că Generalul Culcer, om înaintat în vârstă, s-ar putea să nu mai revină din Moldova, unde bântuia tifosul, şi că în acest caz, datoria Generalului va trebui să o plătească Girantul.
Banca Generală a României emitea pe atunci nişte hârtie-monedă fără acoperire şi cu putere circulatorie numai pe teritoriul României ocupate. Erau aşa zişii „bani nemţeşti” ; nu i-a fost greu, în aceste condiţii, primului ministru Marghiloman să ceară directorului Petersen să dispună acoperirea datoriei „prietenului său”, câteva mii de lei numai, din fondul de emisiune, chit că prin asta se mărea rata inflaţiei… Ce conta?…
Ipoteza că nemţii au făcut-o pentru a compromite comandamentul român nu rezistă criticii.
În 1917, Culcer nu mai exercita nici un comandament. De ce să-l compromiţi pe el, şi nu pe comandanţii în funcţiune: Generalii Averescu, Prezan, Ieremia Grigorescu… şi apoi, când vrei să compromiţi pe cineva, faci mare vâlvă şi agitaţie în jurul faptului. Dacă Culcer nu s-ar fi dus la bancă să-şi regularizeze situaţia, nici nu ar fi aflat vreodată ceva. Nimeni nu-mi va putea scoate din cap că întreaga poveste a fost sforăria lui Marghiloman care, spre a evita urmările unui gir, nu se ferea să compromită onoarea unui bătrân cinstit.
Bietul Culcer era furios… Mi-a rămas de la el un carnet în care comenta cu multă amărăciune povestea asta (aruncând toată vina pe Petersen şi nebănuind pe adevăratul făptaş, Marghiloman). Acolo, în carnetul acela îşi elabora fel de fel de planuri pentru a şterge urmele acestei infamii, care-l afectase aşa de profund. Până la urmă a dat banca în judecată, obţinând anularea viramentului Petersen148  şi achitând apoi datoria din propriile sale venituri.

În 1923 a candidat la alegerile de senatori şi, obligat să vorbească în parlament despre trecutul său în vederea validărilor, nu a găsit decât modestele cuvinte:
„Am ţinut să mă supun şi să-mi fac cinstit datoria…” Atât!
„…şi ştie toată lumea cum şi-a făcut-o…”, adaugă pe un ton omagial Nicolae Iorga149, remarcând că acest om, cu toate că era ferm convins că, în condiţiile lamentabile din august 1916, intrarea noastră în război echivala cu un dezastru, în ziua când s-a ridicat steagul, s-a grăbit să se puie la dispoziţia ţării sale fără rezerve, aşa cum vechii cavaleri jertfeau totul în faţa datoriei… totul, până şi convingerile lor.
Gălăgioasele lupte parlamentare nu erau însă făcute pentru bătrânul nostru ostaş, care nu a acceptat să mai repete experimentul şi în alte legislaturi. A acceptat, în schimb, postul de preşedinte activ al Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în rezervă şi retragere proveniţi din activitate pe care, cu marea lui autoritate morală, a servit-o cu mult devotament, aducând nepreţuite servicii camarazilor săi pensionari. Aceasta a fost ultima lui activitate.

În ianuarie 1928 s-a internat în sanatoriul militar din Bucureşti, pentru a-şi opera un calcul vezical. Operaţia a fost uşoară şi a suportat-o fără greutate, dar, din nefericire, rana nu a mai voit să se cicatrizeze. Nouă luni în şir s-a chinuit el în pat cu o sondă introdusă în vezică, obligat să stea numai pe spate. Suferinţa lui se agrava zi de zi şi slăbea văzând cu ochii. Odată am fost să-l vizitez la sanatoriu ; ieşisem de curând sublocotenent de artilerie.
– Cum te mai simţi, Nene Iancule?
– Din ce în ce mai rău, îmi răspunde el cu un glas aproape răstit.
– Nu cred, Nene Iancule… la faţă arăţi mult mai bine ca data trecută, i-am răspuns eu ca să-i dau curaj.
– Şi tu mă minţi?… Toţi mă minţiţi când eu simt ce simt!… Credeţi că am nevoie de linguşelile voastre?… Fă bine, te rog, şi ieşi afară!…
Şi m-a dat afară din rezerva lui, fără alte formalităţi. Când a fost însă să-l vadă bunica mea Netty, i-a spus:
– Adeseori mă gândesc, Netty dragă, că dacă în 1916 m-ar fi nimerit din întâmplare un glonţ inamic, în timp ce eu inspectam trupele din linia I-a de la Petroşani, aşa ca pe bietul Dragalina, aş fi murit în apogeul gloriei, şi aş fi rămas şi eu un erou… Pentru că soarta nu a voit însă să-mi trimeată atuncea glonţul, a trebuit să mai îndur aceşti 12 ani de umilinţă şi de vexaţiuni, pe care niciodată nu am înţeles pentru ce i-am meritat…
A murit într-o zi însorită de septembrie a anului 1928 şi a fost adus la Târgu-Jiu. Sute de uniforme scăldate în fineturi, foşti camarazi, elevi şi subalterni veniseră din toate colţurile Ţării să aducă un ultim salut acestui cavaler fără teamă şi prihană, şi urmau în tăcere afetul mortuar care parcurgea fără grabă străzile bolovănoase al Tîrgu-Jiului. Întreaga garnizoană: regimentele 18 Infanterie şi 7 Artilerie-Grea, Batalionul de Jandarmi şi Compania de Pompieri, cu efective complete, muzică şi drapel, cu baioneta la armă, i-au adus onorurile cuvenite rangului.
„Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al Ţării şi al armatei tale, ai fost un mare nedreptăţit, ai fost victima capacităţii tale însăşi şi a celor ce nu te-au înţeles…”, a exclamat în cuvântarea sa, cu glasul întretăiat de lacrimi, Generalul Lupaşcu-Stejar, fost elev şi subaltern al lui Culcer.
Victima capacităţii tale:
în aceste cuvinte este rezumată întreaga carieră a Generalului Culcer Ion.

Trecuseră doi ani… era în ziua de Înălţare, Ziua Eroilor Neamului.
Toată Garnizoana Târgu-Jiu, în mare ţinută, era prezentă la Cimitirul Eroilor. Batalioanele se înşirau unul după altul de-a lungul aleilor, în ţinută de campanie, cu baioneta la armă. Ofiţerii, cu cască de fier şi fineturi, stăteau nemişcaţi la posturile lor, cu sabia scoasă, fiecare cu unitatea lui. Era o dimineaţă caldă şi veselă de început de iunie. Florile de pe morminte, îngrijite şi udate cu dragoste, îmbălsămau aerul cu parfumul lor. Zumzetul bondarilor se îngâna cu glasul preoţilor care citeau slujba morţilor. Pietrişul curat al aleilor scârţâia sub paşii comandanţilor ce-şi treceau unităţile în revistă.
Se termina de curând splendidul monument de bronz pe care sculptorul Severin îl înălţase pe mormântul marelui ostaş. Pe un colţ de stâncă, suspendat parcă în gol, cu mâna strânsă pe mânerul sabiei, cu privirea energică îndreptată înainte, înainte spre rândurile inamice, veghează parcă asupra armatei sale de viteji pe care a comandat-o cu vrednicie în 1916 şi care s-au jertfit eroic pe Straja, pe Muncelu, pe Valea Jiului, la Lainici, la Surduc şi pe Buliga, încrezători în victorie şi în viitorul ţării lor. Sutele de cruci albe, aliniate în jurul mormântului său, constituie cea mai frumoasă gardă de onoare pe care un şef militar şi-ar fi putut-o vreodată dori.
Crucile soldaţilor inamici, pe care este gravat „das Eiserne Kreuz”, aduc parcă şi ele un omagiu învingătorilor lor, cu care pământul i-a înfrăţit acuma pe vecie. Şi unii şi alţii au fost trimişi să moară în numele unui ideal în care – soldaţi umili şi cinstiţi – au crezut mai mult decât în propria lor viaţă.
Slujba religioasă s-a terminat… Muzica Regimentului 18 Gorj intonează ultimele note ale „Rugăciunii Soldatului”… Nu se mai aude decât uruitul înfundat al tobei mari, cu care se încheie acest admirabil imn al vitejiei. O lovitură scurtă de tobă… tăcere! Miile de piepturi îşi ţin respiraţia… Comandantul Garnizoanei, grav, solemn, începe apelul morţilor:
– Generalul Culcer Ion!
– Mort pentru Patrie!… răspunde emoţionat glasul de bariton al comandantului gărzii drapelului, după fiecare nume de erou strigat.
NICU D. CULCERtc “NICU D. CULCER”
1856-1882
Povestea acestui copil nefericit e scurtă şi tristă.
La 15 mai 1856 se naşte la Târgu-Jiu al cincelea băiat al lui Dimitrie şi al Anicăi şi primeşte la botez numele bunicului său, Nicolae. În casa părintească nu a cunoscut belşugul şi încă de la cinci ani îl vedem suferind de junghi, şi maică-sa puindu-i lipitori. Mai bine i-ar fi făcut un foc bun în cameră, căci era prin luna noiembrie şi ploile reci nu mai conteneau, dar, vezi, stânjenul de lemne costa nouă galbeni… La şapte ani îl vedem din nou bolnav. Era în primăvara lui 1863 şi în Craiova bântuia molima… La 12 ani, iar îl vedem suferind, şi de data asta a fost grav de tot. Boala a început tot cu junghiuri, care însă n-au vrut să-i treacă nici atunci când i s-au pus tradiţionalele lipitori ; în mai puţin de o săptămână a amuţit cu totul şi s-a aşezat pe tăcere. Avea momente când se pierdea şi şedea dus câte un ceas sau două, de credeau toţi că moare şi îi ţineau lumânarea… În sfârşit, a început să vorbească şi să ceară apă… Biata maică-sa era văduvă de doi ani de zile şi viaţa în casa ei devenea din zi în zi tot mai grea ; alimentaţia era insuficientă, combustibilul lipsea, haine de iarnă nu aveau… Nenumărate răceli şi căderi la pat l-au predispus din timp la tuberculoză şi, din nenorocire, bacilii nu lipseau din casa părintească. E de mirare cum, din şapte fraţi, au reuşit totuşi trei să scape teferi, şi a fost mare păcat că n-a apucat să scape şi al patrulea, căci se pare că Nicu a fost un copil excepţional ; aşa au afirmat toţi cei ce au apucat să-l cunoască. Se spunea că el a fost cel mai inteligent din toţi şapte, cel mai frumos, cel mai bun şi cel mai talentat, ascultător, discret, înzestrat cu mult bun-simţ… dacă trăia ar fi ajuns desigur departe.
Avea 15 ani când a murit Anica, şi cei şapte orfani au trecut sub tutela unui oarecare domn Mihali150 , pe care-l vedem foarte des apărând, nu ştiu în ce calitate, în pensionul din Craiova în care învăţa Nicu şi cu prietenul său Mongescu151 . Se pare că acest domn Mihali nu îi prea iubea pe copii, dacă e să judecăm după culorile în care îi zugrăvea în scrisorile către Maica-Tuşa. Pe Nicu încalte, din „ştrengar” nu-l scotea. Sărmanul Nicu!… tocmai el, atât de ascultător şi de studios!… „Poate să fiu, dacă zice dumnealui aşa!…”, scria bietul băiat cu resemnare, fratelui său Tache…
Nu ştim ce fel de „pension” o fi fost în care învăţa şi în care toate se petreceau pe dos:
Într-o zi, Nicu a trebuit să scoată de la direcţia pensionului un certificat pentru fratele său Grigore, dar Domnul Fântânaru, „directorele”, era plecat în concediu pentru şase luni ; Domnul Caloianu „pentru-directorele” era plecat la ţară, iar locţiitorul acestuia, Domnul Grecescu, era bolnav, aşa că nu a fost nimeni care să rezolve cererea lui Nicu.
Erau cu toţii numai cinci elevi în clasa celor mari a acestui pension-model, şcolari şi preparatori în acelaşi timp la clasa celor mici: Nicu la matematici, Mongescu de franceză… fiind în plus şi răspunzători cu disciplina, aşa că toate năzbâtiile mititeilor în capul lor se răsfrângeau. Cu banii de buzunar sta mai prost simpaticul nostru elev-preparator-pedagog, şi când a trebuit să facă o dată o petiţie, nici de hârtie şi de timbru nu a avut.
Peste doi ani îl găsim împreună cu fratele său, Eugen, şi cu verii lui, Iulian şi Titu Frumuşanu, în alt pension, la Bucureşti, unde n-a reuşit să lege nici o prietenie cu colegii de acolo, elemente arogante şi înfumurate. „Sunt băieţi de ţi-e silă să vorbeşti cu ei…”, scrie bietul copil decepţionat. Ca organizare, noul pension nu era nici el mai grozav ca cel din Craiova, dar băiatul îşi vedea cu sârg de carte. Era supărat, săracul, că banii de haine primiţi nu-i ajunseseră, şi mai cerea 32 de lei să aibe şi de pantaloni. În sfârşit, şi-a terminat clasele secundare în condiţiuni aşa de frumoase, încât toată familia s-a gândit să-l trimită la studii în străinătate. Banii s-au găsit mai greu, dar cu ajutorul Maichii-Tuşa îl vedem plecând în 1879 la Paris, unde s-a înscris la Facultatea de Drept.
Parisul era pe vremea aceea farul civilizaţiei mondiale, şi tânărul nostru oltean nu se mai sătura de câte îi era dat să vadă şi să asculte. Profesorii de la Sorbona îl copleşeau cu erudiţia şi cu verva lor… Nicu nu mai înceta mirându-se de toate progresele ştiinţei şi tehnicii: vaporaşele pe Sena, trenul, maşinile de cusut „care toacă într-una”, fonograful… toate, toate îl interesau. Într-o seară a ascultat spectacolul de operă prin telefon (o anticipaţie a emisiunilor radiofonice). El constată că becurile electrice nu sunt încă puse la punct şi că lumina lor licăreşte într-una obosind ochii ; prefera becurile-opal care dădeau o lumină uniformă. I-a trimis fratelui său Tache un catalog cu ultimele realizări ale tehnicii… din toate scrisorile sale se desprindea o intensă sete de viaţă… nu avea destui ochi şi destule urechi să tot admire aceste minuni ale ştiinţei…
Lumea asta nouă nu era însă făcută ca să-i priască… Clima umedă a Parisului era prea diferită de aerul tare al Dobriţei ; munca la facultate îl istovea, hrana nu-i ajungea, şi teribila boală ce mocnea, încă din copilărie în pieptul lui, reizbucneşte. La început n-a vrut s-o ia în seamă, dar starea i se agravează repede. Maica-Tuşa îl zoreşte să se întoarcă la ţară cât mai e încă timp, dar Nicu, cu gândul la fratele său Grigore care tot aşa îşi întrerupsese studiile în străinătate, fără a le mai fi putut relua, nu i-a dat ascultare… mai avea încă atât de multe de învăţat aci în Franţa… Boala însă nu i-a dat răgaz şi medicii l-au trimis la Montreux, în Elveţia… Aerul tare al Alpilor ar fi săvârşit minunea dacă s-ar fi putut alimenta normal. Mă gândesc adeseori cu durere la splendidele zile de vacanţă pe care le-am petrecut în vara lui 1938 la Montreux când, trimis de Statul Român în misiune în străinătate, nu-mi puneam probleme alimentare… Ce minunaţi erau munţii aceia înzăpeziţi… Lacul Leman!… Nu tot cu aceiaşi ochi cred că i-a privit însă şi sărmanul nostru student, chinuit de boală şi de lipsuri, care, în urmă cu cincizeci şi şase de ani, cred că se culca de multe ori seara nemâncat, într-o ţară străină unde nu găsea nici o rudă, nici un prieten, care să se înduioşeze de soarta lui şi să poată să-l ajute la nevoie… Boala devenea de pe o zi pe alta tot mai gravă şi Nicu, hotărât în sfârşit să se reîntoarcă în ţară, a scris după bani de drum… Până să-i sosească însă mandatul, se îngloda în datorii, şi când veneau banii, în loc să-şi ia bilet de tren, îşi achita creditorii şi scria imediat în ţară după alţi bani… Vladimir i-a trimis atuncea telegrafic 500 de franci, dar banii au greşit adresa şi au stat o lună întreagă blocaţi, post-restante, în Elveţia.
Nicu începe să-şi presimtă sfârşitul ; el, care iubise viaţa cu atâta pasiune, îi scria acuma vărului său Titu:
„…nimeni nu poate zice că nu-i place să trăiască!… Îngrijat de starea în care mă găseam, şi dorind cu toată forţa unei inimi de 25 de ani să înlătur răul şi să nu ies aşa de repede dintr-o viaţă în care abia am apucat să intru…”
Ce tragedie în aceste câteva rânduri!…
Pe atunci circula teoria greşită că aerul mării face bine în afecţiunile pulmonare, şi medicii l-au trimis la Nissa. Acesta a fost ultimul lui drum, căci la începutul anului 1882, într-o zi ceţoasă şi rece de iarnă mediteraneană, cu vânt umed şi sărat, într-o modestă cameră de la periferia oraşului, şi-a dat obştescul sfârşit un biet student român necunoscut, ros de boală şi de datorii, fără nimeni la căpătâi… Ulterior, fraţii i-au făcut un frumos mormânt în cimitirul de la Nissa, care, desigur, s-a părăginit de mult.
CăPITAN COSTICă D. CULCERtc “CăPITAN COSTICă D. CULCER”
1858-1886
„De când eşti, drac mort ai văzut?”, aceasta era vorba favorită a lui Costică Culcer, zis „Gologan” (poate unde nu avea niciodată) şi totuşi, acest „drac” a murit la 28 de ani, căci era de o imprudenţă ce friza temeritatea şi a băut apă rece de izvor la Fântâna Plaiului, încălzit şi transpirat după o vânătoare…
Din viaţa lui, aproape că nu ne-a rămas nici un amănunt… Aşa se întâmplă când eşti leneş la scris şi nici o grijă n-ai să laşi după tine o posteritate care să-ţi perpetueze memoria.
Ştim că acest al şaselea fiu al lui Dimitrie şi al Anicăi s-a născut la 17 iunie 1858, că la 5 ani, când bântuia în Craiova o molimă, s-a îmbolnăvit împreună cu fratele său, Nicu, că la vârsta de 7 ani, într-o zi rece de martie a venit de la şcoală, şi găsind pe mama sa plecată, s-a trântit pe patul neaşternut numai în cămaşă, că s-a acoperit doar cu mantaua şi că în urma acestei imprudenţe a răcit.
Verişoara sa, Constanţa Frumuşanu, povestea adeseori despre imprudenţele sale:
La Dobriţa îşi făcuse împreună cu vărul său, Titu, o arbaletă, şi Costică l-a provocat, oferindu-se chiar el ca ţintă. Titu l-a luat la ochi, şi prima săgeată a scăpat-o.
– Ei, vezi, că nu ştii să ocheşti?… Mai trage una ; a doua săgeată l-a lovit în cap, şi sângele a început să curgă şiroaie…
– Mă lovişi, mă… a exclamat Costică, fără pic de emoţie sau teamă în glas, şi fără a da vreun semn de durere.
Altădată, vizitând laboratorul doctorului Urbeanu, vede pe masă o sticlă de creolină, considerată pe atunci ca un dezinfectant universal…
– Ce e asta?
– Nu pune mâna!… E creolină… Dacă bei, mori…
– Eu să mor?… De când eşti, drac mort ai văzut?… a exclamat el trăgând o duşcă zdravănă şi e o minune că n-a avut nimic.
A fost ofiţer de geniu în garnizoana Calafat şi a ajuns căpitan… Se pare că era foarte bine apreciat în carieră, deşi se şoptea că ar fi umblat cu sabia ruptă în teacă şi că sub tunică nu ar fi avut cămaşă, ci numai guler alb la gât… dar astea numai el le ştia…
Mai ştiu despre el că a fost un băiat extrem de vesel…
Atâta tot!
EUGEN D. CULCERtc “EUGEN D. CULCER”
1864-1924
Trecem, în sfârşit, la ultimul dintre fiii lui Dimitrie şi ai Anicăi, un sărman copil al lui Dumnezeu, aşa cum sunt consideraţi cei slabi de minte, care a trecut modest prin viaţa asta, fără a face atâta umbră pământului câtă facem noi ceştălalţi, care ne pretindem normali.
Acest copil al bătrâneţii s-a născut la 16 februarie 1864, dintr-un tată de cincizeci şi şapte de ani, strivit de lipsuri şi necazuri, şi dintr-o mamă de patruzeci, minată de tuberculoză şi de hidropizie. În prima lui copilărie părea totuşi destul de vioi ; nu avea încă cinci ani când îi făcuse mama lui o haină dintr-o tunică militară a lui Vladimir şi atunci un unchi, Sava Şomănescu152  i-a dăruit de Anul Nou o săbiuţă. Erau cu toţii la masă când a primit-o, şi bucuria mititelului a fost atât de mare, încât de fericire nici n-a mai putut mânca… a început să strige şi să alerge în jurul mesii cu sabia scoasă, sub ochiul indulgent al bietei mame, care de mult nu mai avea vlaga necesară ca să-şi poată struni aceşti şapte cârlani nestăpâniţi. Norocul ei că îi dăduse Dumnezeu copii buni.
Pe măsură ce creştea, Eugen devenea însă tot mai tăcut, şi în fotografii apare mereu cu capul într-o parte, din cauza scrofulozei.
A studiat câţiva ani dreptul în Belgia şi a revenit în ţară fără a-l termina, ocupând funcţia de subprefect al plăsii Brădiceni din Gorj.
Îi plăcea viaţa solitară şi citea mult. Din cauza firii lui posace, puţină lume i-a putut aprecia inteligenţa, care se pare că ar fi fost destul de ascuţită, dacă e să ascultăm pe bunică-mea, Netty, femeie de o deşteptăciune şi o cultură remarcabilă. Netty şi-a însemnat într-un caiet o serie de dialoguri avute cu cumnatul ei, Eugen. O interesase atât de mult felul cum gândea şi cum îşi susţinea ideile, structura sistemelor sale logice, încât simţise nevoia să şi le noteze cuvânt cu cuvânt.
Într-o zi însă, Eugen a căzu de pe cal, a făcut o fractură craniană urmată de o meningită care l-a ţinut câteva luni la pat, între viaţă şi moarte ; când şi-a revenit, avea o surzenie foarte pronunţată şi o otită purulentă cronică… Noua lui infirmitate l-a îndepărtat şi mai mult de lume şi l-a împins la melancolie şi mizantropie… Cucăia mai tot timpul singur, fără a schimba o vorbă cu nimeni. La început nu s-au observat şi alte simptome, dar într-o seară, la masă, Eugen a scos brusc un cuţit de sub haină şi a sărit s-o omoare pe Maica-Tuşa. Noroc cu ochiul vigilent al lui Tache, care remarcase încă de la începutul mesii ceva bizar în comportamentul fratelui său şi nu l-a scăpat o clipă din vedere. Când s-a repezit la mătuşă-sa, Tache a fost cu o singură săritură asupra lui, şi după o luptă scurtă l-a dezarmat şi l-a imobilizat.
Din ziua aceea n-a mai avut niciodată ieşiri violente, dar a fost totuşi mulţi ani ţinut departe de casă, locuind la Madam Mari, pe strada Transilvaniei. După război a revenit acasă, şi era din zi în zi tot mai tăcut, tot mai absent, timid şi melancolic.153  Până la sfârşitul vieţii a trăit în umbra fratelui său Tache, şi aşa l-am apucat şi eu. Ore întregi sta pe un scaun în faţa sobei, cu uşiţa deschisă. Privea fix la spuza dinăuntru şi trăgea maşinal din ţigaret, fără a spune o vorbă. Vara, la Dobriţa şedea toată ziua pe banca din faţa casei, cu picioarele ce nu atingeau pământul, cu mâna atârnând printre genunchi, ţigara stinsă între degete, capul lăsat uşor pe dreapta şi privirea stinsă, pierdută în gol. Oamenii care treceau îi dedeau bineţe, şi el le răspundea moţăind automat din cap şi mormăind ceva ininteligibil.
În valea Burşuga creşte şi astăzi un nuc bătrân, care umbreşte cu coroana lui o mare parte din loc. În zilele când nu şedea în faţa porţii, Nenea Eugen mergea acolo în Burşuga, se aşeza pe iarbă, sub nuc, şi stătea câte o după-masă întreagă pe gânduri… O fi gândit el chiar la ceva?… Pomul se numeşte şi astăzi în familia noastră „Nucul lui Nenea Eugen”.
După plecarea ocupanţilor germani, în toamna lui 1918, a urmat o iarnă excepţional de geroasă. Eu aveam pe atunci 11 ani: stam cu Nenea Eugen în faţa sobei, eu citind o carte şi el privind în foc.
– Straşnic ger, Nenea Eugene!… întrerup eu la un moment tăcerea, strigându-i tare la ureche ca să mă audă.
Pentru prima oară l-am văzut eu atunci ieşind din mutismul lui şi explicându-mi o teorie lungă, că armata de ocupaţie germană, care nu înţelesese să renunţe aşa uşor la bogăţiile României, săpase pământul patriei noastre pe dedesupt şi ne suise pe nişte şlepuri, transportând întreaga ţară undeva prin nordul Sileziei, şi că această schimbare de latitudine explica vigoarea iernii.
Mi-a fost greu să admit că divaga şi mă uitam atent la el să văd dacă nu glumeşte… Din nenorocire, starea lui era mai gravă decât avusesem impresia… După ce a terminat această expunere savantă, Nenea Eugen a revenit la mutismul său… tăcut şi posac, extrem de timid, gata să ceară scuze oricui: rude, trecători, personal de seviciu, copii… Se aşeza întotdeauna în coada mesei, printre cei mici, şi cum bea unul o înghiţitură de apă, el lua imediat carafa şi îi umplea paharul la loc. Nu vorbea niciodată cu nimeni la masă. De câte ori îi da fratele său bani de ţigări, se confunda în mulţumiri şi plecăciuni, şi trebuia Tache să se lupte cu el ca să nu-i sărute mâna.
Îi revăd aşa de bine capul de bătrân, tuns scurt, cu tenul puternic bronzat, sprâncenele arcuite, nasul foarte coroiat, barba căruntă, veşnic nerasă, şi cămaşa murdară.
Peste câţiva ani, la Dobriţa, l-au luat odată nepoţii la o plimbare pe munte. Deodată se opreşte pa marginea unui pripor şi începe să arata în jos:
– Vedeţi voi aceste două văgăuni?… Acolo sunt săpate o mulţime de galerii, şi acolo stau înlănţuiţi câinele-taur şi câinele-balaur, pe care i-au închis Nemţii de plăcere…
Era clar că nu inventa basme pentru a distra copiii, ci divaga cu convingere.
Pe măsură ce îmbătrânea, îi plăcea să consume cantităţi tot mai mari de piper şi de ardei, pe care le punea în toate mâncărurile, până şi în desert şi în ceai. Pe noi, ne amuza nebuneşte pasiunea lui pentru iute, mai ales când vedeam împerecheri din acestea, nepotrivite. Într-o seară s-a servit la masă o cremă de ciocolată, şi unul dintre noi i-a întins în glumă solniţa cu ardei pisat ; Nenea Eugen a mulţumit politicos şi a răsturnat foarte calm jumătate din conţinutul solniţei în porţia lui de cremă, a mestecat cu linguriţa şi a mâncat-o apoi toată, dând semne vădite de satisfacţie.
Eram toată familia la Dobriţa în vara anului 1924. Într-o zi, vărul meu, Radu Voiculescu, care împlinise de curând zece ani, a descoperit, în grădina bunicului său de la Frăteşti, o varietate de ardei mic şi roşu, de o iuţeală extraordinară. Era o specie ungurească de paprika, renumită pentru puterea ei. Un singur vârf de ardei era suficient pentru o raină întreagă de papricaş.
Foarte încântat, micuţul Radu a cules un buchet impresionant din acest preţios condiment, să i-l ducă unchiului cadou. Seara la cină, Nenea Eugen consuma un ardei după celălalt, când numai mâna dacă o puneai pe el, nu mai puteai mânca de usturime.
Tache şi cu ginerii săi, doctorii Adrian Poenaru şi Toma Voiculescu, îl priveau pe sărmanul infirm cum se regala cu lăcomie cu acest jăratec vegetal şi se stricau de râs… Trei medici, care uitaseră că sunt medici şi priveau veseli această sinucidere comică, fără a se gândi la primejdie…
Peste noapte s-au declanşat durerile, şi toate spălăturile stomacale, toate calmantele, n-au mai ajutat la nimic. A doua zi, la ora trei şi jumătate după masă, bietul Nenea Eugen şi-a dat obştescul sfârşit, cu stomacul perforat în mai multe locuri.
A avut o înmormântare simplă şi decentă în cimitirul din Dobriţa, o înmormântare ţărănească… Locul mormântului său nu se mai cunoaşte astăzi…
Sub salteaua lui s-au găsit mai multe sute de lei, strânse ban cu ban, din mărunţişul pe care-l primea de la fratele său pentru tutun.

Sfârşitul părţii I
PARTEA A II-A TC “PARTEA A II-A “
BUNICă-MEA NETTY CULCERtc “BUNICă-MEA NETTY CULCER”
ŞI FAMILIA EItc “ŞI FAMILIA EI”
BUNICă-MEA ANA BăLCESCU-CULCER ŞI NEAMUL EItc “BUNICă-MEA ANA BăLCESCU-CULCER ŞI NEAMUL EI”
I. PITARUL BARBU PETRESCUtc “I. PITARUL BARBU PETRESCU”
1770-1825
Prea puţine date ne-au mai rămas despre acest modest strămoş ; logofătul şi apoi pitarul154 Barbu Petrescu155 s-a născut la 10 mai 1770 şi a fost fiul lui Petre, căpitan de seimeni156 şi al Marioarei, fiica lui Popa Dima zugravul ; acest popă, artist înzestrat, a pictat prin 1752 schitul Balamuci157 şi biserica din Micşuneşti, ambele în judeţul Ilfov. Petre căpitanul, calificat în 1794 drept „boiernaş mazil”158 , obţinuse la vârsta de 70 de ani „iertare de dajdie şi de scuteala bucatelor”, fiind considerat „sărac lipit, cu casă grea şi fată în vârstă”159 . Ştim că poseda o vie la Urlaţi-Prahova, care, fiind cotropită de boierul Stan Urlăţianu, a generat un proces ce a durat cu totul vreo 50 de ani şi care, după nevasta lui Petre, s-a judecat în continuare între urmaşii acestuia şi urmaşii Urlăţianului. Petre mai poseda şi o casă în Bucureşti, la poarta de jos a curţii celei vechi, pe care a vândut-o la mezat (licitaţie) prin 1796.
Petre Căpitanul a avut trei copii:
1. Pe Barbu Petrescu, cel de care ne vom ocupa mai jos;
2. Pe Iliuţa Petrescu, care a ajuns sameş160 al judeţului Gorj;
3. Pe Stăncuţa, copil de bătrâneţe, măritată cu Gheorghe Mora din mahalaua bucureşteană a Negustorilor.

Barbu Petrescu s-a căsătorit în 1811 cu fiica lui Tănase Bălcescu, Zinca sau Zoe, care i-a adus ca zestre moşia Bălceştii pe Topolog din Argeş161 şi un rând de case în mahalaua Boteanului, în Bucureşti, unde a locuit cu întreaga sa familie până prin 1811. Acolo i s-au născut patru copii: Costache, Marghioala, Sevastiţa şi Nicolae. În acel an a pus pe un Anastase, calfă de dulgheri162, să-i ridice o casă nouă, la nivelul celor ale unor boieri mijlocaşi. Această casă urma să cuprindă cinci odăi şi o cămară, o sală mare la mijloc şi în faţă o galerie cu „stâlpi chemerlii” (susţinători de arcade), iar la subsol, o vărzărie şi un beci săpate în pământ. Casa urma să se ridice în mahalaua Boteanului, peste drum de casa cea veche (care a fost apoi vândută), în locul în care se află astăzi Biserica Italiană pe bulevardul Bălcescu (ce coincidenţă!), şi trebuia să coste în jur de 10.000 de taleri, dar cheltuielile au depăşit cu vreo 2.000 de taleri devizul iniţial, aşa că, o dată cu mutarea în noua locuinţă, au început pentru Barbu şi familia lui supărările financiare; dar acesta a fost numai începutul.
Prin 1821, când a izbucnit răscoala lui Tudor, Barbu se afla sameş în judeţul Dolj, şi din cauza evenimentelor a trebuit să se refugieze cu întreaga familie la Sibiu, peste munţi; în lipsa lui însă, ispravnicii şi zapcii di subordinea sa au delapidat toţi banii pentru lefuri, precum şi cei strânşi din dăjdii (total 16.143,30 taleri) şi bietul Barbu a fost apoi nevoit să răspundă de această lipsă din averea soţiei sale. A urmat un şir de procese fără nici un rezultat, şi, după moartea lui Barbu, acestea au fost continuate de Zinca până în 1846, când s-a stins acţiunea.
În 1824, Barbu şi Zinca au mai avut un ultim copil, pe Barbu Bălcescu163 străbunicul meu.
Pitarul Barbu Petrescu a avut şi preocupări intelectuale, posedând un codice copiat în cea mai mare măsură de el. Acest codice cuprindea fragmente din cronografe şi cronici, precum şi adnotări referitoare la evenimentele contemporane.
Prin 1825, ştim că murise, fără a fi reuşit să-şi rezolve problemele financiare; greutăţile materiale au apăsat apoi, zeci de ani, asupra văduvei şi copiilor săi.
II. PITăREASA ZINCA BăLCEASCAtc “II. PITăREASA ZINCA BăLCEASCA”
1788-1862
Graţie cercetărilor istoricului Paul Cernovodeanu, deţinem astăzi numeroase date privind moşia Bălceştii de pe apa Topologului din judeţul Argeş.164 Între anii 1620-1630, aceasta aparţinuse unui oarecare Tudor Clucerul şi e manţionată în diata (testamentul) din 10 octombrie 1652 a lui Arsenie Căpitanul, nepotul Clucerului. În această diată se menţionează că moşia îi aparţinuse lui şi fratelui său mai mare, Lăudat Comisul, şi că o lăsa lui Stepan postelnicul Stoiceanul, un frate mai mic care, la rândul său, a lăsat-o celor doi fii ai săi: Tănase şi Stroe.
În 1690, Matei şi Arsenie, fiii lui Tănase Stoiceanul, vând partea lor de moşie ftori-spătarului Diicu Buicescu165 , iar în 1701, aceiaşi Matei şi Arsenie cumpără şi restul moşiei de la vara lor Ancuţa, fiica lui Stroe, spre a o revinde tot lui Diicu Buicescu.
La 1756, Diicu se stinge fără urmaşi direcţi şi lasă moşia nepoatei sale de soră, Ancuţa, care a fost măritată cu vel-postelnicul Gavrilaşco; după moartea ei, acest Gavrilaşco, neavând nici el urmaşi direcţi, a lăsat moşia nepoatei sale, Maria, soţia serdarului Canache… La 1666, Maria Canache vinde întreaga moşie unui Popa Necula, care a fost strămoşul neamului Bălcescu.

Nu ştim de unde să fi avut acest preot de ţară atâţia bani (880 de taleri) ca să poată achiziţiona o moşie de 1760 de stânjeni; fapt este că de la 20 aprilie 1766 moşia a intrat în posesia familiei Bălcescu, ultimul ei proprietar fiind Radu Mandrea, strănepotul Zincăi.
Tănase Bălcescu, fiul Popii Necula, a ajuns postelnicel şi a fost zapciu (subprefect) în plasa Topologului. Ştim despre el că în 1778 s-a împrumutat de la unul Radu Pîrcălabul, din Izbăşeşti, cu 80 de taleri166 pe care i-a dat apoi cu împrumut sătenilor din Bălceşti, pierzând mai mult de jumătate din această tranzacţie, al cărei singur rezultat a fost un proces cu Pârcalabul. Cum vedem, străbunicul nostru Tănase nu prea trăgea a mare afacerist… Tot în 1778 apare ca polcovnic al sud. Saac (judeţul Prahova) şi acolo probabil că s-a împrietenit el cu Petre Căpitanul, cu care apoi s-a încuscrit.
Cam prin 1790, un oarecare Vintilă Prejbeanul, care cotropise nişte vii din Tîrgovişte aparţinând mănăstirii Hurez, a încheiat o învoială foarte ciudată cu egumenul mănăstirii, părintele Rafail, căruia îi oferea cu multă complezenţă în compensaţie moşia Bălceşti, proprietatea legitimă a lui Tănase Bălcescu, sub pretextul că stăpânul acesteia nu locuia pe pământurile sale, ci la Bucureşti; această poveste sui-generis i-a produs multă bătaie de cap lui bietul Tănase, până ce şi-a putut valorifica drepturile sale legitime.
Tănase Bălcescu a fost cununat cu Catrina Băbeanu, fiica Bălaşei Băbeanu şi a logofătului de visterie Stoian Pavel; Bălaşa a fost ea însăşi fiica lui Panait Băbeanu (1732), al cărui tată, Toma din Băbeni, a trăit pe la 1700.
Logofătul Soian Pavel figurează pe peretele ctitoricesc din dreapta al Bisericii Icoanei din Bucureşti, împreună cu cele patru fiice ale sale, zise „Cele frumoase”, în pitorescul lor costum de epocă. Este bine să le cunoaştem şi numele, căci prea au fost frumoase:
1. Păuna, măritată cu Lămotescu;
2. Elena, cununată cu C. Darvari;
3. Maria, măritată cu Predescu şi, în fine,
4. Catrina, măritată cu Tănase Bălcescu (ultima din dreapta picturii).
Numele de „Tănase i Catrina” figurează şi pe pomelnicul ctitorilor Băbeni, înscris pe ferecăturea icoanei de hram a Bisericii Icoanei (o icoană de argint a Maicii Domnului „făcătoare de minuni” şi datând probabil din 1780).
Tănase Bălcescu şi Catrina Băbeanu au avut patru copii:
1. Maria (Uţa), născută la 1778 şi măritată cu paharnicul Dinu Tătăranu, din care descind familiile Arion, Tătăranu, Estiotti, Buescu şi Esaxcu.
2. Pe Iancu Bălcescu (1779-1851);
3. Pe Zinca Bălcescu (1788-1862), măritată cu pitarul Barbu Petrescu;
4. Pe Safta, născută la 1793, şi cununata cu Grigore Argetoianu (sau Argintoianul).
A fost cam plicticoasă (şi probabil şi inutilă) această înşiruire de moşi, strămoşi şi paramoşi, dar ce să-i faci?… aşa este ştiinţa genealogiei (sau „moşologiei” dacă vreţi); de acum înainte vă făgăduiesc însă că nu mă voi mai ocupa în acest capitol decât de stră-străbunica noastră Zinca (Zoi, Zoiţa sau Joiţa), mama celor cinci fraţi Bălceşti: Costache, Marghioala, Sevastiţa, Nicolae şi Barbu.

De la bătrâna Zinca ne-au rămas doar câteva scrisori şi un singur portret foarte expresiv, pictat în acuarelă de nepoata ei, Siţa Cociu; în schimb, ne-au rămas de la ea foarte numeroase dosare cu procese, şi asta nu pentru că Bălceasca noastră ar fi fost o procesomană, ci pentru că aceasta este soarta văduvelor cu copii mulţi, mai ales în perioada marilor schimbări politice. Despre personalitatea, demnitatea şi dârzenia ei de matroană romană s-au povestit foarte multe, iar aceia care au comparat-o cu Cornelia-mama-Grachilor (să nu uităm că secolul XIX a fost veacul romantismului) nu au exagerat prea mult.
Figura ei oacheşă, cu privirea puţin mongolă, sprâncenele arcuite, ochii întrebători, dar mai ales distanţa aceea mare de la pleoape la sprâncene, îi dădeau un aer atât de straniu, încât cine i-a văzut o dată chipul, cu greu i-l mai poate uita… De la ce strămoş misterios să fi moştenit ea expresia aceea asiatică aşa de tulburătoare? De unde voinţa aceea de fier pe care au moştenit-o întru totul Sevastiţa şi Nicolae, şi pe care n-au moştenit-o deloc Costache şi Barbu? De unde să fi deprins această Zinca din Bălceşti meşteşugul tămăduitului, pe care l-au învăţat apoi de la ea Sevastiţa şi Barbu? Da, a fost renumită doftoroaie la vremea ei pităreasa noastră, şi uneori era poftită chiar şi la palatul lui Vodă… Nu o vindecase oare pe Doamna Mariţa Bibescu de albeaţă cu o alifie specială, pregătită din coajă pisată de ouă de barză şi cu buruieni numai de ea ştiute? Dar ce ceaiuri şi ce fierturi nu se pricepea să facă coana Zinca!…
S-a născut prin anul 1788, s-a căsătorit la 1 noiembrie 1811 cu Barbu Petrescu şi va locui împreună cu acesta în casele moştenite de la tatăl ei, Tănase, la colţul dintre strada Colţii (azi Bulevardul Bălcescu) şi strada Vămii (azi Strada Oneşti). A avut şi o zestre frumuşică Zinca: 900 de stânjeni167 (adică jumătate) din moşia Bălceştii pe Topolog, cam la vreo 12 pogoane de vie şi 200 stânjeni reprezentând jumătate din moşia Gâltofani, nord Bălceşti, plus scule, argintărie şi haine în valoare de 5500 de taleri, 5 ţigani robi, precum şi altele trebuincioase în casă şi pe lângă casă. Viaţa le surâdea, nu duceau lipsuri şi nici urmaşii nu au întârziat să apară: în 1813, au avut un băiat, pe Costache (lucrurile începeau bine), apoi, în 1817 pe Marghioala, în 1818 pe Sevastiţa şi, în fine, la 29 iunie 1919, pe acela care urma să devină marele Nicolae Bălcescu.
Traiul lor îndestulător şi cu perspective materiale care ar fi putut atrage după sine şi perspective sociale i-a făcut să atingă maxima bunăstării lor, dar asta tocmai în ajunul răscoalei lui Tudor; Pitarul Barbu Petrescu se hotărăşte să investească 9350 de taleri pentru o construcţie în mahalaua Boteanului şi în aprilie 1820 casele erau gata; doar exteriorul se mai afla încă roşu, dar cheltuielile depăşeau deja cu vreo 2000 de taleri devizul iniţial, diferenţa era cam mare; banii totuşi s-ar fi putut acoperi dacă în anul următor n-ar fi izbucnit evenimentele din 1821 şi dacă Barbu, sameş la Craiova, 168 nu ar fi avut nefericita inspiraţie de a fugi cu familia în Ardeal… De atunci a început pentru soţii Bălcescu şirul marilor supărări. Am văzut cum subordonaţii lui Barbu au delapidat 16.143 de taleri, şi ce necazuri au mai urmat.
Soţii Bălcescu n-au mai avut mulţumirea de a se bucura în tihnă de noua lor locuinţă; în ianuarie 1829 au mai avut un ultim urmaş, cel care avea să devină străbunicul meu: Barbu Bălcescu. Bătrânul Barbu Petrescu, hărţuit din toate părţile de creditori, nu şi-a mai putut niciodată reface situaţia, şi în martie anul următor, aflăm despre el că nu mai era în viaţă.
Zinca, rămasă văduvă cu cinci copii, ar fi putut totuşi trăi în condiţii mulţumitoare, dacă nu ar fi fost încurcătura financiară de care am pomenit. Faptele se desfăşuraseră precum urmează:
În ianuarie 1821, toată administraţia ţării a fost cuprinsă de panică faţă de mişcarea eteristă şi de răscoala lui Tudor ce se pregătea. Ca să poată achita dările către stat şi salariile personalului în acele vremuri nesigure, Barbu s-a împrumutat de la diverşi creditori, garantând împrumutul din zestrea soţiei. El socotea că, după ce se vor fi liniştit lucrurile, va putea restitui sumele din impozitele strânse de la populaţie.
În timp ce se refugiase însă la Sibiu, ispravnicii şi zapciii din subordinea lui au încasat ei acele impozite şi şi le-au însuşit. Întors din refugiu, nu a mai avut de unde să strângă banii şi creditorii îl presau.
A dat pe foştii lui subordonaţi în judecată, dar abia a putut recupera vreo 2000 de taleri, şi după moartea sa Zinca a continuat să se judece cu aceştia până în 1843, când acţiunea s-a stins, fără a mai putea dobândi un singur creiţar.
Dificultăţile materiale rezultate din această poveste nu au putut fi rezolvate nici pe calea justiţiei, nici din ce producea moşia, şi i-au generat în continuare un şir interminabil de încurcături şi de procese; astfel, când a măritat-o în 1836 pe Marghioala cu Scarlat Geanoglu, nu i-a putut întregi zestrea făgăduită, căci contase pe câştigarea proceselor cu delapidatorii din 1821; de aci, o serie nenumărată de procese cu propriul ei ginere Scarlat, care a urmărit-o în justiţie până în pânzele albe… Datoria Zincăi creştea mereu, şi an de an îşi preschimba poliţele, dobânzile adăugându-se la capete; astfel, de la 2000 de galbeni169 în 1836, această datorie devenise 2450 în 1837, 3200 în 1838 şi 3630 în 1839, când s-a văzut nevoită să-şi ipotecheze moşia.
Să nu uităm apoi procesul început în 1732 de socrul ei, Petre căpitanul, împotriva lui Stan Urlăţianu care îi cotropise o vie în Prahova. Procesul s-a judecat în continuare de Zinca cu urmaşii Urlăţianului, până în 1851.
A mai avut şi un proces cu nişte preoţi din satele Corbi şi Izbăşeşti care îi încălcaseră moşia; procesul a durat din 1831 până în 1840.
Un proces cu Anastase, calfă de dulgheri, cel care îi construise lui Barbu casa din mahalaua Boteanului în 1820 şi care acuma pretindea achitarea unor lucrări pe care nici o dată nu le executase.
Un proces cu un oarecare Toma Serghiade din Vâlcea, care refuză să-i achite o datorie…
Spre a-şi reface banii, Zinca a avut ideea năstruşnică de a achiziţiona o cârciumă; a angajat şi o cârciumăreasă, dar aceasta şi-a însuşit marfa, i-a închis localul şi i-a ocupat camerele, refuzând să plătească chiria; alt proces etc.
Este greu să fii văduvă!… Să fi fost Bălceasca noastră o procesomană?… Ce părere aveţi?…
Şi ca şi cum toate aceste strâmtori nu ar fi fost de ajuns, Municipiul a obligat-o să contribuie la numeroase cheltuieli edilitare, printre care şi pavarea uliţii Biserica Enii.
Cheltuieli, cheltuieli, datorii, procese… iată bilanţul unei văduve cu cinci copii, iată „huzurul” unei boieroaice cu moşie…
În 1836 a dat ca zestre Marghioalei casa din mahalaua Boteanului (pe cea veche din strada Vămii o vânduse de mult) şi şi-a cumpărat alta mai modestă în mahalaua Visarionului, lângă biserica Clopotarii Vechi.
Verile şi le petrecea la Bălceşti, moşie pe care o stăpânea în parte cu fratele ei Iancu, iar după moartea acestuia, în 1851, a rămas singura stăpână pe moşie, o moşie grevată de ipoteci… Acolo îngrijea ea pe sătenii bolnavi, mergând din casă în casă cu ceaiurile şi buruienile ei. Pe mulţi a tămăduit doftoroaia noastră cu priceperea şi buruienile ei.
Îşi iubea mult copiii, dar cel mai drag i-a fost Nicu, în care ochiul ei de mamă văzuse din timp pe supraomul acela despre care avea să vorbească într-o zi o ţară întreagă; pe ea nu o impresionase însă nici darul său scriitoricesc, nici capacităţile sale de istoric, şi nici chiar dârzenia sa de patriot, de luptător; ceea ce o neliniştea pe biata mamă şi o împiedica să doarmă era teribila boală de piept ce-i consuma copilul, erau multiplele primejdii legate de activitatea sa politică curajoasă.
Părul sărmanei femei încărunţise înainte de vreme… ficatul o supăra tot mai tare… şi doftoroaia noastră, care ştiuse să găsească atâtea buruieni de leac pentru alţii, nu găsea acum nici una pentru ea, care să-i asigure liniştea sufletească de care fiinţa ei trudită avea atâta nevoie.
La douăzeci de ani, Nicu, implicat într-un complot împotriva regimului, a fost judecat şi condamnat la închisoare, unde a stat aproape doi ani. În 1846, a plecat în Franţa să se documenteze în vederea lucrărilor sale istorice, dar acesta a fost numai unul din motive… Astăzi se ştie precis că studiile sale cu privire la puterea armată la români şi la starea socială a muncitorilor plugari, indispuseseră pe anumiţi puternici ai zilei, şi că era mai prudent, pentru câtva timp, să stea departe de ţară şi, în fine, fapt despre care s-a vorbit mai puţin, era necesar ca acei care pregăteau revoluţia de la 1848 în Principate să ia neapărat legătura cu aceia care o pregăteau în celelalte ţări ale Europei. Pe scurt, Nicu trebuia să plece peste hotare. De unde a mai găsit oare Zinca, strâmtorată cum era, banii necesari ca să-l poată trimite la Paris şi apoi să-l ţină acolo doi ani de zile?… Nu ştim.
Literatul Camil Petrescu, în romanul său Un om între oameni susţine că a fost vorba de banii strânşi pentru zestrea Sevastiţii, sora lui Nicu, care nu s-a măritat niciodată, deşi, din lipsă de probe documentare, această ipoteză, deşi foarte plauzibilă, rămâne totuşi în domeniul aserţiunilor.
Vin evenimentele din 1848; cei trei fraţi Bălcescu apar în fruntea mişcării, alături de Goleşti, Roseteşti, Brătieni şi ceilalţi, iar după înfrângerea acesteia iau toţi trei calea surghiunului spre meleaguri străine… Biata bătrâna se zbătea deznădăjduită să facă rost de bani să le poată trimite şi, cu toate că o mare parte din datorii fuseseră achitate până la acea dată, pe veniturile moşiei se putea pune prea puţin temei. Zinca încearcă să o vândă, dar nu găseşte cumpărători. Sănătatea lui Nicu se şubrezeşte în aşa măsura, încât în 1851 a trebuit să plece şi Sevastiţa în Franţa ca să-l poată îngriji.
Nicu vrea să-i îmbrăţişeze încă o dată pe ai săi înainte de a muri, ajunge cu vaporul până la Nicopole, dar nu i se permite să intre în ţară… Zinca şi fetele trec Dunărea să-l vadă, şi a doua zi, nu se ştie cum a făcut Nicu, că a reuşit să treacă la rândul lui spre Turnu Măgurele, dar numai pentru o oră. După aceea a reluat definitiv drumul pribegiei până la Palermo, unde a închis pentru totdeauna ochii, singur şi necunoscut, într-o zi mohorâtă de noiembrie a anului 1852.
Sărmana Zinca a mai trăit încă zece ani şi a avut mulţumirea de a-i vedea pe Costache şi pe Barbu reîntorşi în ţară, amândoi cu situaţii frumoase, căsătoriţi şi cu copii, dar gândul ei, sunt sigur, tot la nefericitul Nicu era.
Într-o scrisoare din 7 mai 1862, Frosa Florescu anunţa pe sora ei, Luxiţa, despre moartea Zincăi.Cred că a fost probabil înmormântată la Biserica Icoanei din Bucureşti, dar locul mormântului nu se cunoaşte,
La moartea ei, moşia a rămas lui Costache şi Sevastiţei, care au gospodărit-o cu chibzuinţă şi au ferit-o de noi datorii. Sevastiţa a murit în 1883, fără testament, şi partea ei a fost moştenită de Costache, Marghioala şi Barbu, rămânând să o administreze Costache. Acesta s-a înglodat însă în datorii, aşa că în 1890, moşia a fost scoasă la vânzare şi au cumpărat-o fiicele lui Barbu: Olga Gigustu şi Zoe Mandrea; mai târziu, Zoe a cumpărat şi partea surorii sale, iar în 1904 a donat moşia, reîntregită, fiului ei Radu Mandre, care a reuşit într-un singur an să achite toate datoriile cu care era grevată.
În 1918, Radu Mandrea a parcelat moşia în 170 de loturi a 2,5 la 5 pogoane, pe care le-a vândut ţăranilor, păstrând pentru sine doar conacul. Este de notat că, din aceste 170 de loturi, a împărţit gratuit 23 de parcele (totalizând 100 de pogoane) la 23 capi de familie dintre cei mai săraci, demobilizaţi din războiul 1916-1918.
Conacul a fost, până în 1907, o clădire dreptunghiulară fără etaj, de 10x30m.
Radu Mandrea a modernizat clădirea în mai multe rânduri, ultimul proiect fiind executat în 1936 de unchiul meu, arhitectul Radu Culcer, fiul lui Vladimir. Construcţia are astăzi 14 camere de locuit, 3 săli de baie, 2 saloane, o sufragerie, un drawing room, plus bucătăria, oficiul, spălătoria, uzina electrică şi dependinţele. În 1947, Radu Mandrea a donat conacul Statului Român, „spre a servi ca loc de reculegere, de studiu, şi de însănătoşire a cărturarilor care, prin activitatea lor culturală, contribuie la propăşirea poporului nostru”. Acest aşezământ va purta denumirea de Căminul Nicolae Bălcescu.
Actul de donaţie stipulează clauze ca în conac să se rezerve un apartament pentru folosinţa lui Radu Mandrea şi a soţiei sale. Astăzi sunt amândoi morţi.
Căminul a fost transformat în 1968 în „Muzeul Memorial Nicolae Bălcescu” şi este administrat cu multă energie şi competenţă de istoricul Horia Nestorescu-Bălceşti.
III. COSTACHE BăLCESCU tc “III. COSTACHE BăLCESCU “
1813-1902
Om capabil, vrednic şi corect în treburile publice şi finanţele ţării, a fost mai puţin vrednic şi capabil în problemele sale personale şi în finanţele proprii.
Costache Bălcescu, cel mai mare dintre copiii pitarului Barbu Petrescu şi ai Zincăi Bălcescu, s-a născut la via mamei sale de la Valea Doliţei, la 21 noiembrie 1813, aşa că, în 1821, când s-a refugiat cu părinţii săi în Ardeal, era destul de mare ca să-şi poată aminti destul de bine acele vremuri. Era un tânăr brun, frumos, şi mai ales foarte elegant. Ochii săi negri şi lucioşi aruncau parcă scântei de sub sprâncenele stufoase şi severe. Fruntea înaltă a intelectualului, mustaţa deasă, figura slabă, toate erau parcă dinadins făcute ca să te ţină la respect. La douăzeci de ani reuşise să capete o slujbă de calemgiu (şef de călimare, impiegat) la Vistierie şi ar fi putut ajuta la greutăţile casei, dar tot ce câştiga se ducea pe lux. Când îl vedeai trecând aşa înalt, în redingota cenuşie, cilindrul scămos şi pelerina neagră azvârlită cu un gest neglijent peste umeri, învârtindu-şi bastonul cu mâner de argint170 în mâinile sale înmănuşate, ai fi zis că trece cel puţin un prinţ. „Le prince noir” îl şi porecleau acei ce nu-i spuneau „baronul”. Din birjă nu se dădea jos, şi trebuie notat că era şi un excelent dansator; slab, suplu, elegant… Tânărul Bălcescu era o figură printre „lionii” Bucureştiului.
Acest aparent exterior, care absorbea întreaga sa leafă de slujbaş, drapa însă ambiţii mari, mai mari în orice caz decât viaţa lui. Deşi nu avea deocamdată nici o perspectivă de avansare, el studia atent toate rotiţele maşinăriei financiare de stat şi cerceta asiduu toate descoperirile din ţările civilizate apusene, cu gândul că va veni o zi când şi la noi se vor putea introduce. Îl preocupa mai ales ideea înfiinţării unei case de depuneri, care ar fi permis acumularea de capitaluri mari, într-o vreme când erau necesare atâtea înfăptuiri costisitoare în ţara noastră… şi astfel îl vedem tipărind, în 1845, o broşură foarte documentată despre o Casă de păstrare şi împrumutare171 … Era prima lucrare de acest gen de la noi, remarcabilă prin concepţiile avansate şi prin sugestiile ei utile; când s-a înfiinţat în 1881 Casa de depuneri (actualul C.E.C.), s-a ţinut în mare măsură seama şi de sugestiile din broşura lui Bălcescu, tipărită cu 36 de ani înainte. Pe coperta broşurii scria : „Se împarte gratuit”.
Tineretul din vremea lui pregătea lucruri mari şi Costache nu a fost străin de lupta lor; astfel, în iunie 1848 a colaborat cu fratele său, Nicolae, la redactarea celebrei „Proclamaţii” (prefăcută ulterior în tipografia lui Eliad). În august 1848 e pe punctul de a pleca în Polonia cu un agent a lui Czartoviski172 ca să aţâţe răscoala, dar e trimis în Serbia; evenimentele de la 13 septembrie 1848 îl surprind în ţară şi este arestat de Fuad Paşa împreună cu ceilalţi căuzaşi, trimis la Giurgiu, suit pe o ghimie173 turcească, şi pornit pe Dunăre în sus până la Orşova, de unde reuşeşte să evadeze. De la Orşova a ajuns la Sibiu, unde a comis marea greşeală de a remite, fără nici o chitanţă, foştilor locotenenţi domneşti Eliade şi Tell, cei 3000 de galbeni salvaţi de el din fondurile Revoluţiei, greşeală cu atât mai condamnabilă, cu cât cunoştinţele şi simţul său financiar ar fi trebuit să-l oprească de la asemenea imprudenţe174  .
Fratele său Nicolae era furios : „El trebuie să înţeleagă că, deoarece am fost atât de nenorociţi, trebuie să nu ne poată imputa nimeni cea mai mică vină sau greşeală… N-ar fi bine ca un Bălcescu să poată fi învinovăţit că a întrebuinţat în folosul lui nişte bani publici 175 .”
Avea dreptate!… Orişicine i-ar fi putut arunca această învinuire, fără ca Costache să fi putut dovedi că nu era aşa.
Zece ani a trăit Costache la Paris, în exil. Acolo a furnizat el, din memorie, lui A. G. Golescu, toate clipele de care a avut nevoie în memoriul său adresat Ministerului de Externe al Franţei privind evenimentele din 1848. Acest memoriu a servit ca bază de informare marilor puteri occidentale care au intervenit câţiva ani mai târziu pentru eliberarea noastră176 .
Împreună cu Nicolae, Costache s-a redactat manifestul din numărul 1 al revistei „România Viitoare”177 , editată de românii emigraţi în Franţa; manifestul purta titlul de „Popolul Român”.
Din nenorocire, emigratul nostru ducea în acest timp o viaţă care nu-i prea făcea cinste. În timp ce bietul Nicolae se lupta cu disperare cu sărăcia şi cu boala, activând neobosit pentru susţinerea cauzei româneşti în faţa marilor puteri occidentale ori sacrificându-şi nopţile spre a putea să termine a sa Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul (ştiind că zilele îi erau numărate), şi cheltuindu-şi ultimul bănuţ pentru aceste scopuri, fratele său Costache încetase lupta şi ducea o viaţă de petreceri prin café-concerturile pariziene; nu se mai ocupa de problemele economice şi politice ale sărmanei noastre ţări ocupate de trupele vrăşmaşe, ci-şi pierdea nopţile prin cabinete cu Rose Pompon178  şi Cora Pearl… Bineînţeles că aşa o viaţă cere şi bani de cheltuială, şi iată ce scrie bietul Nicolae lui A. G. Goldeanu la 5. IV. 1854: „Am aflat de acasă că cere bani. Sărmana mumă-mea, bolnavă şi strâmtorată, de unde să-i mai trimită şi lui?… Nu-ţi poţi închipui cum toate acestea mă fac nenorocit!… Îmi vine să plâng ca un copil…”
Întors din surghiun, Costache Bălcescu ajunge în 1861 ministru de finanţe, sub Cuza-Vodă, şi, apoi, chiar preşedinte al consiliului de miniştri, iar după abdicarea lui Cuza se retrage definitiv din viaţa politică.
În 1861, prin grija lui Costache Bălcescu, Alexandru Odobescu coordonează şi publică manuscrisele Istoriei Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, rămase de la Nicolae…
Am spus că în afacerile sale personale, Costache nu a dat dovadă de acelaşi talent financiar ca în treburile statului. Partea de moşie din Bălceşti i-a îngrijit-o soru-sa, Sevastiţa, iar după moartea acesteia a gospodărit-o aşa de prost, încât a fost nevoită să o vândă, ca să poată achita datoriile ce o gravau. Moşia a fost cumparată de cele două fiice ale lui Barbu Bălcescu, Olga şi Zoe. Cu formalităţile cumpărătoarei s-a ocupat soţul lui Zoe, Nicolae Mandrea, iar Costache doar a semnat. Se zice însă că, cu rudele, nu trebuie niciodată să faci afaceri, căci rămâi întotdeauna cu impresia că ai fost tras pe sfoară… Aşa a fost şi cazul acestei vânzări care, deşi efectuată în condiţiunile cele mai corecte, a creat totuşi o serie de suspiciuni ce s-au tradus printr-o vrajbă regretabilă în familie, transmisă atât urmaşilor lui Costache, cât şi celor a lui Mandrea… mai rău ca în vendettele siciliene.
Ultimii ani de existenţă ş-i i-a petrecut aşa ca mai toţi pensionarii bucureşteni care se respectă, în faţa unei măsuţe la Capşa, sorbându-şi tacticos cafeluţa sau jucând table cu alţi pensionari venerabili. Era tot elegant, tot corect îmbrăcat, tot zvelt, în redingota lui cenuşie, cu cilindrul lui scămoşat şi faimosul lui baston cu măciulie de argint; sprâncenele sale stufoase parcă deveniseră şi mai severe, favoriţii încărunţiseră bine, dar tot „le prince noir” rămăsese.
Într-o zi a anului 1902, aflând că nepoată-sa Zoe, cea care îi cumpărase moşia, era grav bolnavă, şi-a călcat pe inimă şi, într-o zi, nonagenarul nostru a sunat la casa Mandrea, pe strada Fântânii179  şi a strâns emoţionat în mâinile sale uscate mâna arzând de febră a nepoatei; aşa e viaţa!… Cu anii bătrâneţii vine şi înţelepciunea; aversiunile se sting, iar înţelegerea şi împăcarea le iau locul.
Nu mult după aceea, la 1 aprilie 1902, s-a stins şi el, încărcat de ani şi experienţă, un unchiaş care trăise aproape un secol şi asistase la cele mai epocale prefaceri din istoria ţării noastre; trăise zilele din 1821, 1848, 1859, 1877… avea ce povesti prietenilor lui de table de la Capşa!…
Costache a fost căsătorit o primă dată cu Elena Năcescu (Eleni), cu care nu a avut urmaşi. În timpul exilului de la Paris a lăsat-o în ţară. A doua oară a fost cununat cu o morşandă (modistă), Agata Berechet, cu care a avut patru copii : Costache, Emilia, Noni şi Barbu. Nici unul dintre ei nu a avut urmaşi, niciunul nu a lăsat urme în viaţă. După moartea lui, fiică-sa Noni a beneficiat de o pensie până în 1942, când a murit şi ea. Văduva lui Barbu a trăit până în 1962; dintr-o primă căsătorie, cu Ştefan Dumitrescu Brăila, avusese un băiat, Georgică, care trăieşte şi astăzi şi cu care sunt bun prieten (este văr cu fraţii mei Dan şi Adina)…
IV. MARIA GEANOGLUtc “IV. MARIA GEANOGLU”
1817-1882
Născută în casa mamei ei din Bucureşti, la colţul dintre Strada Colţii şi Strada Vămii, Marghioala a fost al doilea copil al pităresii Zinca Bălcescu şi al lui Barbu Petrescu; despre prima ei tinereţe nu ştim nimic; avea 19 ani când s-a măritat cu Scarlat Geanoglu, pe care am văzut ce urât s-a purtat cu soacra-sa, sărmana Zinca, în legătură cu zestrea soţiei. Ca zestre, Marghioala a primit şi casa părintească ridicată în 1819 de Anastase, calfă de dukgheri, pe locul unde se află astăzi Biserica Italiană, pe Bulevardul Bălcescu. Către sfârşitul vieţii, Marghioala a vândut aceste case greu de întreţinut, mutându-se în Strada Modei (astăzi Strada Pictor Grigorescu), colţ cu Calea Victoriei.
Îi privesc portretul, şi nu ajung să hotărăsc dacă a fost frumoasă sau ba, cu expresia ei mongoloidă, comună tuturor Bălceştilor, pomeţii proeminenţi, tenul oacheş, ochii puţin înclinaţi, pleoapele grele, şi mai ales distanţa aceea dintre ochi şi sprâncene, care dă figurii o expresie atât de enigmatică… Înaltă, bine făcută, strânsă în talia elegantă a rochiei grele de catifea neagră, frumoasă sau ba, e hotărât că avea o figură care te urmărea.
Stăpâna acestui chip neliniştitor a fost totuşi o fiinţă dintre cele mai liniştite; suflet cinstit, mamă de familie exemplară, şi-a iubit copiii mai presus de orice, şi preferatul ei a fost bineînţeles Gogu, băiatul, cu toate că nici pe Siţa, nici pe Eliza, niciodată nu le-a nedreptăţit. A fost un exemplu de mamă imparţială şi în micile lor neînţelegeri s-a arătat întotdeauna dreaptă. Gogu a fost cununat cu Victoria Caramzulea, Siţa, măritată Cociu, a avut o fiică, Maria, şi un băiat, Constantin, care a ajuns colonel. Eliza a fost măritată Deleanu.
Ştim că la 25 august 1852, când Nicolae a venit pe Dunăre până la Nicopole, dorind să-şi sfârşească zilele pe pământul patriei, nu i s-a permis să debarce în ţară şi atuncea, sora sa Marghioala a trecut ea Dunărea pe la Turnu-Măgurele, apoi, două zile mai târziu, prin mijlocirea lui Scarlat Geanoglu, care era ispravnic de Teleorman, a reuşit să-l aducă în taină pe Nicolae până la Turnu unde a stat de vorbă o oră întreagă (numai o oră), cu mama sa, cu Sevastiţa şi cu Barbu, apoi l-a însoţit din nou până la Nicopole şi a stat cu el până la sosirea vaporului care avea să-l ducă pentru totdeauna pe drumul exilării şi al moştii. În aceste zile s-a sfătuit cu el cum s-ar fi putut interveni pe lângă Domnitor ca să-i dea învoirea de a reveni în ţară în primăvara viitoare, dar nu a mai fost nevoie, căci în noiembrie, sărmanul ei frate a murit la Palermo.
De la Marghioala ne-au rămas câteva scrisori către Gogu şi Victoria180 . E drept că nici stilul acestor scrisori, nici caligrafia, şi nici chiar ortografia nu denotă o fiinţă de prea multă cultură, dar în schimb sunt pline de viaţă şi culoare, dovedind multă inteligenţă şi un dezvoltat simţ al humorului, în special la „cronica faptelor diverse” pe care le povestea cu multă vervă.
Către sfârşitul vieţii a avut destule greutăţi; pensia se micşorase, viaţa se scumpea de pe o zi pe alta, şi sănătatea o lăsa. Avea tot mai dese dureri şi i se umflau degetele, iar în ultimii doi ani a zăcut paralizată.
A murit la 30 august 1882 şi este înmormântată în Bucureşti, la cimitirul Belu.
V. SEVASTIŢA BăLCESCUtc “V. SEVASTIŢA BăLCESCU”
1818-1883
„…acest nume nu l-am auzit niciodată fără să fi fost însoţit de un calificativ elogios:
Vrednică întocmai ca Sevastiţa, deşteaptă, energică, devotată ca Sevastiţa… toate însuşirile cele mai admirabile le poseda această tanti Sevastie…”, în aceşti termeni se exprimă despre Sevastiţa Bălcescu, nepoata ei, Olga181 . Cealaltă nepoată, Zoe, nu e mai puţin darnică în aprecierile ei182 : „…Tanti Sevastie era o femeie de o deşteptăciune rară; cultă, energică şi îndemânatică la toate, ca şi fratele ei. În curent cu politica la care o iniţiase acesta, ea se pricepea şi la mode, şi la multe altele, întrunind însuşiri ce rar se văd împreunate la femei.”
Nu este om pe lume, orişicât de nefericit ar fi, să nu aibă în viaţă şi un geniu bun, un înger păzitor care să vegheze asupra lui şi să-i netezească calea. Geniul bun a lui Nicolae Bălcescu a fost, fără îndoială sora sa, Tiţa, şi ne este cu neputinţă să evocăm figura Marelui Român, fără a zări în spatele său şi pe acest înger păzitor, care şi-a sacrificat viitorul pentru el. Cu mintea ei ageră şi cu sufletul ei simţitor, a intuit de timpuriu genialitatea acestui „om între oameni”, şi marea ei fericire a fost să-l poată scoate din umbră.
Cum arăta oare la chip?… Unchiul meu, Radu Mandrea, afirma că, din modestie, Sevastiţa a refuzat o viaţă întreagă să pozeze în faţa unui pictor sau a unui fotograf, şi trebuie să ne mulţumim cu descrierile făcute de nepoatele ei.
Olga o descrie astfel: „…de talie mijlocie, părând mai înaltă decât era, cu nişte ochi mari, căprui «à fleur de tête», o figură ovală, tenul colorat – poate de aerul iute de la ţară –, o ţinută măreaţă, mersul maestos, o mână şi un picior ce făceau mândria ei…” şi mai departe:
„În tinereţe fusese recunoscută prin baluri mascate, după mână şi după picior, atât erau de fine… Asta nu poate fi decât mâna Sevastiţei… Cine mai are o astfel de mână şi un astfel de picior?…”
Convingerea că de la Sevastiţa Bălcescu nu ne-a rămas nici o fotografie, nici un tablou, a persistat până în 1962, când domnul Georgică Demetrescu-Brăila, văr cu fratele meu Dan, a cărui mamă a fost remăritată cu Barbu C. Bălcescu, fiul lui Costache, mi-a dăruit o fotografie de-a Sevastiţei din 1881.
Autenticitatea acestei fotografii a fost însă contestată de antropologul Panait I. Panait183 , care, în octombrie 1969, a deshumat osemintele Sevastiţei, afirmând că imaginea din fotografie nu are nimic comun cu parametrii craniului deshumat. Cu toată autoritatea ştiinţifică a acestui eminent cercetător, îl rog să mă ierte dacă nu pot fi de acord cu el, din următoarele motive:
1. Fotografia datează din 1881, când Sevastiţa avea 63 de ani. Este vârsta pe care o arată şi pe fotografie.
2. Fotografia a fost făcută la Piteşti, oraşul cel mai apropiat de comuna Bălceşti.
3. Asemănarea cu fratele ei Costache e frapantă.
4. Personajul din fotografie are o privire inteligentă, o frunte înaltă ca toţi Bălceştii, dar e departe de a fi o femeie frumoasă. De notat că şi Olga şi Zoe, amândouă foarte darnice când e vorba de aprecieri elogoase, vorbesc despre mâna ei, de piciorul ei, dar nu de frumuseţea ei… aşadar nu modestia a făcut-o o viaţă întreagă să refuze să se lase fotografiată, ci o apreciere critică obiectivă a propriei ei înfăţişări. De fapt, domnul G. Demetrescu-Brăila mi-a comunicat că fotografia fusese făcută pentru un paşaport, adică dintr-o necesitate administrativă, şi nu din cochetărie.
5. Domnul G. D. Brăila mi-a povestit că după moartea tatălui său vitreg, Barbu C. Bălcescu, fiul lui Costache, Noni, sora lui Barbu, a venit la văduva acesteia şi a revendicat fotografia, spunând că Sevastiţa nu era ruda ei de sânge, şi că nu avea ce să caute la văduva lui Barbu. Aceasta a refuzat-o însă, spunând că o avea ca amintire de la soţul ei răposat şi că nu renunţă la ea. De notat că Dl. G. D. Brăila nu o cunoscuse pe Sevastiţa, moartă în 1883, dar că cele două femei o cunoşteau bine, şi deci nu putea fi vorba de o confuzie.
6. În fine, să nu uităm că, în stadiul actual, tehnica corelării dintre figura unei persoane şi parametrii antropometrici ai oaselor craniene încă nu prezintă o suficientă fiabilitate, cu atât mai mult, cu cât craniul Sevastiţei s-a găsit în groapă sfărâmat, din cauză greutăţii capacului sicriului, ceea ce trebuie să fi îngreunat reconstituirea.

Născută la 18 februarie 1818, Sevastiţa, cel de-al treilea copil al pitarului Barbu Petrescu şi al Zincăi Bălcescu, şi-a petrecut copilăria ca şi fraţii ei, iarna, la Bucureşti, în casa cu stâlpi chemirlii, şi vara, la Bălceşti. Carte a învăţat, desigur, în casă împreună cu Marghioala, şi nu este exclus să fi primit lecţii chiar de la fratele ei Nicolae, care învăţa la şcoala de la Sfântul Sava.
A fost inexplicabilă hotărârea îndârjită a Sevastiţei de a nu se mărita toată viaţa… În familie s-a şoptit toată viaţa despre un „secret” pe care nu l-a putut nimeni niciodată afla… şi totuşi, e foarte explicabil: avere nu, frumoasă nu, numai probleme în familie, probleme care toate necesitau intervenţia unei mâini energice… Este clar, nu? Secret?… de acord!… Care fată nu are un of la inimioară? De ce să nu fi avut şi Sevastiţa noastră?… Sentimentul care a învins a fost însă spiritul ei de sacrificiu. Devotându-se pentru fratele ei Nicolae, devotându-se pentru mama ei Zinca, devotându-se pentru sora ei Marghioala care paralizase la bătrâneţe, pentru fetiţele fratelui ei Barbu, rămase orfane de mici, pentru toţi sătenii din Bălceşti pe care îi ajuta la boală sau la necaz… când să mai fi avut ea timp să se devoteze propriei ei fericiri?…
După ce a ieşit Nicolae din închisoare, în 1842, ea l-a îngrijit la boală şi tot ea l-a ajutat la lucrările sale de istoriografie, clasându-i fişele şi materialul documentar şi însoţindu-l în mai multe călătorii în Ardeal şi Moldova.
În 1846, când a hotărât familia să-l trimită pe Nicu în Franţa spre a se documenta184 , Sevastiţa nu a făcut nici o obiecţiune, deşi îşi dădea bine seama că fondurile necesare acestei călătorii proveneau din slabele economii ale mamei ei, îndatorată până în gât, şi o lăsau pentru totdeauna fără zestre; şi totuşi, Sevastiţa a consimţit, căci ştia că opera acestui „om între oameni”185  va conta mai mult pentru posteritate, decât zestrea şi viitorul unei modeste femei între femei.
Scrisorile din ţară, pe care i le trimite în acest timp lui Nicu, sunt remarcabile prin luciditatea lor, stilul simplu şi natural şi claritatea fondului. Nu există nici o dovadă că Sevastiţa ar fi fost amestecată în evenimentele de la 1848. Este însă mai mult ca sigur că această patrioată energică şi capabilă, prietenă de aproape cu Zinca Golescu, Luxiţa Florescu şi Ana Ipătescu, primind în casa părintească pe toţi copiii mişcării, cu care era bună prietenă: Ion Ghica, Alecu Golescu şi alţii, nu a putut rămâne simplă spectatoare la evenimentele epocale ce se desfăşurau sub ochii ei, evenimente în care iubitul său frate a jucat un rol atât de important.186
Mai târziu mult, Sevastiţa Bălcescu, întotdeauna la curent cu situaţia politică, întotdeauna viu interesată când era vorba de soarta ţării ei, judecând cu multă claritate, bun-simţ şi competenţă evenimentele politice prezente şi trecute, tăcea brusc când era vorba de 1848. Nici un cuvânt nu puteai smulge de la ea. Revoluţia de la patruşopt era pentru Sevastiţa un subiect tabu… Este incontestabil că această mişcare a avut multe dedesubturi ce nu se vor afla niciodată, şi sunt convins că Sevastiţa Bălcescu trebuie să fi ştiut câteva dintre ele, şi nu din cele mai mărunte.
După înăbuşirea revoluţiei, cei trei fraţi Bălcescu au luat calea pribegiei şi Sevastiţa a rămas singură cu muma ei, al cărei moral trebuia susţinut şi a cărei sănătate începuse să nu mai reziste. În toamna lui 1851, aflând însă că boala lui Nicu s-a agravat, a părăsit-o pe Zinca şi a plecat să-l îngrijească în Franţa. L-a scos din aerul îmbâcsit al Parisului şi l-a instalat într-o suburbie la Ville d’Avray; starea lui însă nu s-a ameliorat, şi atunci a plecat în toamnă cu el la Hyères, pe Coasta de Azur. Sănătatea i s-a îndreptat pentru moment, dar aflând despre lovitura de stat a lui Louis Bonaparte care s-a proclamat împărat sub numele de Napoleon al III-lea, emoţia şi indignarea lui au fost aşa puternice, încât boala iar i s-a agravat. În urma revoluţiei din 1848, tineretul democrat din toate ţările oprimate vedea în Franţa un far al libertăţii popoarelor, şi acuma toate speranţele se năruiau. „Blestem pe capul tiranului omenirii, pe care dracul îl împinse acum să facă această faptă!…”, exclamă deznădăjduită Sevastiţa.
Simţindu-se pierdut, Nicolae s-a îmbarcat împreună cu sora sa, cu gândul de a reveni să moară în ţară. Au ajuns cu bine la Nicopole, dar atât în Muntenia, cât şi în Moldova i s-a refuzat acest ultim azil şi bietul bolnav a trebuit să reia drumul pribegiei singur, căci Sevastiţa rămăsese să îngrijească de mama ei, din ce în ce mai bolnavă şi ea… Nu şi-a putut niciodată ierta această părăsire şi faptul că l-a lăsat pe fratele ei să moară singur printre străini.
Până la întoarcerea lui Costache din exil, a trăit singură cu sora ei Marghioala. Barbu, care venise nu de mult, s-a căsătorit curând cu o fată bogată din Craiova, renunţând la drepturile sale de moştenire asupra Bălceştilor, care au rămas lui Costache şi Sevastiţei. Acolo, la Bălceşti, a trăit ea retrasă până la finele vieţii, îngrijind singură de moşie şi păstrând cu sfinţenie toate documentele şi lucrările scrise rămase de la Nicolae.187
Sevastiţa învăţase de la mama ei cum să îngrijească pe bolnavi, şi mergea din casă în casă, dându-le sătenilor sfaturi, asistenţă medicală şi doctorii; la nunţi, ea cununa; la botezuri, ea boteza… nu se mişca ceva în sat fără a fi întrebată domnişoara Sevastiţa. Viaţa şi-o dăruia tuturor, şi pentru ea nu-şi oprea nimica… Când a murit soţia fratelui său Barbu, s-a grăbit să-l aducă la ea la Bălceşti împreună cu cele trei fetiţe orfane, ca să-şi mai aline suferinţele. Când s-a îmbolnăvit Barbu, peste câţiva ani, tot ea a venit la Craiova să-l îngrijească; când au murit bunicii celor trei fetiţe, care fuseseră pentru ele adevăraţi părinţi, a venit să stea câtva timp cu ele la Craiova şi apoi le-a luat cu ea la Bucureşti, până în primăvară, şi le-a scos în lume. Era pentru prima oară, şi fetele se cam sfiau la început de ea, dar „Tanti Sevastie” a reuşit să le cucerească rapid inimile cu firea ei energică dar blândă, cu inteligenţa şi cultura ei vastă, cu naturalul ei vesel. Când s-au măritat fetele188 , tot Sevastiţa şi-a asumat atuncea prerogativele de mamă. La nunta Olgăi, cea mai mare, i-a spus: „Ai totul spre a fi fericită. Să ştii numai să-ţi preţuieşti şi să-ţi cultivi norocul… Chiar şi în condiţii mai puţin favorabile, căsătoria este un noroc pentru o femeie, căci în ea îşi găseşte adăpostul şi mijlocul de a-şi îndeplini menirea de soţie şi de mamă! Nu ştii ce grea este viaţa de singurătate, mai cu seamă pentru o femeie!… Eşti a tuturor, şi nimeni nu-i al tău… alergi la toţi şi eşti întotdeauna cel din urmă, în inimile celorlalţi!…”
Niciodată nu avusese Sevastiţa Bălcescu accente atât de sincere… ea, care nu s-a plâns niciodată nimănui în viaţă… ea, care nu şi-a destăinuit niciodată altuia grijile proprii!…
Şi avea dreptate Sevastiţa. Din lipsă de copii, îşi concentrase atenţia asupra nepoatei şi finei ei Siţa (Sevastiţa) Cociu, fiica Marghioalei, şi era decisă să o lase moştenitoare, ca să aibe şi ea un sprijin la bătrâneţe, dar Siţa s-a strămutat cu copiii la Paris, uitând cu desăvârşire că undeva, printre dealurile Argeşului, mai există şi o bătrână tanti Sevastie.
Decepţiile personale nu i-au strămutat însă firea. Olga, fata mai mare a lui Barbu, a avut o fetiţă, Giulia, pe care a pierdut-o când avea numai trei anişori… Durerea sărmanei mame a fost cumplită, şi atunci tot bătrâna tanti Sevastie a luat-o la ea ca să-i aline suferinţele.
„Ea venea şi dispărea, lăsând întotdeauna în urma ei, ca o cometă binefăcătoare, o rază de lumină, semn de trecerea ei, fie sub forma unei împăcări, a unui bolnav pe care-l îngrijise, sau a unei dureri sufleteşti… întotdeauna discretă, veselă şi impunătoare…”189

În toamna anului 1882, Sevastiţa a fost o dată invitată într-o familie, când cineva a observat că erau 13 la masă. O credinţă neîntemeiată voieşte ca atunci când mănâncă 13 la masă, unul dintre ei va muri chiar în cursul anului.190  Văzând cum se scuturau toţi impresionaţi, Sevastiţa a început să râdă: „Bine, iertaţi-mă, dar cum se poate ca nişte oameni inteligenţi şi culţi să ţină la astfel de prejudecăţi şi superstiţii înapoiate… !” O tristă coincidenţă a vrut însă ca tocmai de date aceasta, superstiţia să se adeverească.191
Puţin după aceea, murind mama lui Nicolae Mandrea, Sevastiţa, care de obicei era chemată la toate evenimentele grave ca să ajute, rămase la înmormântare, îngrijind de toate şi organizând în amănunţime trista ceremonie. În timp ce se întorceau de la cimitir, mai lămuri o dată nepoatelor ei rostul parastaselor şi al pomenilor, adăogând apoi cu un glas impresionant: „Însemnaţi-vi-le bine, căci ni se ştie dacă voi mai fi multă vreme printre voi!… Dacă aş fi superstiţioasă, aş zice că mi s-a arătat un semn. Pierdui galoşul drept la cimitir, rămas în zăpadă… se zice că e semn rău, că te cheamă cel de sus… că îl vei urma în curând…” apoi, râse singură de cele spuse… O tristă fatalitate a venit însă ca şi această superstiţie să se adeverească.
Nu trecuseră nici trei luni… Era la finele anului 1882… un an cu iarnă grea şi aspră, cu zăpadă până în brâu… Sevastiţa, singură la Bălceşti, contractase o congestie pulmonară care a doborât-o în numai câteva zile, şi la 2 ianuarie 1883 s-au închis pentru totdeauna ochii aceia ageri şi buni, care vegheaseră asupra fericirii tuturor celor din jur, dar asupra cărora nimeni nu avusese timp să vegheze.
A fost înmormântată în cimitirul din Bălceşti, în spatele conacului, şi din cauza gerului năpraznic şi al zăpezii, aproape nimeni nu a putut veni la înmormântare, ca şi cum soarta ar fi vrut să pecetluiască cu tot dinadinsul spusele ei: „Eşti al tuturora, şi nimeni nu-i al tău!” Numai fratele ei Costache şi nepotul Nicolae Mandrea au reuşit să înfrunte viscolul şi au venit să o petreacă la ultimul ei locaş.
VI. NICOLAE BăLCESCUtc “VI. NICOLAE BăLCESCU”
1819-1852
nicolae Bălcescu a fost un mare istoric!, ne-a învăţat în liceu profesorul de istorie;
Nicolae Bălcescu a fost un mare scriitor!, ne-a învăţat profesorul de limba română;
Nici unul, nici celălalt nu ne-au prea făcut însă să înţelegem de ce a fost Bălcescu un istoric sau un scriitor aşa de mare, şi nici nu ne-au arătat prea mare lucru din opera lui istorică sau literară.
Nicolae Bălcescu a fost un mare revoluţionar!, ne-a învăţat cu ani mai târziu lectorul de la învăţământul politic, şi de astă dată ne-a arătat şi de ce a fost Bălcescu un revoluţionar aşa de mare, dar mărturisesc că nici el nu ne-a prea făcut să înţelegem cum se face că a fost Bălcescu un aşa mare revoluţionar…
Prin 1950, s-a prezentat la Teatrul Comedia o piesă destul de bună, şi mai ales admirabil jucată192 , în care apare un Nicolae Bălcescu ce cunoştea pe degete toată doctrina revoluţionară, cristalizată în forma ei de astăzi. Mi-am zis că, desigur, autorul piesei a sărit puţin peste cal, căci principiile fundamentale ale acestei doctrine nu putuseră în nici un caz fi formulate de românul Nicolae Bălcescu cu şase decenii înainte de a fi elaborată de autorii ei consacraţi.
În ziua când m-am hotărât să cercetez viaţa celor din neamul meu, am început să mă documentez mai de aproape şi asupra lui Bălcescu193 , şi care nu mi-a fost emoţia când, pe măsură ce mă documentam, vedeam desprinzându-se dintre filele textelor şi conturându-se cu tot mai multă precizie o figură aşa de nobilă, un suflet atât de înalt, o gândire de o superioritate aşa de copleşitoare, încât m-am simţit pe deplin îndreptăţit să adaog şi eu la rândul meu: Nicolae Bălcescu a fost un mare român!, un foarte mare român, un erou nefericit care a jertfit totul, totul, idealului său patriotic, dar care nu a avut mulţumirea de a putea culege măcar o fărâmă din rodul jertfei sale, rod din care s-au înfruptat apoi atâtea generaţii, dintre care mulţi nu ştiu măcar cine a fost acest Bălcescu cu care li s-au împuiat atâţia ani urechile.
Pe vremuri nu era recomandat să se facă atâta caz de acest revoluţionar subversiv cu ideile sale avansate, şi o tăcere complice se aşternuse asupra memoriei sale; în şcoli a fost prezentat mai mult ca literat, deşi prea puţin caz s-a făcut şi de opera lui literară.
Într-o zi apoi, toată lumea nu a mai început să vorbească decât de Nicolae Bălcescu. Numeroase comune pe întinsul ţării, numeroase străzi, numeroase întreprinderi au fost botezate „Nicolae Bălcescu”… chipul lui te priveşte de pe toate bancnotele de 100 de lei; au apărut cooperative agricole de producţie, magazine, cooperative meşteşugăreşti, cluburi etc… purtând numele sărmanului erou care, nu ştiu zău ce ar fi avut de spus dacă ar fi înviat… tocmai el, care fusese modestia personificată… Omul de pe stradă s-a simţit năucit, copleşit, exasperat… Acest nume, care în cele mai multe cazuri lui nu-i spuneau nimic, devenise pentru el o obsesie, un stress… dar să lăsăm excesele şi să revenim la adevăratul Nicolae Bălcescu, omul, românul, patriotul.
Cele ce urmează nu le-am scris în vederea publicării; nu am intenţionat să fac nici operă istorică, nici literatură… Prin librării se găsesc numeroase studii istorice, piese de teatru, nuvele, romane şi poezii despre Nicolae Bălcescu, destinate în general tineretului; atunci când sunt bine scrise, ele realizează un scop pozitiv, acela de informare asupra istoriei României, de omagiere a eroilor patriei.
Cele de mai jos le-am destinat însă urmaşilor; chiar dacă prin venele lor n-a mai rămas decât o singură picătură din sângele marelui înaintaş, ei au totuşi datoria de a cunoaşte la ce culmi sublime se poate ridica un caracter, o voinţă, o credinţă, atunci când sunt puse cu totul şi cu totul în slujba unui ideal nobil… au datoria de a reflecta câte obligaţiuni le poate impune acest sânge, chiar dacă în venele lor n-a mai rămas decât o singură picătură.
Aduc pe calea aceasta un pios omagiu memoriei marelui român Ion Ghica, cel mai devotat dintre puţinii prieteni ce i-a avut nefericitul erou; dacă Ion Ghica nu ar fi salvat de la un incendiu, catalogat şi dat publicităţii întreaga corespondenţă cu şi despre Nicolae Bălcescu, posteritatea nu ar fi cunoscut niciodată adevăratul chip al acestui Prometeu al românismului.
⇑
În ziua de 19 iunie 1919 se năştea la Bucureşti, pe strada care-i poartă astăzi numele, în locul unde se ridică în prezent Biserica Italiană, un copil slăbuţ şi negricios, cu corpul lunguieţ şi cu doi ochi negri strălucitori care semănau mult cu maică-sa, pităreasa Zinca.
În anul răscoalei cu Tudor, tatăl său, pitarul Barbu Petrescu şi-a luat soţia şi copiii şi a fugit cu o căruţă în Ardeal, fără a bănui că, fugind din calea revoluţionarului de la 1821, îl ţinea pe genunchi pe cel care avea să devină revoluţionarul de la 1848.
Convingerile sale profund democratice, respectul faţă de om, oricare ar fi el, ura faţă de nedreptăţile sociale, credinţa într-un viitor strălucit al ţării sale, Nicolae le-a avut în sânge… Le învăţase de la copiii de ţărani din Bălceşti cu care se jucase în frageda copilărie şi a căror condiţie mizeră nu putuse să nu o remarce; le învăţase de la greutăţile materiale în care se zbătea mama lui, victima unor nedreptăţi juridice evidente; le învăţase de la autorităţile administrative înfeodate unor mari puteri străine, şi care călcau ostentativ în picioare libertăţile cetăţeneşti şi libertatea de om a românilor pământeni… Boier a fost, dar huzurul boieresc nu l-a cunoscut.
La vârsta de şapte ani a început să înveţe carte grecească după obiceiul timpului de la un arhimandrit grec, care venea acasă să-i predea lecţiuni. Primii cinci ani s-au desfăşurat în cadrul familial, sub oblăduirea directă a Zincăi. Vasta lui erudiţie de mai târziu se va baza în special pe aceşti primi ani de şcolarizare. În 1832 mama lui l-a înscris la Colegiul de la Sfântul Sava în clasa întâia a ciclului de umanioare, la gramatică şi caligrafie, iar în ultima clasă la limba franceză, căci atestaturile de învăţătură se eliberau pentru fiecare obiect de studiu în parte, iar la examenul de absolvire, în august, a obţinut un „accesit” (o menţiune) la „gramatica limbii franţozeşti”. În afară de gramatică, caligrafie şi franceză, se mai învăţa istorie universală, aritmetica raţională, retorica, compunerea în limba română şi desenul. În anii următori a mai învăţat şi geometria, algebra şi trigonometria, filozofia formală, dreptul civil, elineasca şi latineasca.
În 1832 a avut loc în faţa şcolii faimosul incident Sotea, care zugrăveşte admirabil firea tânărului Nicu Bălcescu… dar să lăsăm mai bine pe Ion Ghica să povestească el întâmplarea :194
„…Poarta şcoalei era la câţiva paşi de uşa bisericii, cam în locul unde s-a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se aşezau pe vine, în şir unul lângă altul, morari, simigii şi bragagii, cu tablalele şi panerele lor.
Un găligan de şcolar cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab şi pirpiriu, îl trântise la pământ şi-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halviţă.
Goliatul, căruia toţi îi ziceau Sotea (…) îşi petrecea timpul mai mult la poarta şcoalei, între plăcintari şi salepcii, decât în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi i-l smulgea din mână; graţie puternicilor săi pumni, răspândise o aşa groază printre băieţi, încât mulţi îi plăteau tribut în natură sau în parale, ca să nu-i bată sau să-i protege împotriva celorlalţi camarazi.
De data asta însă găsise împotrivire; băiatul, deşi trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape halviţa; o apăra din mâini şi din picioare, cu dinţii şi cu unghiile.
Fie din indignaţiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi asuprit.
Cea dintâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ, a fost să-şi ridice de pe jos foile caietului său, zdrenţuite şi risipite în luptă, operaţie lungă şi migăloasă, la care i-am dat şi eu o mână de ajutor.
A doua zi când m-am dus la şcoală, l-am găsit în uşa clasei a patra de umanioare; cum m-a văzut, şi-a scos şapca, arătându-mi cu mulţumire caietul şi zicându-mi: „Uite cum l-am dres de bine… noroc, zău, de dumneata, că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă!…”
Foile rupte erau lipite şi cârpite, fiecare la locul ei, cu o minuţioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult, a fost să văz pe unele pagini, scris cu litere majuscule, fraze ca acestea:
„Petru Maior spune…”,
„Fotino zice…”,
„Din Constantin Căpitanul …”
„După logofătul Radu Grecianu…”
Aceasta m-a mirat cu atât mai mult, că pe atunci nu se pomenea în şcoalele noastre de istorie naţională (…)
Nicu Bălcescu avea o mare dorinţă de a învăţa; dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, atent şi entuziast, predilecţiunea lui era mai cu seamă pentru studiile istorice, şi mai ales, partea militară a istoriei. Din copilărie citise cu afecţiune Vieţile Oamenilor de Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Războiul Pelopoleziac a lui Tucidid… Citise şi recitise pe Tacit, Comentariile lui Cezar, Campaniile lui Napoleon şi ale lui Frederic cel Mare, şi studia cu dinadinsul pe Gibbon şi scrierile ganeralului Jomigny asupra strategiei. Avea credinţa că România nu se va putea ridica decât prin arme şi că românii trebuie cu orice preţ să se arate pe un câmp de bătaie, să dea dovezi de vitejie, să se afirme ca naţiune: idee pe care o vedem dominând de-a lungul în toate scrierile sale.
La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea despre istoria noastră naţională; petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor (…).
Nicu Bălcescu era de o modestie rară; anevoie îl făceai să-ţi citească câte ceva din cele ce scrie…”
Prietenul său Ioan Voinescu II, scria despre Bălcescu că: „…fu înzestrat de natură cu o inteligenţă întinsă, cu o imaginaţie bogată, cu o memorie rară (…). L-am auzit noi înşine în mai multe rânduri recitând sute de versuri, ca şi când ar fi citit într-o carte…”
Greutăţile materiale ale familiei l-au determinat să renunţe pentru un timp la preocupările lui ştiinţifice şi, dând urmare la stăruitoarele cereri ale mamei sale Zinca, a solicitat angajarea în oştire… Pe de altă parte, deplin conştient de situaţia poporului şi ţării sale, el acorda o deosebită însemnătate factorului militar în problema redresării noastre economice şi eliberării politice, şi astfel, îl vedem, în iulie 1838, înscris în oştire, în arma cavaleriei, cu gradul de iuncăr.
Preocuparea sa de căpetenie a fost ridicarea capacităţii de înţelegere a ostaşilor, spre a înlesni pătrunderea ideilor înnoitoare în rândurile tinerei noastre armate. În primele zile de august a luat fiinţă, în clădirea cazărmii de la Dudeşti, cea dintâi şcoală din ţară destinată ostaşilor; predarea cursurilor a fost încredinţată la trei iuncheri dovediţi mai cu ştiinţă de carte; unul din ei, bineînţeles că a fost tânărul Bălcescu, însărcinat să predea citirea şi geografia. El nu s-a mărginit însă numai la predarea de cursuri, ci s-a străduit pe toate căile să propage printre elevii săi dragostea de patrie şi de trecutul de luptă al poporului nostru.
În orele de recreaţie aduna în jurul său mai mulţi soldaţi şi gradaţi, cărora le povestea despre vitejia românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii şi cu lehii, despre zilele lui Mircea, Vlad Ţepeş, Ştefan şi Mihai… Tinerii ostaşi urmăreau cu viu interes aceste prelegeri, dar ofiţerii mai vechi, elemente ignorante şi reacţionare în majoritatea lor, nu prea priveau cu ochi buni aceste prelegeri; de fapt, până într-un an, Şcoala Ostăşească a şi încetat să funcţioneze.
La 23 mai 1839, ştim că Bălcescu a intervenit să i se acorde un concediu spre a merge la băi la Mehadia, aflată pe atunci în statul Austro-Ungar. Oare numai pentru băi să fi cerut el acest concediu? Dacă notăm că în acea epocă întâlnim acolo, la Mehadia, numeroase elemente naţionaliste româneşti din Ardeal, Banat şi Bucovina, că tot acolo veniseră şi alţi fruntaşi ai vieţii intelectuale din ţara Românească: Eliade, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Cezar Boliac şi alţii, ne vine greu să credem că toţi aceştia nu urmăreau decât să facă o cură de ape…
Cam pe atunci începea să se înfiinţeze „o jună partidă naţională” (sunt chiar cuvintele lui Bălcescu), care îşi luase ca obiectiv continuarea programei revoluţionare de la 1821, surpând rămăşiţele ciocoeşti şi fanariote, şi înălţând la putere românismul. Tot ca şi la 1821, această partidă naţională care nu era numeroasă, dar era jună şi înfocată, urmărea „a se mântui poporul prin popor”, ori, aceasta este chiar definiţia unei revoluţii. Mişcarea îşi propusese să lichideze vechile relaţii feudale, desfiinţând claca şi recunoscând drepturile individuale ale cetăţeanului, obţinerea independenţei naţionale şi construirea unei puternice armate române, cu un ideal revoluţionar.
Timpul unei asemenea mişcări însă nu sosise, şi abia dacă au reuşit să recruteze vreo 15 membri, cât despre o mobilizare a maselor nici vorbă nu putea fi. Nu este deci de mirare că acest complot a fost repede descoperit. Împricinaţii au suferit un proces foarte dur, cu o anchetă aspră şi abuzivă, iar judecarea cazului nu a fost decât o grosolană înscenare judiciară. Sentinţa, care s-a dat la 11 aprilie 1841, cu o majoritate de un vot, a condamnat pe patru dintre inculpaţi la câte 10 ani de ocnă, iar pe alţi patru, printre care şi organizatorul mişcării, Mitiţă Filipescu, au fost osândiţi la 8 ani recluziune în închisoarea mănăstirii Snagov. Bănăţeanul Eftimie Murgu, şi francezul J. A. Vaillant, fiind cetăţeni străini, au fost expulzaţi, iar Nicolae Bălcescu, considerat minor (era înscris în acte că avea numai 19 ani), a fost condamnat la trei ani recluziune în mănăstirea Mărgineni. Un singur inculpat a fost achitat.
Bălcescu fusese arestat în octombrie 1840 şi depus în arestul militar al dejunstvei (corpului de gardă) în mahalaua Gorgani, unde a stat deţinut până la sfârşitul lui februarie 1841, când a fost scos din cadrele armatei şi dat pe seama Agiei (poliţiei). Ion Ghica descrie în termeni foarte vii o vizită la Dejunstvă, unde se dusese să-l vadă pe poetul Grigore Alexandrescu, deţinut şi el pentru o poezie irevenţioasă la adresa stăpânirii : când am ieşit (de la Gr. Alexandrescu), ofiţerul de pază, după ce închide uşa bine, şi bagă cheia în buzunar, îmi zice:
„Vrei să te duc şi la Nicu Bălcescu?… nu ne vede nimeni, c-au plecat toţi de la cancelarie; numai să nu spui la nimeni, că dau de belea…”
În camera unde am intrat, un tânăr, căruia d’abia îi mijea mustaţa pe buze, şedea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt aşternut decât o manta soldăţească ghemuită la căpătâi, şi o lumânare de seu într-un sfeşnic de pământ, care lumina un ceaslov, singura carte ce-i fusese permisă…”
După pronunţarea sentinţei, la 7 iulie 1841, către orele opt seara, Bălcescu a fost pornit de la agie spre mănăstirea Mărgineanu, unde a fost înaintat egumenului, însoţit de o adresă în care se arăta că „fostul iuncăr” fusese condamnat „pentru împărtăşirea ce a avut cu tulburătorii liniştei obşeşti” … pe fişa lui personală i se dădeau şi semnalmentele : „…înălţimea, doi coţi şi şapte verste (?), părul castaniu, sprâncenele castanii, ochii căprui, la faţă smead, mustăţile castanii, la chip prelung, nasul lung.”
În timpul acestei detenţiuni, Bălcescu s-a documentat în arhiva mănăstirii, unde a putut găsi numeroase cărţi şi manuscrise ale lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, şi tot acolo a dispus şi de liniştea necesară studiului, în vederea viitoarelor sale lucrări.
La 18 aprilie 1842, a fost graţiat de restul pedepsei. Anii de detenţie îl maturizaseră însă mult în raport cu vârsta lui fragedă, şi iată ce îi scrie el însuşi lui A. C. Golescu, opt ani mai târziu (4.III.1850) : „…în ceea ce mă priveşte pe mine, eram oarecum silit să ajung revoluţionar. Mi-am început viaţa, făcând să fiu trimis la închisoare pentru revoluţie… şi prison oblige”195  Detenţiunea lui Bălcescu l-a călit mult, făcând din el un luptător şi mai hotărât pentru cauza progresului.196
Repus în libertate, Bălcescu începe să ia parte activă la viaţa socială a Capitalei; în această perioadă şi-a făcut numeroşi prieteni cu care mergea la spectacole şi la petreceri, dar cu care se găsise şi tovarăş de idei. Atunci a cunoscut-o el pe femeia vieţii sale, Luţica (Luxiţa) Florescu; chiar şi după încetarea legăturii lor sentimentale, a continuat să rămână legat de ea pe plan spiritual, până la finele tragicei sale existenţe.
Această Luxiţa (Alexandra) a fost al treilea dintre cei zece copii ai marelui agă Iordache Florescu şi era cu trei ani mai mare decât Nicolae. La vârsta de 15-16 ani fusese măritată cu locotenentul rus Filip Krijanovski cu care, încă de la bun început, nu s-a înţeles, şi peste câţiva ani au reuşit, la cererea ambelor părţi, să obţină desfacerea căsătoriei.
Luxiţa l-a înţeles din primul moment pe Nicolae şi a văzut în inteligenţa, patriotismul, entuziasmul şi generozitatea lui pe bărbatul superior, pe luptătorul pentru idealurile nobile ale patriei, idealuri care şi pe ea au entuziasmat-o în aceeaşi măsură; comunitatea lor de sentimente197  a mers mână în mână cu comunitatea lor de idealuri. De altfel, patriotismul Floreştilor era cunoscut, şi Nicolae a fost bun prieten şi cu fraţii Luxiţei198 . Ea l-a însoţit în călătoriile sale de studiu şi conspirative din Ardeal (1874) şi apoi în Franţa (1846). „Este neîndoielnic că această prezenţă feminină, care a reprezentat un element component în viaţa şi în activitatea lui, a adus o contribuţie pozitivă în desăvârşirea personalităţii sale.”
În această vreme, Bălcescu a strâns legăturile de prietenie cu Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Al. G. Golescu (Arăpilă) şi alţii, toţi tineri cu vederi înaintate. La început – cel puţin făţiş – Bălcescu a militat exclusiv pe tărâmul cultural; în 1843 îl vedem membru în Societatea Literară şi în Societatea Filarmonică; în principiu, la şedinţele săptămânale ale acestei societăţi, se discutau subiecte literare, muzicale şi lingvistice, dar se mai discutau şi probleme de istorie, de artă militară, agrare şi economice… ori asemenea subiecte prezintă întotdeauna contingenţe şi cu problemele politice.
Cercetările sale istorice urmăreau să reconstituiască – la un nivel ştiinţific modern – trecutul eroic al patriei şi drepturile istorice ale poporului nostru; cercetările agrare şi politice urmăreau, în fond, să scoată în evidenţă drepturile clasei noastre ţărăneşti; cele militare, urmăreau să sublinieze eroismul şi capacitatea combativă a românului… Este greu să abordezi toate aceste probleme, strecurându-te în acelaşi timp cu abilitate printre ochiurile reţelei cenzurii.
În 1844 a editat la Iaşi o broşură despre Puterea armată la români şi tot la Iaşi a colaborat activ la Propăşirea199  El a întreţinut o corespondenţă strânsă cu Mihail Kogălniceanu, a cărui erudiţie, sentimente patriotice şi putere de pătrundere a fenomenelor istorice le aprecia din tot sufletul. În 1845 a călătorit în Moldova şi a întreţinut un imens schimb de informaţii cu tinerele vârfuri ale intelectualităţii moldovene. Bălcescu a colaborat, de asemenea, la Gazeta de Transilvania şi la Foaia pentru Inimă, Minte şi Literatură, a lui George Bariţiu. În 1844 a vizitat şi Ardealul, deşi ar fi de bănuit că el cunoştea deja Transilvania încă din 1839, de când fusese la băile Mehadia.
Dar să revenim la lucrarea lui de căpetenie din acea epocă, Puterea armată, sau cu titlul ei complet Puterea Armată şi Arta Militară de la întemeierea Principatelor Valahiei şi până acum. Apariţia acestei broşuri a constituit la vremea ei un eveniment, şi contimporanii au apreciat-o ca pe o operă de înaltă ţinută ştiinţifică, bazată pe o amplă documentaţie; Bălcescu scria lesne, stilul său este limpede, strâns, nervos şi elegant. Lucrarea se remarcă mai ales prin caracterul ei militant, pledând pentru reorganizarea armatei noastre pe baze largi şi temeinice; o armată populară, cu ostaşi ridicaţi din pătura de jos, vizând pregătirea militară a întregii naţiuni, în vederea unirii tuturor românilor. Lucrarea este ilustrată cu numeroase exemple din epoca eroică a istoriei noastre.
Cu toate că redacţia Propăşirii respecta întocmai dispoziţiile primite de la şeful cenzurii moldovene, „de a nu cuprinde nimic atingători de politică, sau de lucrările Cârmuirii Dinlăuntru…”, pentru cel ce ştia să citească printre rânduri, nu se putea să nu remarce rolul acestei reviste în propagarea ideilor înnoitoare; de altfel, a şi fost suspendată după numai câteva numere.
Dispariţia Foii ştiinţifice a impus oamenilor din Principate să lupte pentru apariţia unei noi publicaţii periodice, care să răspândească ideile pe care le slujeau… şi atunci îl vedem pe Bălcescu începând, împreună cu profesorul transilvănean August Treboniu Laurian, publicarea unui periodic cu caracter istoric, pe care l-a intitulat Magazin Istoric pentru Dacia. Faptul că cei doi redactori erau, unul muntean şi celălalt transilvănean, cât şi cuvântul Dacia din titlu, sugerează clar sentimentele naţionale ale românilor de pretutindeni. Primul număr a apărut la 19 aprilie 1845 în 1000 de exemplare, dar în curând, tirajul s-a mărit la 1500… Revista, tipărită la Eforia Şcoalelor din Bucureşti, s-a difuzat atât în Muntenia, cât şi în Moldova şi Transilvania, şi apariţia ei a fost salutată cu viu entuziasm, în rândul tuturor claselor sociale. În prospectul noii publicaţii, Bălcescu îşi definea astfel ideile : „…Istoria este cea dintâi carte a unei naţii; într-însa îşi vede prezentul, trecutul şi viitorul (…) O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor…”
Publicaţia era destinată să tipărească cronici, scrieri referitoare la Dacia, inscripţii vechi, documente din perioada feudală, studii istorice şi informaţii bibliografice… Bălcescu sublinia cu predilecţie rolul istoriei în procesul de reafirmare a unui popor îngenuncheat de veacuri. Cu ajutorul istoriei, el spera să trezească conştiinţele adormite ale poporului nostru. Istoria, afirma el, era menită a demonstra românilor că „o naţie care, în mijlocul atâtor nevoi, şi-a păstrat naţionalitatea ei în curgere de 18 veacuri, nu mai poate pieri”. Istoria trebuia să reprezinte un îndemn pentru toţi românii ca ei să acţioneze „cu mai multă inimă la o reformă politică şi socială”, care să-i facă „vrednici” de a-şi lua „rangul” ce li se cuvenea „în marea familie a naţiunilor europene”… şi mai departe : „…Dar ca o istorie să poată aduce aceste foloase, nu trebuie să fie numai ca un şir de întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o culoare, fără nici un adevăr local; nu trebuie să se ocupe numai de oarecari persoane privilegiate, dar să ne arate Poporul Român, cu instituţiile, ideile, simţimintele şi obiceiurile lui în diferite veacuri…”.
Ce sinteză admirabilă a celor trei ipostaze : Bălcescu Românul, patriotul înfocat; Bălcescu Istoricul, omul de ştiinţă şi Bălcescu Literatul, visătorul generos! Şi Bălcescu nu s-a dezminţit niciodată faţă de acest triplu program prezentat în proiectul noii publicaţii, care a continuat să apară până în 1848.
Tot în acea perioadă apare şi splendidul poem Cântarea României redactat în stil biblic, în genul Cântării Cântărilor. Paternitatea lui este încă şi astăzi discutată; Bălcescu pretindea că-l găsise în manuscript la un călugăr; Alecsandri susţinea că fusese compus în limba franceză de Alecu Russo şi tradus în româneşte de Bălcescu, iar Ion Ghica era de părere că poemul fusese redactat în colaborare de Russo şi de Bălcescu… Indiferent însă de paternitatea reală a lucrării, această „Cântare”, remarcabilă realizare pe tărâmul literaturii patriotice româneşti, este cotată ca unul din cele mai frumoase poeme scrise în limba noastră.
În mai 1845, Bălcescu a fost invitat de Sf. Constantin şi Elena – onomastica lui Costache Negri şi a surorii sale Elena – la moşia acestuia, la Mânjina, în judeţul Galaţi. Profund mişcat de înfăţişarea mândră a flăcăilor din sat, ce jucau voiniceşte hora noastră românească, nu s-a putut să nu exclame : „O!… Mândră oaste va mai avea România când îi va veni rândul pe lume!…”
Cu ocazia acestei vizite la Mânjina, Bălcescu a luat legătura cu tinerii patrioţi moldoveni, în frunte cu Vasile Alecsandri, cu care a purtat îndelungi discuţii privitoare la viitorul stat unitar românesc, cuprinzând Moldova, Muntenia şi Ardealul.
Dar să ne întoarcem deocamdată în 1843, când Bălcescu, proaspăt graţiat din închisoare, începe să lege prietenii proaspete cu tineretul din generaţia sa, şi mai ales să cultive în continuare prieteniile cele vechi, în primul rând cu Ion Ghica, cel care-l scăpase pe vremuri din ghiarele uriaşului Sotea. Cei doi amici îşi petreceau serile împreună cu alţi prieteni până pe la orele unsprezece sau douăsprezece, când porneau amândoi pe jos până dincolo de Malmoison, unde petreceau până la patru sau cinci dimineaţa şi se întorceau acasă pe lumină, stârnind toţi câinii din mahalale. Aceste plimbări nocturne pe străzile pustii ale Capitalei nu erau doar prilej de distracţie, ci totodată îşi trasau acum planuri grandioase pentru realizarea concretă a unui stat român modern, democrat, unitar şi independent, căci viitorul ţării şi al poporului erau pentru ei un subiect permanent de discuţie care avea să se coacă în minţile lor entuziaste şi să prindă formă… şi astfel, într-o noapte de toamnă a anului 1843, cam pe la culesul viilor, cei doi prieteni, împreună cu căpitanul Cristian Tell, au fondat o societate secretă, Frăţia. La fondare nu a numărat decât trei membri, dar avea să cuprindă, în numai câţiva ani, întreg tineretul progresist din ţară. Experienţa eşecului mişcării de la 1840 îi învăţase să fie prudenţi şi discreţi. Organizarea societăţii lor prezenta multă asemănare cu aceea a lojilor masonice din accident, în primul rând, conspirativitatea. Mişcarea din 1840 nu-şi avusese rădăcinile în masele largi; acuma, societăţile Literară şi Filarmonică, care activau făţiş, afişând exclusiv scopuri culturale şi negând orice veleităţi politice, erau, în fond, controlate pe sub mână de Frăţia; ele reuşiseră să creeze un larg curent de opinii în toate straturile populaţiei. În seara când s-au pus bazele Frăţiei, cei trei fondatori s-au legat fraţi de cruce şi s-au jurat să se dedice Patriei cu trupul şi cu sufletul, şi fiecare dintre ei să se supuie, cu pericolul vieţii, hotărârii celorlalţi doi. Lozinca lor era : „Dreptate, Frăţie.”

Aceste aspecte ne vor permite acuma să analizăm dedesupturile plecării precipitate a lui Bălcescu la Paris în 1846, deşi, din păcate, trebuie să rămânem tot în domeniul presupunerilor.
Nici unul din pretextele invocate de el nu ne poate convinge; nici că pleca în străinătate pentru băi, nici că venise la Paris pentru a rezolva neînţelegerile dintre conducătorii tineretului progresist român (care „ca din întâmplare se aflau cu toţii în acel moment în capitala Franţei), nici că fugise peste hotare de frica sancţiunilor în urma unui articol privitor la starea ţărănimii… Mai convingător pare argumentul că Bălcescu venise la Paris să se documenteze în vederea studiilor sale istorice… de acord, deşi atunci când ţi-ai ales cariera de istoric, nu se poate să nu ajungi într-o metropolă ca Parisul, şi să nu te şi documentezi, indiferent de scopul real cu care ai fost trimis acolo.
Este interesant de remarcat că în acelaşi moment întâlnim la Paris pe toţi conducătorii luptei noastre de emancipare : Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Al. G. Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, C. A. Rosetti, Costache Negri, C. Filipescu etc… ba şi pe Luxiţa Florescu (care nu cred că numai din motive sentimentale îl însoţise pe Nicu Bălcescu în capitala Franţei). Trebuie apoi notat că la Paris veniseră şi numeroşi tineri moldoveni, ca Mihail Kogălniceanu, Scarlat Vârnov şi alţii, şi că au fost semnalate multiple luări de contact cu viitorii capi francezi ai revoluţiei de la 1848, ca Paul Bataillard, şi Alphonse de Lamartine, cu revoluţionarul polonez, prinţul Adam Czartoviski, şi alte vârfuri ale viitoarei mişcări paşoptiste… iată de ce suntem înclinaţi să credem că adevăratul motiv al prezenţei lui Bălcescu la Paris a fost o cercetare asupra planului viitoarei revoluţii care mocnea deja în aer200 . Atunci, în 1846, s-a înfiinţat la Paris Societatea Studenţilor Români pusă sub înaltul patronaj a lui Lamartine, societate cuprinzând români din toate trei provinciile, cu scopul mărturisit de a încuraja la studii pe tinerii români fără mijloace băneşti. Bălcescu a devenit imediat membru al acestei societăţi, al cărei preşedinte a fost ales Ion Ghica, iar, după plecarea acestuia din ţară, a preluat el conducerea201 .
Acolo, la Paris, Bălcescu a publicat numeroase articole în Revue de l’Orient, privind problemele economice, administrative şi culturale din principate. În paralel, se documenta intens în vederea operei sale de căpetenie, Istoria Romănilor sub Mihai Vodă Viteazul, copiind uneori cărţi întregi din bibliotecile oraşului şi însemnându-şi tot ceea ce găsea relativ la istoria românilor202  şi continuând să colaboreze la Magazinul Istoric ce apărea în ţară sub îngrijirea lui Laurian.
De la Paris, Bălcescu a plecat apoi în Italia spre a se documenta în continuare şi spre a găsi o climă mai dulce, căci boala de piept care avea să-l răpună, începuse să-şi arate primele simptome. Pe drum s-a certat cu un medic napolitan, care nu a scăpat de duel decât prezentând scuze focosului nostru român. La Neapole l-a întâlnit pe Vasile Alecsandri, care venise cu Elena Negri, bolnavă şi ea de piept. S-au stabilit cu toţii la Palermo, unde au stat până în martie 1847. Dimineţile şi le petreceau studiind diferite texte vechi sau citind pe o bancă la soare, iar după-amiezile se ducea în vizită la prietenul lui şi îi citea din lucrările sale, sau îl asculta pe Alecsadri citindu-i ultimele lui poezii. La întoarcerea din Palermo, a trecut prin Roma, „acest oraş pe care îl iubesc aşa de mult, dar unde nu mai pot merge din cauza temniţelor şi a mizerabililor de călugări…”, îi scria el lui Bataillard.
La Paris, unde şi-a reluat cercetările istorice, a avut marea satisfacţie de a descoperi, în biblioteca naţională, portretul lui Mihai Viteazul executat de Sadeler, portret devenit de atunci celebru.
La 24 februarie 1848, Bălcescu a participat la Revoluţia din Paris; a pătruns şi el în palatul regal şi a tăiat o bucată de catifea roşie din tronul lui Ludovic Filip, pe care a trimis-o prietenului său, Alecsandri, plângându-l că n-a văzut „minunata revoluţie ce va schimba faţa lumii”… Scrisoarea era datată „Prima zi a republicii”.
În aprilie 1848, la sugestia lui Lamartine, Bălcescu şi cu prietenul său Al. G. Golescu (Arăpilă) revin în ţară, unde au găsit spiritele foarte agitate; revoluţia bătea la uşă. Ei au luat imediat legătura cu elementele avansate de la noi : Pleşoianu, Magheru, Tell, Eliade, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Fraţii Goleşti, Ion Voinescu II şi alţii. Bălcescu socotea atmosfera pregătită pentru începerea imediată a mişcării, dar fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, şi în special Eliade, erau pentru amânarea ei, în scopul unei coordonări cu mişcarea ce se pregătea în Ardeal, şi mai ales pentru a aştepta un sfat concret din partea lui Lamartine, aşa că, în final, s-a votat pentru amânare… Bălcescu, a cărui sănătate se zdruncinase mult în ultimul timp, a fost foarte afectat de această tergiversare.

În mai, Luxiţa Florescu, aflată la Pesta, a născut un băieţaş căruia i-a pus numele Bonifaciu (se născuse în ziua de Sf. Bonifaciu). Nefiind măritată, Luxiţa a camuflat faptul, declarând copilul pe numele unei unguroaice, care acceptase să joace acest rol; mai târziu însă, regretând această eschivare, l-a recunoscut şi l-a înfiat. Nicolae nu a ştiut multă vreme de existenţa copilului, pe care niciodată nu a apucat să-l vadă.

La începutul lui iunie, Comitetul executiv al Revoluţiei, compus din fraţii Nicolae şi Alexandru C. Golescu (Albu), Ion Eliade Rădulescu, poet talentat dar plin de el203 , Bălcescu, Ghica şi Al. G. Golescu (Arăpilă), a socotit terminate pregătirile; Bălcescu a căpătat sarcina de a redacta Proclamaţia Revoluţionară. A fost o declaraţie scurtă, răspicată, bogată în idei, exprimată clar şi categoric. El a dictat această declaraţie lui Eliade spre a o imprima în tipografia sa, dar din această colaborare a rezultat un text mai mult literar decât politic, plin de poezie şi de misticism, un stil dulceag şi cu tendinţe împăciuitoriste… Exemplarele tipărite s-au păstrat ascunse până în ziua hotărâtă pentru izbucnirea mişcării, într-o claie de fân. Comitetul hotărâse ca mişcarea să se declanşeze simultan în mai multe regiuni ale ţării : Vâlcea, Izlazul, Bucureştii şi jud. Prahova, unde ar fi trebuit condusă chiar de Bălcescu. La Izlaz, revoluţia a izbucnit la 9 iunie; la Bucureşti a trebuit amânată cu două zile din cauza măsurilor represive luate de autorităţi, iar în Prahova, unde controlul autorităţilor a fost cel mai activ, nu s-a putut declanşa deloc. Nicolae Bălcescu, urmărit de poterele colonelului Banov, a trebuit să se ascundă câteva zile prin păduri, unde Elena Filipescu (sora lui Costache Filipescu) i-a trimis haine de schimb prin cumnata lui Ion Ghica, Dna Maria Cantacuzino. Cu toate aceste măsuri, Bălcescu a reuşit totuşi să ridice pe ciocănaşii de la salinele din Telega.
După reuşita mişcării în Capitală, s-a format un nou guvern revoluţionar, în care Bălcescu a fost numit Secretar de Stat şi Ministru de Externe. La 13 Iunie şi-a luat postul în primire şi a emis o circulară către toţi agenţii şi consulii străini, anunţând schimbările produse în conducerea ţării. El a ţinut să sublinieze în textul notei „dreptul de administrare internă independentă a ţării”, în conformitate cu capitulaţiile semnate pe vremuri cu turcii de Mircea cel Bătrân…
Forţat de masele răsculate, Bibescu Vodă sancţionase cu semnătura sa programul prezentat de Comitetul Revoluţionar, dar peste numai două zile, terorizat de reprezentanţii Împărăţiei ţariste, a abdicat şi a părăsit ţara, iar în capul statului s-a format o Locotenenţă Domnească, compusă din Eliade Rădulescu, Cristian Tell şi Nicolae C. Golescu.
Bălcescu a demisionat din funcţia de ministru de externe, justificând astfel această demisie :204  „…la 11 iunie, în lipsa mea, Poporul m-a numit ministru; trei zile după asta, sosind la Bucureşti, am văzut că postul meu era invidiat, că din nou eram bănuit, şi mi-am dat demisia…”; şi mai departe : „…Când a fost să fie numită Locotenenţa, au venit să-mi spună să fiu [şi eu] numit; aşa fusese hotărât de unul din cluburi…”; din nou scrupule!… nu voia să fie bănuit că se cramponează de putere, aşa că el, Nicolae Bălcescu, fondatorul Frăţiei, organizatorul, iniţiatorul şi spiritul revoluţiei de la 1848, s-a mulţumit cu postul modest de secretar de stat… iar dacă l-a acceptat, a făcut-o numai cu intenţia de a forţa Guvernul şi Locotenenţa „să facă cât mai puţin rău Patriei”.
A făcut un bine refuzând?… După mine unul, asemenea scrupule nu reprezintă un merit… E drept că un conducător puternic este în permanent pericol de a se transforma în tiran, dar Bălcescu nu era omul acesta. Când e vorba de binele celor mulţi, laşi modestia la o parte. Îi considera oare Bălcescu mai capabili decât pe el pe cei care-i invidiau postul?… mai cinstiţi decât pe el pe cei care-l bănuiau de incorectitudine?… Cu ce şi-a servit el patria lipsind-o de ajutorul său competent, abandonând frâiele puterii în mâinile unei clici care a acumulat greşeli peste greşeli, culminând cu actul ruşinos din August remis lui Soliman Paşa şi prin care se sacrifica în mod josnic autonomia ţării. Sunt convins că dacă Bălcescu ar fi acceptat responsabilităţile oferite, nu am fi avut un 13 Septembrie. El recunoaşte aceste scrupule ca o slăbiciune personală… „dar nu am fost susţinut şi nu am avut destulă popularitate, şi apoi eram prea mândru ca s-o cerşesc ca ceilalţi, şi insuficient de comediant ca s-o obţin pe alte căi…” Această delicateţe sufletească face desigur cinste lui Nicolae Bălcescu, omul, dar rămâne nu mai puţin o slăbiciune a lui Nicolae Bălcescu, omul de stat.
Schema politicii sale era clară; el vedea în revoluţia de la 1848 o continuare a celei de la 1821, cu acelaşi program ca şi atunci : organizarea democraţiei şi eliberarea ţăranului prin desfiinţarea clăcii şi prin împroprietărire… Era deci un program democratic şi social. O dată făcut acest pas, mai rămânea de efectuat o revoluţie de unitate naţională, şi mai târziu, una pentru independenţa ţării. Simplu!
Pornind de la principiul că o revoluţie nu o fac conducătorii ei, ci masele largi, căci ele sunt acelea care au revendicări de formulat, primul punct din programul lui Bălcescu era lămurirea acestor mase şi formarea de cadre politice care să fie mai întâi instruite şi apoi trimise pentru propagandă în mijlocul populaţiei, arătând fiecăruia ce drepturi are, dar şi ce datorii vor rezulta faţă de patrie. Misiunea unui guvern revoluţionar va fi, aşadar, foarte simplă : a vărsa Revoluţia ca o convingere în sufletul poporului, a-i pune apoi arma în mână şi a-i spune : „Acuma, că ai o credinţă, fii gata să mori pentru ea!”
Bălcescu era convins că numai prin luptă şi nu prin negocieri îşi va putea poporul obţine drepturile sale. Le roi ne lâche que ce que le peuple arrache.205
Au fost sociologi care au considerat programul lui Bălcescu ca marxist206 . Să nu uităm însă că doctrina marxistă a fost elaborată pentru societăţile industrializate din ţările apusene, în timp ce statele sud-est europene erau încă cufundate în plin feudalism. Nu trebuie făcută confuzia, şi confirmarea ne-o dă însuşi Bălcescu207 : „Comuniştii noştri de aci sunt nemulţumiţi că n-am cerut aboliţia proprietăţii, a rentei etc… Noi, care am atacat privilegiul monopolul proprietăţii, vom fi nevoiţi a lupta o dată spre a apăra proprietatea de comunism.” Rezultă de aci că Bălcescu a fost un reacţionar, un adversar al socialismului?… Nicidecum! El nu înţelegea, în programul său economic, să nu depăşească prima etapă, înainte de realizarea şi consolidarea ei. Pentru moment, vom lupta contra moşierilor, contra clăcii, contra regimului de iobăgie… Când vom avea un stat puternic, independent şi unificat, cu o populaţie liberă, când vom dispune de un puternic aparat industrial, vom ajunge în mod automat şi la etapele următoare.
Să revenim deocamdată la cea de a doua revoluţie anticipată de Bălcescu, cea de unitate naţională, şi să-i dăm din nou cuvântul : „Problema unităţii a făcut mari progrese şi s-a simplificat mult. Unirea Valahiei cu a Moldovei este un fapt câştigat pentru toată lumea, chiar şi în ochii ruşilor, şi realizarea ei nu mai poate întârzia. Românii din Austria, bazaţi pe constituţia din 4 Martie şi pe promisiunile făcute, cer într-un glas, şi foarte insistent, să fie constituiţi într-un singur corp de naţiuni de trei miliioane şi jumătate, şi vor sfârşi prin a obţine acest deziderat.
Aşadar, atunci când două grupe mari de români, una de patru milioane, iar cealaltă de trei milioane şi jumătate vor fi constituite una alături de cealaltă, cine le va putea împiedica să se unească?… România noastră deci va exista! Am o credinţă intimă şi e orb cine nu o vede!…” Se poate o viziune profetică mai clară?

Dar să revenim la evenimente. Suntem, aşadar, imediat după 11 Iunie, cu un guvern provizoriu, o locotenenţă domnească, şi Bălcescu secretar de stat; guvernanţii guvernau mai mult prin discuţii decât prin măsuri concrete, acele interminabile discuţii care au pricinuit atâta pierdere de timp şi au făcut atâta rău ţării.
În ziua de 19 Iunie, o delegaţie de ofiţeri, în frunte cu Colonelul Odobescu, capul oştirii, şi cu Colonelul Solomon, se prezintă la Palat pentru a omagia noul guvern, dar o dată ajunşi în sală, au scos săbiile din teacă şi au arestat pe toţi membrii guvernului şi ai Locotenenţei; până seara însă, aceştia au şi fost eliberaţi de populaţia răsculată, strânsă în grabă de Ana Ipătescu, de Ion Brătianu şi de Popa Tun.208
Colonelul Solomon, care trăsese în populaţie şi lăsase 13 morţi pe teren, a fost prins de mulţimea înfuriată şi închis în cazarma lui, dar guvernul provizoriu, repus în funcţiunile sale, a ordonat să fie eliberat. Populaţia a refuzat, şi atunci s-a spus că era dispoziţia lui Bălcescu. Acest cuvânt magic şi-a făcut pe loc efectul şi colonelul trădător a fost imediat pus în libertate. Nu era adevărat; Bălcescu nu dăduse nici o dispoziţie, dar faptul este semnificativ. În momentele grele se făcea uz de numele lui… rezultă clar de aci cine a fost adevăratul cap al mişcării, şi atunci stau şi mă întreb : Nu s-a înşelat oare Bălcescu atunci când a afirmat că nu a avut destulă popularitate?…209 ce bine ar fi fost pentru toţi dacă ar fi făcut uz de ea!…
Marea primejdie pentru guvernul revoluţionar era însă eventualitatea unei intervenţii armate străine; chestiunea s-a pus de mai multe ori în discuţie, şi guvernanţii noştri nu vedeau salvarea decât într-o retragere în munţi (aşa ca pe vremea lui Vlad Ţepeş), în timp ce numai Bălcescu preconiza crearea unor forţe de rezistenţă proprii, căci, din scânteia aprinsă la noi, toate puterile democratice din lume ar fi putut lua, desigur, poziţie; în acest scop, se crease tabăra de la Troian (Râureni) din Vâlcea, organizată şi instruită de Magheru, dar Bălcescu nu a fost ascultat…
Pe plan diplomatic, conducătorii ţării, invocând principiul autonomiei politice menţionat în vechile capitulaţiuni, s-au străduit să obţină din partea Porţii o recunoaştere a stării de fapt; acesta ar fi dat mişcării noastre un caracter legitim, fără ca prin asta Imperiului Otoman să fi fost frustrat în vreun fel. În schimb, nici Austria Habsburgică şi nici Imperiul Ţarist, nu ar mai fi avut motiv să facă vreo obiecţiune. Stambulul însă, timorat de ameninţările ambasadorului ţarist Wladimir Titoff, s-a ferit ca de foc să ia în considerare problemele legate de mişcarea de la Bucureşti; când a primit Bălcescu sarcina de a lua legătura cu comisarul otoman Toalat-Efendi, i-a fost cu neputinţă să stabilească vreun contact cu acesta; turcul se sustrăgea sistematic.

La finele lunii iunie, s-a răspândit în Capitală zvonul neverificat că trupele ţarului Nicolae ar fi pătruns în Moldova şi că ar fi ajuns până la Focşani. Guvernul Provizoriu, cuprins de panică, s-a grăbit să fugă în munţi, lăsând Bucureştiul pe mâinile câtorva boieri reacţionari;210  singur Bălcescu şi-a păstrat tot sângele rece, opunându-se acestei dezertări şi preconizând, dacă va fi necesar, o ridicare în masă, dar nici aci nu a fost ascultat…
Aflându-se mai apoi că vestea fusese neîntemeiată, membrii Guvernului au revenit în Capitală şi a fost nevoie ca Strada să se ridice a treia oară spre a-i repune pe scaunele lor.
Pe la începutul lui august a sosit la Bucureşti comisarul otoman Soleiman-Paşa, trimis să se informeze de starea de lucruri de la noi. Bucureştenii i-au făcut o primire triumfală, în scopul de a sublinia că mişcarea românilor nu afecta cu nimic angajamentele noastre de fidelitate faţă de Sultan. De fapt, Soleiman a şi recunoscut noul nostru regim politic, dar el nu ştia că era lucrat pe sub mână de propriul său guvern care, la presiunile ambasadorului Titoff, poruncise lui Omer-Paşa să treacă Dunărea; Guvernul de la St. Petersburg atâta ar fi aşteptat, ca să intre apoi în ţară să ne „elibereze”. Singur Bălcescu a văzut clar dedesubturile acestei ingerinţe a turcilor în politica noastră, şi iată ce scria el în Popolul Suveran din 2 august : „Noi am respectat drepturile turcilor. Turcia trebuie să respecte drepturile noastre… Dacă ei vor să intre înlăuntrul ţării cu gând rău, atunci să treacă peste piepturile noastre!…”
Între timp, Soleiman-Paşa, primit în ţară cu flori, cântece şi serbări, afirmând că are de la guvernul său instrucţiuni împăciuitoare şi binevoitoare, a reuşit să obţină din partea Locotenenţei211  o declaraţie scrisă de supunere totală faţă de Sultan, act care anula dintr-un singur condei toată autonomia statului românesc, autonomie consfinţită de patru secole şi mai bine prin capitulaţiile lui Mircea şi Vlad Ţepeş.
Revoluţia încetase să mai existe!
„Acuma că v-aţi supus, nu mai puteţi cere nimic în numele revoluţiei; nu mai puteţi vorbi în numele dreptului revoluţionar şi, potrivit chiar declaraţiei guvernului vostru, trebuie acuma să aşteptaţi totul din partea bunăvoinţei sultanului…”, aceste cuvinte i le-a spus lui Nicolae Bălcescu primul dragoman al ambasadei franceze, Mathurin-Joseph Cor. Bălcescu fusese trimis în august la Constantinopole ca să obţină din partea Porţii recunoaşterea oficială a stării din ţara noastră, şi acum revenea cu mâna goală.
Şi stau şi mă întreb iarăşi : A făcut bine Bălcescu, refuzând din modestie să intre în compunerea Locotenenţei Domneşti?… Ar fi existat oare acest act ruşinos de supunere dacă printre locotenenţi ar fi figurat şi Bălcescu?…
Insistenţle ambasadorului Titoff pe lângă Poartă devin tot mai presante, iar tonul prin care cerea luarea imediată de măsuri, devine tot mai categoric. Bălcescu revine fără întârziere la Bucureşti şi propune o rezistenţă disperată cu armele în munţi, făcând joncţiunea cu trupele lui Avram Iancu din Ardeal, dar iarăşi nu este ascultat…
La 13 septembrie, Fuad Paşa intră în Bucureşti în fruntea unei armate… bătălia eroică cu pompierii din Dealul Spirei nu-l poate opri şi Fuad arestează pe toţi capii mişcării212 , pe care-i trimite sub escortă la Giurgiu şi de acolo îi trece Dunărea la Rusciuc. Prizonierii noştri sunt îmbarcaţi pe două ghimii turceşti213  şi peste unsprezece zile ajung la Vidin, unde au fost vizitaţi de credincioşii lor prieteni, pictorul Daniel Rosenthal şi Maria Rosetti214 , care veniseră special de la Bucureşti ca să-i întâmpine. De la Vidin în sus, aceşti prieteni au însoţit de pe mal cele două ambarcaţiuni până la Orşova, unde au ajuns după alte zece zile. Acolo, paznicii turci, influenţaţi de „dărnicia” doamnei Rosetti, i-au făcut scăpaţi pe teritoriul austriac. Aceste trei săptămâni de navigaţie într-o poziţie incomodă şi pe o ploaie ce nu se mai oprea, au avut o influenţă serioasă asupra sănătăţii prizonierilor, mai ales a lui Bălcescu. Foştii conducători ai revoluţiei de la ’48 erau acuma liberi, dar în patrie nu se mai puteau întoarce. De acum înainte va începe pentru ei o lungă pribegie printre străini, care avea să dureze ani de zile.
De la Orşova, Bălcescu a plecat la Sibiu, unde s-a întâlnit cu cei trei foşti locotenenţi, fugiţi din ţară pe la Turnu Roşu. Primul gest al acestora a fost ca să-l someze să le predea toate fondurile Guvernului Provizoriu aflate asupra sa; spre deosebire de fratele său Costache, Nicolae a refuzat categoric, afirmând că banii erau pentru Patrie şi nu pentru Patrioţi, dar că era dispus să se descarce până la ultimul bănuţ şi cu forme în regulă, în faţa unei comisiuni.
După ce s-a informat de mişcările revoluţionarilor maghiari ai lui Kossuth şi ale revoluţionarilor români ai lui Iancu, Bălcescu a trecut la Constantinopole, unde a aflat cu durere că trupele Sultanului şi ale Ţarului ocupaseră cele două principate, şi că în toate porturile-cheie fuseseră numiţi boieri reacţionari credincioşi celor doi împăraţi, şi care, prin propaganda lor, susţineau că masele largi populare fuseseră tot timpul alături de ei. Se reînfiinţaseră toate clăcile şi podvezile dinainte de revoluţie, iar peste toate aceste angarale ţara trebuie să mai verse lunar şi un milion de piaştri pentru întreţinerea pe teritoriul românesc a unor forţe de ocupaţie străine pe care nimeni nu le chemase.
În ce priveşte evenimentele din Ardeal, Bălcescu nu vedea decât o singură ieşire : unirea într-un singur mănunchi a revoluţionarilor români ai lui Iancu cu revoluţionarii maghiari ai lui Kossuth care, deşi luptau ei înşişi pentru libertate, continuau să împileze pe români, pe care îi considerau ca pe o rasă inferioară. Această contradicţie motiva de fapt mişcarea lui Avram Iancu. „Miscarea românilor este dreaptă”, scrie Bălcescu215 , „căci ungurii sunt ciocoii lor şi le refuză naţionalitatea.(…) Sunt într-o poziţie echivocă : iubesc pe români şi mi-ar părea rău să se stingă, dar simt că e necesar, pentru toţi cei ce iubesc libertatea, să susţină pe maghiari, singurul popor care este înarmat şi care, în acelaşi timp, combate pe ţar şi pe aliaţii săi despoţii…”
Bălcescu era disperat văzând duşmănia de moarte dintre unguri şi români, duşmănie care de aproape un mileniu distruge energia ambelor naţiuni, deşi sunt încolţite din toate părţile de mari puteri imperialiste. Dacă ungurii s-ar fi înţeles cu românii şi şi-ar fi respectat reciproc drepturile şi energia naţională, ar fi putut forma împreună un bloc tare, inexpugnabil din cetatea munţilor Transilvaniei, şi ar fi putut rezista foarte multă vreme în calea tuturor puhoaielor… „dacă…” dar ungurii nu puteau, nu voiau să priceapă… această ură îi orbea, şi din cauza asta au pierdut revoluţia.
Bălcescu îşi impune misiunea aproape utopică de a împăca pe Kossuth cu Avram Iancu şi apoi, cot la cot, să reziste atât împăratului de la Viena, cât şi celui de la Petersburg.
El ajunge în Ardeal în ziua de Paşte a anului 1849 şi e îngrozit de starea de lucruri pe care o găseşte acolo; ungurii şi românii se măcelăreau între ei cu o cruzime înfiorătoare; ura atavică dintre cele două popoare nu cunoştea nici o oprelişte. Dacă Avram Iancu pricepe foloasele unei federalizări româno-maghiare, apoi luptătorul pentru „libertate” Laioş Kossuth nici nu vrea să audă de o colaborare cu „împuţiţii de români”, căci libertatea pentru care lupta el era rezervată exclusiv elementului maghiar, rasă superioară216 . Ungurii lui Kossuth continuau să împuşte oameni neînarmaţi şi să incendieze satele româneşti, iar furia românilor nu cunoaşte margini. În bătălie deveneau la fel de fioroşi şi unii şi alţii.
Bălcescu totuşi nu se descurajează şi pledează cu atâta convingere avantajele colaborării într-o revoluţie comună, precum şi riscurile rezultând pentru ambele popoare dintr-o dezbinare, încât îl lasă fără argumente pe Kossuth, şi-l câştigă total pe generalul Bem, capul secuilor, cu atât mai mult, cu cât românii nu cereau decât recunoaşterea naţionalităţii şi egalitate în drepturi cu ungurii, saşii şi secuii. El plănuieşte, de asemenea, formarea unei legiuni de voluntari, dintre românii revoluţionari, fugiţi din ţara Românească.217
Totuşi, de la argumente şi până la fapte, mai e încă cale lungă, iar prejudecăţile şovine nu sunt chiar aşa uşor de învins.
În iunie, trupele ţarului Nicolae pătrund în Ardeal, iar Bălcescu, complectamente demoralizat, îşi vede cu durere toate idealurile spulberate… Ultima lui dorinţă în faţa dezastrului iminent fusese să moară în acea legiune de voluntari, luptând pentru libertate… acuma, şi această dorinţă rămăsese sortită să rămână un simplu vis…” Să n-ai norocul nici să mori cu cinste… nu cunosc nimic mai crud!…”, scrie el.218
În caz că s-ar fi putut realiza împăcarea ungurilor cu românii, războiul de hărţuială în munţi s-ar fi putut prelungi la infinit, dar ungurii nu vruseseră să înţeleagă… totuşi, soarta pare a le surâde din nou… ploile de toamnă, drumurile desfundate, epidemia de holeră, au oprit înaintarea oştilor ţarului… ungurii scapă de agresorii împărăteşti, iar Kossuth, forţat de evenimente, primeşte şi semnează un proiect de pacificare cu românii lui Iancu, precum şi un proiect de organizare a legiunii de voluntari… Succesul diplomatic e total, dar vine prea târziu… Revoluţia izbucneşte şi în Viena, împăratul Ferdinand abdică, şi coroana habsburgică trecea asupra tânărului Franz-Joseph219 , care cade la înţelegere cu răsculaţii maghiari… ostilităţile încetează şi statutul românilor ardeleni rămâne tot cel de dinainte.
Faţă de eşecul total al acţiunii sale, faţă de dezbinările dintre revoluţionarii români emigraţi, care paralizau orice tentativă de cooperare, oricare altul s-ar fi lăsat pradă deznădejdii, nu însă şi Bălcescu, omul cu sufletul de fier. „…şi chiar când toţi ne-or lăsa”, îi scrie el lui Arăpilă, „ne-om răzema unul pe braţul altuia şi vom merge împreună pe calea cea dreaptă, chiar dacă aceasta ne-ar apropia de mormânt…”
Bălcescu scapă cu mare greutate din Ardealul „pacificat”, e prins de cazacii Ţarului, reuşeşte să fugă de sub escortă şi se refugiază la Câmpeni, la Avram Iancu, unde a stat o lună întreagă într-o colibă în pădure… Acolo şi-a refăcut şi sănătatea şi moralul, puternic zdruncinate încă de când cu ghimia de pe Dunăre. Această şedere în mijlocul Moţilor i-a redat şi energia şi speranţele. Oamenii lui Iancu îl ascultau seara povestind la lumina focului despre trecutul de mărire al neamului nostru, iar el le admira jocurile care-i aminteau de hora flăcăilor de la Mânjina, sau îi asculta cântând „Deşteaptă-te Române”. Le admira preoţii şi teologii ce nu se sfiau să încingă sabia de comandanţi de oşti, femeile ce luptau în munţi alături de soţii lor şi fetele care cântau pe ruinele lăsate de valurile războiului220 … Când a părăsit tabăra, era complet refăcut… Iancu îi dăduse straie ţărăneşti şi trei căruţe cu doniţe şi ciubere, ca să nu fie recunoscut. În echipamentul acesta, cu barba rasă, Bălcescu a străbătut tot Ardealul pe jos, vânzându-şi marfa din sat în sat, din oraş în oraş… „Am trăit rău, dormind mereu pe iarba umedă, în ploaie, fără foc, hrănit rău, dar viaţa asta câinească m-a făcut sănătos (…) la Panciova am petrecut o zi întreagă în piaţă, pe o ploaie straşnică, vânzând ciubere şi certându-mă cu babele câte un ceas pentru un crăiţar”221 … În sfârşit, după zece zile de perindări ajunge la Semlin, unde consulul francez din Belgrad i-a eliberat un paşaport pe numele Alexandru Ionescu.
O latură mai puţin cunoscută a misiunii sale în Ungaria a fost problema confederaţiei popoarelor democratice din Orient. Nicolae Bălcescu a acţionat intens pentru crearea unei confederaţii a „Statelor Unite Dunărene” cuprinzând pe români, pe unguri şi pe slavii de Sud (bulgari şi sârbi); un stat federal puternic, cu parlament comun şi ministere de război, finanţe, comerţ şi comunicaţii comune; un stat capabil să se măsoare cu cele trei mari împărăţii din vremea aceea. Ideea a fost salutată de toate elementele progresiste ale vremii, români, maghiari şi slavi.
Din Semlin, Bălcescu a ajuns la Pesta şi apoi la Viena, unde s-a dat drept un om al lui Iancu. Funcţionarul austriac de la paşapoarte era însă cam bănuitor şi nu mai termina descusându-l, până ce Bălcescu a izbucnit furios : „Vasăzică asta e răsplata că ne-am bătut pentru împăratul vostru, ca să ne interogaţi acuma ca pe criminali?…” Graţie îndrăznelii sale, a obţinut viza paşaportului, a trecut prin Berlin şi, în fine, la 22 decembrie 1949, îl vedem ajuns la Paris.

De aci încolo, viaţa lui Nicolae Bălcescu devine tot mai grea, tot mai tristă; bolnav, zbătându-se într-o mizerie cumplită, bănuit de incorectitudine, tracasat … ultimii ani ai scurtei sale existenţe au fost un adevărat infern…
Când fosta locotenenţă l-a acuzat că şi-ar fi însuşit banul public, Bălcescu a cerut imediat convocarea unei comisiuni în faţa căreia a justificat leu cu leu toate sumele ce-i fuseseră încredinţate, şi apoi l-a provocat pe Tell la duel, dar acesta a refuzat să se bată; „…i-a fost frică să nu-i facă vreun glonţ bubă…”222 . E profund decepţionat de atmosfera urâtă ce domneşte în grupul de emigranţi români de la Paris… „Pe de o parte se bat cu pumnul în piept în numele Patriei, iar pe de alta se sfâşie între ei ca lupii, acuzându-se unul pe altul.(…) Nu cunosc în toată lumea o fiară mai fioroasă decât un compatriot patriot.”… şi, într-o asemenea atmosferă, Nicolae Bălcescu găseşte totuşi energia necesară pentru a reîncepe lupta.
El începe prin a redacta un memoriu foarte documentat223, pe care-l remite guvernelor de la Paris şi de la Londra, şi în care protestează contra ocupaţiei militare abuzive din Principate, denunţând toate samavolniciile forţelor de ocupaţie şi semnalând pericolul rezultând pentru securitatea europeană dacă această ocupaţie se va permanentiza… Este de remarcat spiritul realist în care a ştiut să abordeze problemele. El cerea evacuarea imediată a Munteniei şi Moldovei şi convocarea unei adunări naţionale care să examineze dezideratele populaţiei…
Pentru a-şi susţine punctul de vedere, Bălcescu a plecat personal la Londra unde a solicitat o audienţă ministrului britanic de externe224 , hotărât să-l informeze în detaliu asupra realităţilor economice şi politice din ţările noastre şi asupra consecinţelor ce ar rezulta pentru Puterile Europene dintr-o astfel de stare de lucruri. Toate aceste călătorii Bălcescu le făcea pe cont propriu, şi sărăcia în care trăieşte, acolo la Londra, e cumplită. „…cinci franci mai puţin, şi nu mai pot pleca”, îi scrie el lui Arăpilă.
Bălcescu remite lordului Palmerston un exemplar din broşura sa Questions Economiques des Principates Danubiannes, care va furniza diplomaţiei britanice o preţioasă documentare pentru hotărârile ce se vor lua în 1856 la Congresul din Paris… dar în 1856, Bălcescu nu va mai trăi.
Lucrarea aceasta, vie şi spontană, este un lung strigăt de durere pentru ţăranul român, împilat din toate timpurile; istoricul Jules Michelet225  o califică astfel : „chestiunea este prezentată din profil, dar cu o limpezime neobişnuită. Bălcescu este un erudit de prim ordin, şi totuşi un spirit practic, clar şi luminos. Ar fi putut fi marele istoric al ţării sale, şi fără nici o îndoială, unul din cei mai înţelepţi şefi al ei…”
Deocamdată însă, demersurile sale diplomatice au rămas fără efect, chestiunea unei intervenţii în Orient fiind pentru moment inoportună. Roadele luptei sale se vor vedea într-o zi, dar în ziua aceea, Bălcescu nu va mai trăi… Zădărnicia eforturilor sale pe lângă guvernele de la Paris şi Londra îl exasperează. „Forţa nu simte atracţie decât pentru forţă”, scrie el mâhnit.226
În cele tei săptămâni cât a stat la Londra, Bălcescu a reuşit să organizeze un comitet internaţional, compus din români, unguri, polonezi, ruşi, cehi şi moravi, cu scopul de a crea o confederaţie democratică a acestor şase naţiuni.
Acţiunea lui Ion Ghica pe lângă guvernul din Constantinopole, el o vede cu ochi pesimişti; pe politicienii turci nu se poate conta; prea sunt corupţi şi venali… nişte adevărate marionete în mâna diplomaţiei ţarului!… „Toată nădejdea noastră e în noi înşine”, afirmă el în repetate rânduri.
Este impresionant cum, în momente atât de grele, se mai găseşte loc şi pentru sentimente gingaşe în sufletul oţelit al acestui dârz luptător; dragostea sa fanatică pentru patrie nu reuşeşte să eclipseze dragostea pentru mamă; cităm : „…Biata mamă-mea, singura dragoste şi adoraţie a mea!… e aşa de nenorocită!… Totdeauna am sacrificat-o datoriei mele către ţară… de zece ani de când o tot fac să sufere pe dânsa, care nu poate găsi mângâierea în convicţii aşa de puternice ca ale noastre… Imaginea mumă-mii, bătrână, bolnavă, nenorocită… ea, care e aşa de bună… care a jertfit atâta pentru noi şi care acuma suferă atâta, e neîncetat înaintea ochilor mei…”
Bălcescu a încetat să lupte şi lucrează… lucrează la opera vieţii sale, Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul227 , „piatra de temelie a Unităţii Naţionale” cum o consideră el. Lucrează la un proiect de confederaţie a unor State Unite ale Dunării, stat federal organizat după modelul Elveţiei şi cuprinzând România (Muntenia, Ardealul, Moldova şi Bucovina), Ungaria şi Iugoslavia (Serbia, Croaţia, Slovenia şi Bulgaria), stat în care s-ar respecta principiul egalităţii naţiunilor. El nu se lasă ademenit de nici una din formulele politice fluturate de diferitele grupări în care se divizaseră emigranţii români. Îl exasperează în aceeaşi măsură atât împăciuitorismul de dreapte al grupului Eliade, cât şi stângismul zgomotos al gruppului Rosetti.
Lipsa de bani o resimte din ce în ce mai dureros. Mama lui vrea să vândă pământul şi casele, dar nu găseşte cumpărător; e hotărât ca, imediat ce va termina lucrarea sa istorică, să cumpere un teren agricol în Dobrogea şi să înfiinţeze acolo o fermă model… El totuşi nu se considera retras definitiv de pe arena politică şi continua să ţină legătura cu Mazzini, care pregătea revoluţia în Italia. Când a auzit că în ţara noastră s-ar fi pregătit o nouă revoluţie, a refuzat să creadă că se va face ceva… „Când o fi să se scoale, tot noi om scula-o”228 … Combate pe prietenul său Ghica, care vedea salvarea prin turci : „Salvarea noastră nu poate veni de la turci, care mereu ne-au sacrificat Ţarului.(…) Trebuie oare (…) a ne tot târî la picioarele ei, când ea ne dă cu piciorul?… Facă-şi datoria către noi, şi noi ne-o vom face către ea…”229  Bălcescu nu mai crede că drepturile se pot obţine prin altă cale decât prin forţă „Le roi ne lâche que ce que la peuple arrache”230 .
Emigranţii români de la Paris organizează un comitet de propagandă şi primesc şi adeziunea lui Bălcescu… Îl supără însă popularitatea sa şi-l înconjoară de suspiciuni. Bălcescu demisionează scârbit : „Aicea nu facem nimic. Eu i-am dat dracului pe compatrioţi şi nu mă mai amestec cu dânşii231 …” şi insistă că se ocupă de „vitejiile strămoşilor, căci pe contimporanii mei i-am dat dracului…”232
Boala face progrese rapide. Ghica reuşeşte să-i găsească un post cu leafă în Turcia, dar el refuză : „nu poci primi nimic de la turci, când îi văd nu numai nefolositori ţării, dar încă ostili, când îi văd cum s-au purtat ca nişte c…”233 , şi astea, el le scria în nişte momente când, mai mult ca oricând, situaţia lui materială nenorocită reclama o soluţie.
În mai 1851, vine din ţară sora sa Sevastiţa şi îl mută în împrejurimile Parisului, la Ville d’Avrey, căci plamânii săi nu mai pot suporta aerul îmbâcsit al capitalei franceze… îmbâcsit la propriu şi la figurat : „Parisul e plin de reacţionari români”, scrie el „dar toţi spun că sunt revoluţionari. Eu am dat comision la Paris, că de se va găsi printre dânşii vreunul care să mărturisească că e reacţionar, să mi-l aducă să-l văd şi eu, că mi s-a greţuit foarte, atât de revoluţionarii revoluţionari, cât şi de reacţionarii revoluţionari.”234
În octombrie, Sevastiţa îl mută la Hyéres, pe Coasta de Azur, sperând că clima dulce de acolo îl va ajuta să-şi poată duce boala; el continuă să muncească febril la Mihai Viteazul, căci îşi simţea sfârşitul aproape şi ţinea să-şi termine lucrarea înainte de a muri. Prietenul său Arăpilă vine să stea cu el şi-l ajută la fişele sale documentare. Crizele şi hemoragiile se ţin lanţ235 . „…de când a sosit aci a avut trei crize, trei hemoragii, care l-au adus în aşa hal de slăbiciune, că nu mai poate nici să vorbească, nici să scrie, nici să citească. Nici noi nu-i mai putem vorbi cu voce tare sau să-i comunicăm vreo veste care să-l impresioneze; într-un cuvânt, îl ţinem ca la seră…”, scrie Arăpilă lui Paul Bataillard, la 21 ianuarie 1852. În primăvară începe să se simtă mai bine şi-şi reia lucrul. Cumnata lui Ion Ghica, Maria Cantacuzino, vine să-l viziteze, şi într-o scrisoare către Alecsandri (noiembrie 1850) îl descrie ca pe „un spirit just şi penetrant, o imaginaţie arzătoare şi un suflet entuziast şi iubitor”. Optimismul politic al acestui muribund care eşuase în toate acţiunile sale, renegat de proprii săi partizani, distrus de boală şi doborât de sărăcie, nu-l părăseşte nici în aceste momente tragice, şi îi scrie lui Ghica că ţara trebuie pregătită prin ea însăşi „fără a ne mai pierde vremea stând în genunchi înainte-le şi cerându-le în zadar să ne dea de pomană drepturile noastre.”236
În conversaţiile sale cu Maria Cantacuzino, îşi exprimă regretul că nu i-a fost dat şi lui să-şi întemeieze o familie; că misiunea sa politică a eşuat pe toată linia; că moare fără a-şi fi putut încheia opera sa istorică… pentru a exclama în final : „…Ce importă la urma urmei?… Să trăiască ţara noastră!…” Această urare exprimă toată cariera lui237 .
Aflând despre încoronarea lui Ludovic Bonaparte ca împărat al Franţei sub numele de Napoleon al lll-lea, el vede pierdute toate nădejdile românilor în protecţia unei mari puteri democrate, o protecţie de la care aşteptase atâţia ani în şir un gest salvator pentru ţara noastră… Bălcescu se simte aşa de demobilizat, încât boala i se agravează brusc.
Dorind să-şi revadă o ultimă dată patria şi să-şi îmbrăţişeze mama înainte de a muri, el se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia Galaţi, în aprilie 1852, împreună cu Sevastiţa, convins fiind că, în starea în care se găsea, nu i se va refuza dreptul de a închide ochii pe pământ românesc. Ajuns în portul Galaţi, atât guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Iaşi îi refuză acest ultim privilegiu. Vechiul şi bunul său prieten Vasile Alecsandri a venit să-l viziteze pe vapor şi a fost îngrozit de starea în care l-a găsit… Neputând coborî pe meleaguri româneşti, Nicolae şi-a continuat drumul pe Dunăre în sus, iar, joi 21 August, a debarcat împreună cu Sevastiţa la Nicopole, pe malul turcesc. Familia fusese înştiinţată, şi bătrâna Zinca, împreună cu Marghioala şi Scarlat Geanoglu, cu Barbu repatriat de curând şi cu Eleni, soţia lui Costache, aflat încă în exil la Paris, s-au deplasat la Turnu Măgurele pe malul românesc. Luni 25 august stil vechi, Marghioala a trecut Dunărea şi a stat cu Nicolae până în dimineaţa de miercuri 27 august când, la ora 1030, au trecut amândoi în taină spre Ţara Românească. Nicolae Bălcescu şi-a văzut astfel visul cu ochii, de a mai pune o ultimă dată piciorul pe pământul Patriei.238  Nu i s-a permis însă să-şi prelungească şederea în Ţara Românească mai mult de o oră, şi din cauza carantinei a trebuit să discute cu ai săi de la distanţă. După trecerea celor 60 de minute îngăduite, Nicolae s-a suit cu Marghioala în barca cu care veniseră, părăsind pentru totdeauna pământul ţării. A doua zi au trecut însă Zinca, Sevastiţa, Barbu şi Eleni la Nicopole, şi s-au putut în sfârşit îmbrăţişa. Au rămas acolo până la sosirea vaporului austriac, care avea să-l ducă înapoi pe drumul pribegiei şi al morţii, singur şi părăsit, căci chiar şi Sevastiţa cea credincioasă a trebuit să rămână în ţară, s-o îngrijească pe bătrâna ei mamă, care se simţea din ce în ce mai slăbită.
Sărmanul Nicolae a ajuns în septembrie la Constantinopole, apoi în octombrie la Malta, şi după aceea la Neapole, de unde i-a scris lui Ion Ghica ca să-i ceară o recomandare să i se vizeze paşaportul pentru Sicilia, în al cărei aer sănătos trăgea nădejde să se mai poată întrema. În noiembrie a ajuns la Palermo unde s-a instalat în hotelul Ala Trinacria, o clădire sinistră cu aspect de închisoare… Nimic nu-i mai amintea de zilele fericite şi însorite din primăvara 1847 petrecute pe aceste meleaguri cu prietenii săi Vasile Alecsandri şi Elena Negri… Acuma trăia cu desăvârşire singur, într-o mizerie cumplită. Până în ultimele zile a lucrat la a sa Istorie a românilor, căci ţinea să nu moară până nu va apuca să o termine, dar şi aci, Soarta a voit altfel.
Când ş-a simţit sfârşitul aproape, a cerut să i se aducă un preot grec, care l-a spovedit şi l-a împărtăşit după ritualul nostru ortodox, apoi şi-a inventariat manuscrisele, le-a făcut pachet, le-a sigilat şi le-a trimis consulului otoman din Palermo, cu rugămintea de a fi remise la Constantinopole lui Ion Ghica. Cartea lui Bălcescu s-a întrerupt la al 33-lea capitol – la bătălia de la Mirăslău –, iar existenţa sa, la al 33-lea an de viaţă. Manuscrisele au fost predate ulterior lui Costache Bălcescu, care le-a tipărit cu vreo 30 de ani mai târziu sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu.
În sfârşit, în ziua de sâmbătă 29 noiembrie 1852, Marele Român NICOLAE BăLCESCU a închis pentru totdeauna ochii săi osteniţi după o viaţă de lupte şi suferinţe, o viaţă scurtă în ani, dar mare în fapte. Nu s-au găsit asupra lui decât 30 de franci. Locul groapei sale a fost obiect de numeroase controverse; multă vreme s-a crezut că este înhumat în groapa săracilor din Cimitirul Rottoli din Palermo, şi în 1921 s-a deplasat chiar o comisie acolo spre a-i identifica osemintele, dar a fost cu neputinţă de găsit printre miile de schelete îngropate acolo. Pe groapa lui prezumtivă, Statul nostru a ridicat un monument pe care a săpat cuvintele extrase din scrisoarea lui Bălcescu către Maria Cantacuzino, din 17 decembrie 1851:
„Cel din urmă al meu cuvânt va fi încă numai ţie, ţara mea mult dragă!”
şi mai jos:
„Nella fossa comune No. 15 giace Nicola Bălcescu strico e patriote Romeno, morto în esilio, il 29 Novembre 1852”239
Poetul Vasile Alecsandri, bunul său prieten, a înţeles să omagieze tragica dispariţie al acestui titan al românismului scriind o poezioară sentimentală cu o „Păsărică trecătoare”… alt omagiu, la vremea lui, nu a avut.
Pe Locanda Trinacria din Palermo, Via Buttero No. 24, s-a pus o placă:
„In questa casa mori în esilio, solo e sconosciuto, il 29 Novembre 1852, Nicola Balcescu, insigne storico e fervido patriota, combatente par il risveglio della Romania moderne”240
Astăzi este însă dovedit că Bălcescu nu a fost înhumat în Cimitirul Rottoli. Profesorul Gaetano Falzone a descoperit în arhivele Cimitirului Capucinilor din Palermo documentele de atestare că Nicolae Bălcescu, Valah, de ani 33, a fost înhumat în acel cimitir la 30 noiembrie 1852. În primăvara lui 1977 s-a deplasat la Palermo o comisie compusă din profesorul Dr. Dan Berindei, muzeograful Horia Nestorescu-Bălceşti şi antropologul doctor Riocuţia spre a încerca să identifice osemintele lui Nicolae Bălcescu şi a le aduce în ţară. S-a stabilit că, după un număr de ani, fuseseră deshumate şi azvârlite într-un osuar comun, printre alte câteva zeci de mii de schelete; identificarea lor a fost cu neputiinţă. Rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae Bălcescu sunt astăzi definitiv pierdute pentru posteritate, dar moştenirea sa spirituală, amintirea lui, faptele lui, exemplul lui, acelea, ne-au rămas.
Mai trebuie menţionat un fapt, pentru a spulbera definitiv o iluzie care poate risca să provoace confuzii în minţile multora: în nr. 11/1977 al Magazinului Istoric, a apărut un articol semnat de căpitanul de marină Şerban Gheorghiu, susţinând că trupul lui Bălcescu ar fi fost mumificat241  şi depus în catacombele Cimitirului Capucinilor. Autorul afirmă că, printre cele cinci mumii îmbălsămate în 1852, s-ar afla una, despre care personalul cimitirului susţine că ar fi a lui Bălcescu. Comisia din Aprilie 1977 a cercetat şi această mumie, care nu aduce cu nici una din cele şapte fotografii rămase de la Bălcescu242 . Antropologul a stabilit că mumia aceea a aparţinut unui tânăr de 22 de ani, şi că nu prezenta nici unul din indicii antropometrici de pe fotografii. De notat că mumia în cauză era coafată cu o căciula de oaie. Nu mi-l pot imagina pe Bălcescu prin ţările occidentale şi la latitudinea Siciliei, în noiembrie, purtând o asemenea căciulă, şi nu înţeleg nici grija mumificatorilor de a i-o pune. Se vede clar intenţia sicilienilor de a extorca bani frumoşi în schimbul „cadavrului lui Bălcescu”. Repet: cea mai frumoasă moştenire rămasă de la Bălcescu, pilda lui de patriotism a fost, şi nu rămăşiţele sale pământeşti.

Sămânţa aruncată de Bălcescu şi de generaţia lui a dat roade. Transcriu textual din Grand Memento Encyclopedique Larousse, 1936 vol.l, pag.85:
„La crise orientale est provoquée par la décomposition de l’Empire Turc et l’effort d’emancipation d’un peuple chretien: Les Roumains (…) Elle est precipitée par le revolution de 1848” (Este vorba de războiul Crimeei 1854-1856)243 .
Mişcările de trupe din sud-estul european şi consecinţele lor ar fi rămas, desigur, neobservate fără memoriul epocal redactat de Nicolae Bălcescu la 26 decembrie 1849, fără broşura atât de documentată despre Problemele Economice ale Principatelor Dunărene şi fără stăruitoarele sale intervenţii diplomatice la Constantinopol, Paris şi Londra… Fără această acţiune susţinută de revendicare, nu se ştie dacă Congresul de la Paris din 1856 ne-ar fi repus în drepturile noastre istorice după opt ani de împilare şi de ocupaţie militară străină.
Bălcescu nu a mai trăit însă să vadă acel congres şi nici eliberarea Pământului Românesc de trupele de ocupaţie; el nu a mai apucat să se bucure de autonomia Patriei şi de reîntoarcerea emigranţilor din pribegie; nu a fost vina lor dacă fiecare şi-a iubit ţara aşa cum a înţeles el… fapt este că toţi şi-au iubit-o.
Unirea Principatelor din 1859, îndrăzneţele reforme democratice ale lui Cuza, războiul din 1877 pentru Independenţă, Marea Unire din 1918… toate aceste fapte, prezise de Nicolae Bălcescu cu atâta precizie, s-au desfăşurat ca după program… Autorul programului însă, zace într-un colţ uitat de pământ străin, şi prea puţin caz s-a făcut în trecut de numele şi de opera sa.
Autorul Puterii Armate la Români, care a admirat cu atâta dragoste frumoasa horă a flăcăilor de la Mânjina, „ostaşii noştri de mâine”, nu a trăit ca să-i vadă acoperindu-se de glorie la Griviţa, Plevna şi Smârdan, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, la Debreţin şi în munţii Tatra… şi pe atâtea şi atâtea alte câmpuri de onoare…
Tovarăşii săi de suferinţă, dintre care mulţi s-au pierdut cu firea atunci când au fost depăşiţi de evenimente, s-au reîntors mai toţi din pribegie şi au fost încărcaţi cu slujbe şi onoruri, în timp ce EL, eroul principal, întemeietorul Frăţiei din 1843, eruditul, organizatorul, îndrumătorul, diplomatul, agitatorul luptătorul, martirul, el singur a avut parte numai de calvar, nu şi de apoteoză.
„Însumi eu, cu o inimă sfâşiată de durere, mă lupt cu o boală crudă şi neîmblânzită, caut a câştiga timp asupră-i şi a o întrece în iuţeală, ca să pot lăsa fraţilor mei aceste pagine din viaţa părinţilor noştri244  şi cad sleit de puteri, mistuit prin silinţele ce fac… Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită Libertate, şi deşi oamenii sângiuirilor au acoperit cu maramă neagră dulce faţa ta, cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va scula spre a sfâşia acest văl, şi duşmanii tăi se vor împietri la vederea soarelui tău de lumină; atunci nu va mai fi nici om rob, nici naţie roabă, nici om stăpân peste altul, ci domnia Dreptăţii şi Frăţiei! Aceste cuvinte, ce o dată am dat ca deviză naţiei mele, vor domni lumea; atunci, aşteptarea, visarea vieţii mele se vor împlini; atunci, toţi românii vor fi una, liberi şi fraţi! Vai!… Nu voi mai avea noroc a vedea această zi, deşi eu asemeni om muncit şi om pătimit pentru dreptate, şi cel din urma al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă!…”
Hyeres, Decembrie în 17, anul 1851

BONIFACIU FLORESCUtc “BONIFACIU FLORESCU”
1848-1899
Despre acest fiu natural al lui Nicolae Bălcescu şi al Luxiţei Florescu nu sunt prea multe de spus; s-a născut la Pesta în luna mai 1848, în ziua de Sf. Bonifaciu. Pe atunci, copiii din flori erau consideraţi ca o mare ruşine a familiei, aşa că mama, ca să salveze aparenţele, a aranjat cu o unguroaică ca să-l declare ca pe copilul ei şi al lui Bălcescu, care, săracul, nu a apucat niciodată să-l vadă. Mai târziu, când copilul împlinise patru ani, mama a regretat acest alibiu şi l-a înfiat.
În 1858 l-a înscris la liceul Louis le Grand din Paris, şi în continuare a făcut studii de limbă şi literatură franceză şi de critică literară. La terminarea facultăţii a ocupat o catedră de limba franceză la un liceu din Bucureşti, iar în 1873 a ocupat pentru câtva timp şi catedra de Istorie Universală Critică la Facultatea de Litere din Iaşi. Bonifaciu Florescu este autorul unui curs de limba şi literatura franceză (1890), un volumaş de versuri intitulat Ritmuri şi rime; a tradus din Musset, plus diverse studii critice. A colaborat la revistele Pruncul Român a lui Haşdeu şi Literatorul lui Macedonski, ducând o dârză luptă cu Junimea, unde i se zicea Homuncul245 , iar Eminescu i-a dedicat nişte strofe nu prea curtenitoare:
„Azi, venind în întâmplare şi sub ochii noştri «Pruncul»
Am citit critic-adânc-a renumitului Homuncul.
El, cu mintea sa câlţoasă, şi cu stil greoi, bombastic,
Ce vrea să ne-arate nouă ce-i frumos şi ce e plastic.
Întinzând pe-a noastre versuri, greaua minţii sale labă
El ne spune cum se cade să rimeze-un om de treabă…”
G. Călinescu califică lecţiile sale ca o „batere de câmpi”, iar Gh. Crutzescu descrie foarte colorat traiul său boem :246
„…într-o cameră întunecoasă, murdară, iar drept pat era într-un colţ o grămadă de paie acoperită cu o velinţă murdară, pe care dormea el şi soţia sa, o franţuzoaică tot aşa boemă ca şi el.247  Drept mobilă era o masa de lemn, două sau trei scaune, iar într-un alt colţ al camerii, un maldăr de cărţi aruncate una peste alta.
Bonifaciu era întotdeauna nepieptenat, şi cred că nu se spăla pe figură de trei ori pe an.
La şcoală, pe fiecare săptămână cerea la şcolari câte trei lei, ca abonament la o carte pe care avea să o tipărească, dar care nu se mai tipărea niciodată.
Când întâlnea vreun cunoscut, cerea să-l împrumute cu 3-4 lei, sub cuvânt că avea două menajuri… Când se îmbrăca, nu deosebea hainele lui de ale nevestii, ba încă l-au văzut prietenii cu o gheată a lui şi a nevestii; mai niciodată nu-şi curăţa ghetele de noroi. Iarna, pe când ningea, îl vedeam adesea cu umbreluţa de vară a nevestii.
Când primea leafa lunară, el se urca într-o birjă, nevasta într-alta, şi, când aveau servitoare, lua şi ea o birjă, şi plecau cu toţii la târguială până se terminau banii…”
Acest portret mi se pare cam tras de păr şi cu puternic iz junimist, plus mai multe inadvertenţe: cum îi încăpea în picior gheata nevestii?… De unde aveau bani de servitoare?… Unde o culcau?…
Totuşi, trebuie să fi avut şi un fond de adevăr, şi marele Bălcescu, dacă ar mai fi trăit, cred că nu ar fi fost prea mândru de aşa urmaş…
Bunica mea mi-a povestit că Bonifaciu era extrem de distrat… Îi spunea soţiei să-l aştepte pe o bancă în Cişmigiu că are niţică treabă vizavi la Minister… Acolo se întâlnea cu un prieten şi plecau împreună în alt colţ al Bucureştiului… de acolo pleca în altă parte, până când, într-un târziu, îşi amintea şi de soţie…
„Tiens!… Mais ou ais-je laissé Rose?… Mais ou diable l’ais-je laiseé?…” (Ei ! … dar unde am lăsat-o pe Roza?.. Dar unde dracu oi fi lăsat-o?…)
Vll. BARBU BăLCESCU tc “Vll. BARBU BăLCESCU “
1824-1884
„…Înzestrat cu toate darurile, se pricepea la toate (…) Însă pe lângă multe calităţi avea şi un mare cusur: slăbiciunea (…) Idealul lui era întotdeauna sublim, dar nu avea puterea a-l îndeplini, astfel că rămânea veşnic numai un vis…”
În aceşti termeni ni-l prezintă fiica sa, Zoe Mandrea.
Nu am căderea să-l judec pe străbunicul meu Barbu, dar cred că am dreptul, ba chiar datoria, să-i cercetez viaţa şi firea, căci multe din calităţile şi defectele sale ne-au rămas şi nouă moştenire… Puţini oameni au avut darul de a imprima cu atâta putere urmaşilor caracterele lor şi de a le transmite apoi până în ziua de astăzi, din generaţie în generaţie.
Om de gust, iubind binele şi frumosul, admirator al idealurilor nobile, patriot fanatic, om cult, îndemânatic, talentat… scria uşor în versuri şi în proză, avea cunoştinţe solide de desen şi de pictură, bun logist, avocat neîntrecut, excelent administrator… nimeni nu se pricepea ca el la decorarea unei case, în arta culinară, ba chiar şi la croitorie248 , dansa perfect, se pricepea la cai, dar… repezit, pătimaş, egocentric, slab, afemeiat şi violent… deci, „atenţie urmaşi!…”
S-a născut la Bucureşti în 1824 din Zinca Bălcescu şi din pitarul Barbu Petrescu249 … Copilăria şi-a petrecut-o în casa părinţilor de la Bucureşti, iar verile îl luau părinţii la Bălceşti cu fraţii mai mari… Judecând după cultura lui, a învăţat desigur tot la şcoala de la Sfântul Sava, ca şi Nicolae… apoi a urmat dreptul.
Era un bărbat frumos, înalt şi zvelt, cu obrajii osoşi, o frunte largă şi boltită, semn al unei inteligenţe superioare, doi ochi negri, mici şi sfredelitori, sprâncenele încruntate şi un nas subţire, acvilin, a cărui linie s-a transmis neschimbată generaţiilor de nepoţi şi strănepoţilor, din tată-n fiu.
În zilele care au precedat mişcarea de la 1848, îl vedem cutreierând ţara în secret, împărţind la Buzău ziare şi manifeste şi informând pe fratele său Nicolae asupra stării de spirit din provincie şi a gradului de pregătire al răsculaţilor. După izbucnirea revoluţiei, îl aflăm plecat cu o misiune în tabăra de la Traian a armatei revoluţionare a lui Gheorghe Magheru. Se pare că această misiune ar fi constat dintr-un mesaj secret a lui Nicolae către Magheru, ca în cazul în care regimul de la Bucureşti va fi răsturnat, el să continue rezistenţa în tabără, şi că Barbu s-ar fi achitat cu succes de ea. La 8 sept. 1848 a scris de acolo: „Magheru va scăpa cauza noastră!… Oh!… Dacă ai vedea tu tabăra sa!… (…) Daţi-i, zic, numai mijloacele de a îndeplini acest bărbat misia!…”
Pe timpul cât a absentat Nicolae din Bucureşti, l-a propus chiar ca înlocuitor al său în funcţia de secretar al Locotenenţei.
După zădărnicia mişcării, la 13 septembrie, Barbu a fost silit să fugă la Constantinopole de teama represaliilor, şi Nicolae îl recomandă în aproape toate scrisorile către Ion Ghica, rugându-l stăruitor să-l ia pe lângă el şi să-i dea cărţi bune de citit ca să nu stea neocupat, şi mai ales să-i dea de lucru… Când s-a pus la cale formarea unei legiuni de voluntari români care să lupte în Ardeal, Nicolae aranjase să fie şi Barbu înrolat… din nefericire, această legiune nu a mai luat fiinţă.
Emigranţii români din Turcia au fost mai întâi cazaţi la Brusa în Anatolia, dar, în curând, fiecare a avut voie să se instaleze unde a vrut, ba guvernul turc le acordase şi o pensioară, din care trimiteau o subvenţie la Paris pentru fostul guvern provizoriu şi fosta Locotenenţă… Cum, în aceste condiţii banii nu îi ajungeau, Barbu, aflat acuma la Constantinopole, şi-a reamintit de meşteşugul doftoricesc pe care îl deprinsese pe vremuri de la mumă-sa Zinca, şi a început să dea îngrijiri populaţiei nevoiaşe din oraş, pe câteva parale consultaţia… Într-o noapte, însă, s-a trezit cu doi ieniceri intrând buluc la el şi întrebând de „Hechim Hristian”, „Tabib Ghiaur” (Medicul creştin, vraciul ghiaur), l-au ridicat pe sus şi l-au dus drept la paşă… îngheţase inima în bietul Barbu… să ştii că l-au arestat pentru practicarea ilegală a medicinii în Ţara Turcească!… Cine ştie ce pedeapsă îi vor da!… De fapt, Paşa, care suferea cumplit de dizenterie, aflase de talentele doftoriceşti ale „vraciului ghiaur” şi trimisese să fie ridicat din pat, aşa, à la turca lere… Bălcescu îl examinează cu grijă, îi pregăteşte câteva fierturi şi nişte prafuri, îi prescrie un regim alimentar, şi pleacă acasă fericit că scăpase aşa uşor… Peste câteva zile, din nou cei doi ieniceri… iar îl umflă pe sus… iar îl duc la Serai… „Ei, acu-i acu… să ştii că a murit Paşa şi m-au ridicat ca să-mi taie capul…” Când colo, Paşa înzdrăvenit îl primeşte vesel din capul scării şi-l dăruieşte cu un cal de rasă, cu un iatagan şi cu două pistoale cu mânerele cu plăsele de sidef, bătute în pietre scumpe. N-am încercat niciodată să mi-l reprezint pe Barbu plimbându-se pe uliţele Stambulului călare pe armăsarul lui, încins cu preţiosul său iatagan şi cu cele două pistoale la brâu, şi cred că nici n-a apărut vreodată în această postură250… Banii pe cal, cred că i-au ajuns să-şi rotunjească binişor bugetul, iar pistoalele şi iataganul le-a adus în ţară ca amintire251 .
Acolo, la Ţarigrad se îndrăgostise într-o vreme de o fată, nu ştiu cine a fost (Barbu se îndrăgostea foarte uşor) şi era cât pe ce să revină însurat din exil… Nicolae, la Paris, e tare mâhnit şi îi scrie disperat lui Ion Ghica252 : „…cheamă-l şi fă-l să înţeleagă de nebunia ce am auzit că voeşte a face (…) Eu sunt aşa de supărat asupră-i, încât nici nu-i poci scrie; să se gândească la biata mumă-mea, atât de necăjită, şi cât o să sufere când va afla…” Aproape nu-i scrisoare în care Nicolae să nu stăruie pe lângă Ghica să-l trimită pe Barbu în ţară.
În urma cercetărilor profesorului Cornelia Bodea, s-a stabilit că Barbu Bălcescu ar fi reuşit să revină în ţară în vara lui 1852, graţie intervenţiei Paşei din Vidin, Ahmed Wefik, comandantul trupelor de ocupaţie turceşti. Barbu ajunge chiar prefect de Dolj, dar în noiembrie-decembrie 1853 a fost implicat într-o nouă mişcare subversivă, care a fost însă zădărnicită la timp de autorităţi. Barbu a fost arestat şi a stat mai multe luni în închisoare, ceea ce l-a făcut pe Wefik Paşa să-şi regrete intervenţia.
Ion Heliade-Rădulescu povesteşte într-un stil foarte colorat scena arestării complotiştilor de la Craiova: Barbu primeşte o scrisoare de la sora sa Marghioale: „citeşte aceste rânduri la căldura sufletului tău…” El pricepe, încălzeşte hârtia şi apar adevăratele rânduri scrise cu cerneală simpatică şi îndrumându-i să fugă în grabă, complotul fiind descoperit. Din nefericire, misiva Marghioalei fusese tardivă, totuşi nu s-au putut strânge dovezi şi, până în final, complotiştii au trebuit să fie eliberaţi.
La începutul anului 1854 îl vedem din nou făcându-şi apariţia la Craiova… de data aceasta însă nu cu intenţii subversive; venise „la o vedere”. Nişte prieteni aranjaseră să-l căpătuiască cu o fată cum nu mai era alta… numai calităţi: frumoasă, bogată, de familie, talentată, blândă, cultă… ce calităţi nu avea fata noastră, că era renumită Capitala Banilor Olteniei pentru partidele ei strălucite, de aci cântecul:
– Unde-ai plecat, Petrişor?
– La Craiova, să mă-nsor.
Barbu e încântat de „vedere”, căsătoria este un fapt gata hotărât… În cele câteva zile cât avea să mai rămână la Craiova, face vizite diferitelor feţe simandicoase pe care le cunoscuse încă din 1822 şi astfel, într-o casă, a întâlnit-o pe respectabila cucoană Mariţa Orăscu, una din cele mai bogate şi mai bine văzute femei din oraş; coana Mariţa era însoţită de fiica ei, Leana, care de curând împlinise 16 ani, şi Bălcescu cade ca lovit de trăznet… Fetiţa aceasta modestă, blândă şi cuminte îl vrăjeşte prin dulceaţa şi frumuseţea ei… Barbu uită şi de „vedere”, şi de proiectele sale matrimoniale, şi de tot, şi îi cere pe loc mâna micuţei Leana… Mama, la început, nici nu vrea să audă… Cum să-şi mărite ea fiica cu un necunoscut, care apoi mai avea şi dublul vârstei ei… iar avere… ioc. Bălcescu ştie însă să-şi pledeze cauza cu atâta căldură, încât până la urmă a câştigat inima cucoanei Mariţa. După cununie, se instalează ca avocat în Craiova, cedându-şi partea de moştenire de la Bălceşti lui Costache şi Sevastiţei. El locuia acuma în casa socrilor de pe strada Unirii de azi, şi-şi înconjurase soţia cu un lux la înălţimea situaţiei ei, oferindu-i un echipaj din cele mai moderne, cu o trăsură elegantă „în spirală”, doi armăsari negri şi focoşi şi vizitiu în livrea; îi comanda direct de la Viena sau din Paris toalete scumpe, mobilă frumoasă… tot ce-i dorea inimioara… O scotea la toate balurile… aveau tot ce le trebuia ca să fie fericiţi şi căsnicia lor a fost şi rodnică, căci Leana îi născuse, una după alta, trei fetiţe voinice şi sănătoase, pe Olga, pe Zoe şi pe Netty (Ana).
Dar fericirea lui Barbu avea să fie de scurtă durată… Peste numai câţiva ani, Leana cade pe o scară, îşi fracturează genunchiul, piciorul se gangrenează şi în februarie 1860 l-a părăsit şi pe el şi pe cele trei micuţe. Soţul era nemângâiat… a îngropat-o în curtea Bisericii Mântuleasa, iar pe piatră i-a aşezat un înger de marmură cu aripile desfăcute253 . Pe monument săpase în versuri durerea lui cea „grozavă şi eternă”254 , ceea ce nu l-a împiedicat ca peste numai doi ani să cază în vrejele unei frumoase văduve moldovence, Maria Langi255 , de care s-a îndrăgostit nebuneşte. N-ar fi fost nimic anormal într-un astfel de sentiment, dacă frumoasa lui sirenă nu ar fi fost un model de desfrâu şi de cinism, de ale cărei purtări scandaloase vorbea mai toată Craiova. Ieşea în parcul Bibescu cu capul gol şi fără malacov, ceea ce pe vremea aceea era strigător la cer, aşa cum este astăzi un comportament huliganic. Alerga cu trena rochiei târâş peste nisipul aleilor, urmată de o droaie de căţei frezaţi şi împopoţonaţi; călărea pe şa bărbătească, sărea noaptea pe geam îmbrăcată băieţeşte, era cu barca pe lac cântând cu glas tare, şocând pe toată lumea… Nu i-a fost greu să îmbrobodească pe bietul Barbu aşa cum i-a plăcut, să-l facă să-şi uite poziţia lui socială şi îndatoririle de părinte; fără a se gândi la viaţa nenorocită pe care le-o pregătea micuţelor orfane, orbit de fericire, a luat-o de soţie.
Căsnicia lui, alături de această fiinţă depravată, a fost un adevărat infern. În faţă îl dezmierda şi-l linguşea, dar când rămânea singură cu prietenii şi prietenele ei îşi da arama pe faţă: „Bătrânul, urâtul, nesuferitul!… De ce mi-oi fi legat eu tinereţea mea de bătrâneţele lui!…” Faţă de ceilalţi poza în victimă, silită de împrejurări să se mărite cu el, dar în realitate se răsfăţa într-un lux nebun din banii rămaşi de la nenorocita Elena şi care, de fapt, aparţineau celor trei fetiţe orfane şi nu lui Barbu.
Într-o bună zi, Maria şi-a mutat soţul într-o cameră rece şi întunecoasă din fund, iar ea s-a instalat în apartamentul din faţă, în cele mai bune odăi, cu căţeluşii şi cu papagalul ei; primea zi de zi musafiri, şi organiza noapte de noapte partide de cărţi. Este lesne de înţeles că bunicii fetiţelor, părinţii bietei Elena, se opuseseră din răsputeri acestui dezmăţ care măcina averea micuţelor orfane, dar cu Barbu cel orbit nu mai era rost să te înţelegi. Bătrânii l-au dat atunci în judecată, iar mama vitregă s-a răzbunat atunci persecutând crunt fetiţele. Nu e mizerie imaginabilă pe care să nu le-o fi făcut, iar tatăl, legat parcă la ochi, nu vedea nimica. De toată lumea bună din oraş, care până atunci îl stimase şi-l simpatizase, reuşise să-l îndepărteze cu comportamentul său deşănţat. Într-o zi, insultând armata în prezenţa unui ofiţer, acesta a ripostat, iar Maria Bălcescu l-a pălmuit; ofiţerul bineînţeles că l-a provocat pe Barbu la duel. În nenumărate feluri a reuşit ea să-l compromită şi să-l umilească pe bietul soţ, care slăbea văzând cu ochii; atmosfera infernală din casă îi măcina nervii şi sănătatea; o tuse seacă îl chinuia zi şi noapte, dar Maria lui petrecea nestingherită, plecând adeseori cu clica ei de acasă în câte două, trei birji, în zori de zi la parcul Bibescu. În curând, sărmanul Barbu a căzut la pat, dar singura grijă a ei era să nu moară fără a-i face testament256 . Tăvălea fără milă prin iarbă hainele scumpe ce le avea de la el, şi când i se atrăgea atenţia, doar o auzeai: „Bălcescu să trăiască, că are el de unde să-mi facă altele!…”
Odată, părăsind-o amantul, s-a otrăvit cu arsenic257  şi cu mare greutate au reuşit doctorii s-o scape. Bietul Barbu era prăpădit: „…Această nenorocită femeie este urmărită de o soartă nemiloasă, şi este de datoria mea să o scap…” Se pare totuşi că, încetul cu încetul, orbirea lui pătimaşă a început să se topească, dar chiar dacă nu o mai iubea, se temea aşa de tare de intrigile ei, că nu îndrăznea să deschidă gura în faţa soţiei.
A trebuit însă să vină momentul să se spargă buba; într-o zi a primit o scrisoare anonimă care-l înştiinţa că soţia, plecată la Calafat „să îngrijească o prietenă bolnavă”, se întâlnea de fapt acolo cu drăguţul ei. Barbu a pornit neîntârziat la Calafat, unde a găsit-o pe prietenă perfect sănătoasă, iar soţioara, petrecând în voie cu iubitul… Atunci i s-a ridicat în sfârşit vălul de pe ochi şi a alungat-o fără alte formalităţi, cu căţei, cu papagal, cu otrăvuri cu tot, şi în câteva săptămâni, divorţul a şi fost judecat.258
Întreaga casă a răsuflat uşurată, începând cu cele trei orfane persecutate, cu slugile… şi până la bătrânul câine de vânătoare, Milord, bucuros că scăpase de hărmălaia cea scârboasă de căţeluşi zgomotoşi şi antipatici.
Din ziua aceea, Barbu a redevenit omul de altădată: serios, afabil, generos, afectuos… nu i-a fost greu, cu calităţile sale, să cucerească inimile tuturora. A început să se ocupe personal de educaţia fetelor, pe care atâţia ani le neglijase… Le-a angajat pe cei mai buni profesori de literatură, muzică şi desen din Craiova, iar până la găsirea acestora le-a predat personal lecţia de desen şi literatură română, pe care o stăpânea în chip magistral.259
Sănătatea lui Barbu nu a rezistat însă traiului dezordonat şi emoţiilor din ultimii ani, şi în iarna aceea (1869-1870) a căzut greu bolnav. S-a îngrijit cu medicii cei mai renumiţi care i-au prescris reţetă după reţetă, încât la un moment dat ajunsese să ia până la 35 de medicamente pe zi, dar fără nici un rezultat. Toată lumea îl socotea pierdut. Cu avocatura nu mai putea câştiga, cheltuielile casei se îngramădeau… ajunsese grozav de nervos; nu mai putea auzi un obiect căzând, o filă de carte întoarsă, că imediat se mânia… Nu tolera să se vorbească lângă patul lui şi fetiţele învăţaseră alfabetul surdo-muţilor ca să se înţeleagă prin semne când erau în camera lui… Atunci s-au împăcat cu el şi foştii lui socri Mariţa şi Costache Orăscu, uitând toate jignirile din ultimii ani, şi au adus pe doctorul Fabriţius260 , pe care Barbu îl scăpase de la moarte pe vremea revoluţiei. Acesta a încercat cu el o cură nouă: a oprit brusc toate medicamentele, l-a obligat să doarmă cu geamul deschis, l-a pus pe supă de pâine şi pe iaurt… şi până în primăvară l-a făcut bine.
În anul următor s-a îmbolnăvit Costache Orăscu şi Barbu l-a îngrijit cu un devotament demn de toată lauda, iar în 1873, când s-a îmbolnăvit Mariţa, a însoţit-o împreună cu Costache şi cu fetele la Viena, crezând că va găsi acolo îngrijirile medicale competente, dar a fost zadarnic… Costache s-a îmbolnăvit şi el, şi Barbu i-a ajutat până în ultimul moment, iar după moartea lor a îngrijit să fie aduşi şi îngropaţi în ţară.
Barbu s-a mutat apoi cu fetele în strada Unirii-Craiova, unde locuiseră pe vremuri, înainte de a se prăpădi Elena. Casa există şi astăzi, peste drum de oficiul P.T.T.R., alături de biserica Mântuleasa. S-a ocupat fără întrerupere de educaţia fetelor care crescuseră mari, şi atunci s-a gândit să le scoată în lume în condiţiuni vrednice de neamul lor… Casele, renovate din temelie, deveniseră locul de întâlnire a celor mai alese spirite din inteligenţa Olteniei, iar în saloanele sale se dădeau adeseori fastuoase serate. În ziua de 4 decembrie, de Sfânta Barbara, ziua lui onomastică, venea încă de dimineaţă fanfara regimentului să-i cânte sub fereastră, iar seara avea loc un bal la care întreaga elită craioveană ţinea să fie invitată: uniforme încărcate cu fireturi şi decoraţii, fracuri, toalete vaporoase se amestecau într-o vâltoare ameţitoare sub luminile sclipitoare ale candelabrelor masive de cristal, în sunetele unui vals de Strauss; lacheii, în livrelele lor albastre cu fireturi de argint261 , cu eghileţi, mănuşi şi ciorapii albi, păreau turnaţi în bronz de-o parte şi de alta a uşii celei mari cu patru canaturi.
Era considerat ca unul din avocaţii de frunte al Baroului Craiovean; un proces pledat de Barbu Bălcescu era, prin definiţie, un proces câştigat; mai apoi a intrat în magistratură, avansând până la gradul de preşedinte de curte; în 1874 a fost ales primar al Craiovei, preocupându-se permanent de progresul urbanistic al oraşului; a pavat numeroase străzi, a amenajat un număr de scuaruri, între care şi grădina Mihai Bravul în strada Traian şi încă una la colţul dintre strada Unirii şi strada Gheorghe Chiţu; a bordat un număr de şosele cu gard viu, a aşezat bănci pe sub pomi şi a săpat mai multe fântâni de fier şi numeroase alte realizări edilitare262 … În fine, menţionăm şi faptul că pe vremea lui Cuza a fost ales deputat.

Pe măsură ce îmbătrânea, omul acesta, în care generozitatea şi egoismul s-au luptat o viaţă întreagă fără a se putea dovedi unul pe celălalt, devenea tot mai lacom, tot mai tiranic, tot mai greu de suportat… Violenţele sale nestăpânite şi absurde l-au îndepărtat, pe rând, de toţi prietenii; singură guvernanta fetelor îndrăznea să-i ţină piept şi să înfrunte ieşirile lui violente… discuţiunile nesfârşite ce izbucneau la masă, transformaseră casa într-un adevărat infern.
Din lăcomie şi din egoism a amânat cât a putut căsătoria fetelor… până la urmă a trebuit totuşi să le mărite… Ele s-au învoit atunci să-i servească o pensie lunară destul de frumoasă dar, nechibzuit cum era, Bălcescu nu avea niciodată bani, şi atunci începeau nesfârşite scene, cu reproşuri şi imputări, în care nu-şi cruţa fiicele şi ginerii de cele mai nedrepte acuzări.
Este de mirare că, aşa cum a fost, a putut totuşi să păstreze neştirbită dragostea fetelor! Ce calităţi să fi avut el oare ca, având atâtea scăderi, să-şi fi conservat intact locul în inima lor?… Prin ce a reuşit el să se impună?…
Orişicât a fost de nedrept cu fetele sale, niciodată nu au vorbit cu resentimente despre el… „Ne-a iubit în felul său”, explică înţelegătoare Olga… Figura aceea severă, cu trăsături austere, cu buzele subţiri şi nasul acvilin, m-a privit întreaga mea copilărie din rama ei aurită; ochii lui penetranţi, puţin oblici, parcă aruncau săgeţi de sub sprâncenele sale dese… Niciodată nu m-au privit cu bunăvoinţă, dar nu ştiu de ce, mi-a fost întotdeauna drag.
În toamna lui 1883, s-a certat din nou, prin scrisori, cu Olga şi cu Zoe, măritate amândouă la Bucureşti… Era vorba, ca de obicei, de chestiuni băneşti, şi, tot ca de obicei, Barbu fusese violent şi nedrept. „Boala te face adeseori nedrept…”, notează Olga în jurnalul ei, ceea ce nu a împiedicat-o, la 4 decembrie, să-l felicite telegrafic de ziua lui, trecând şi numele copiilor în telegramă. Pe cât se pare, bătrânul Barbu s-a simţit foarte afectat şi şi-a regretat ieşirea… dar nu a revenit.
În jurul Crăciunului 1883, a răcit şi a făcut o congestie pulmonară, iar la 12 ianuarie 1884 şi-a dat obştescul sfârşit în braţele fiicei sale Netty Culcer, bunica mea, şi a ginerelui său Tache, care locuiau împreună cu el la Craiova.
„Nu se poate descrie ce simte omul, când priveşte trupul neînsufleţit al unei fiinţe pe care a iubit-o atât de mult; când îşi spune că totul s-a sfârşit pentru totdeauna, că nu se mai poate face nimic… ţi-ai da o parte din propria ta viaţă, să-l vezi deschizând ochii măcar o singură dată… dar e în zadar!… Ce s-a sfârşit s-a sfârşit!…”, notează în jurnalul ei Olga, chemată în grabă de la Bucureşti. Oare în astfel de termeni se poate descrie moartea unui om rău, egoist şi fără suflet?… chiar şi dacă ţi-a fost părinte… Eu unul nu cred! Mai departe, tot Olga notează:
„..Era atât de frumos, atât de nobil… Faţa lui zâmbea, şi aveam impresia că ne iertase… ştiu bine cât îl iubeam de mult… ştiu bine că fusese nedrept în furia lui, şi sunt sigură că-şi recunoscuse greşeala…”, iar sora ei, Zoe, adaogă: „…Dumnezeu să-l ierte, căci a fost bun şi darnic!… A înţeles viaţa şi a gustat dintr-însa tot ce poate da: şi fericirile şi amărăciunile ei!…”
„Dumnezeu să-l ierte!…”, adaogăm şi noi în glas cu Zoe, aşa cum l-au iertat şi acelea care l-au iubit şi pe care le-a iubit şi el, acelea care au înţeles că slăbiciunile firii noastre ne fac în primul rând să suferim noi înşine, să suferim cu atât mai mult, cu cât aspiraţiunile noastre intime sunt mai nobile, şi elanurile mai generoase…
A fost îngropat în cimitirul Sineasca din Craiova, în acelaş mormânt cu Costache şi Maria Orăscu; mormântul său este surmontat de o placă de marmură neagră în formă de obelisc.
VIII. VEL-SERDARUL DIMITRIE AMAN 263 tc “VIII. VEL-SERDARUL DIMITRIE AMAN 263 ”
+1834
Cam prin 1784 a venit la Craiova un negustor, român macedonean, pe numele de Dimitrie Mihail Dinu, sau cum îşi spunea el pe greceşte, Kir Mihailis Dimo. Tatăl său murise, şi Dimitrie locuia împreună cu mama lui; mai avea o soră măritată cu un grec, Kaludis, un frate, Mihail A. Mammos, şi probabil încă un frate, care prin 1822 era vameş la Câineni.
Negustorul nostru se însurase prin 1800 cu o fată de 14-15 ani, Zamfiriţa, cu care a avut un fiu, pe Costake, tatăl Elenii Aman, soţia lui Barbu Bălcescu. Zamfiriţa aceasta a murit foarte tânără, în 1812, şi fratele lui, Mammos, i-a propus pe rând trei partide, cu una, Diamandiţa, alta Zmărăndiţa şi alta Zamfiriţa, tot ca şi răposata lui nevastă. Cu gândul însă la răposata lui Zamfiriţa nr.1, inconsolabilul Kir Mihalis Dimo nu reuşeşte să se hotărască pentru nici una.
Prin 1814 îl vedem însărcinat cu strângerea zaherelii (aprovizionării) pentru trupele turceşti din Cetatea Dinului (Vidinului), pe care eram datori s-o vărsăm în baza vechilor capitulaţiuni cu Poarta.
Mihail Dini a căutat să se achite cu multă omenie de această sarcină, neluând nici un dram peste cantităţile hotărâte, iar acolo unde nu găsea un anumit produs (unt, de exemplu), primea să fie înlocuit cu alte produse, pe care apoi le preschimba el pe unt în alte localităţi. Din această cauză locuitorii îi puseseră numele Aman, care pe turceşte însemnează „iertare”. Lui Mihail Dinu i-a plăcut această poreclă, şi de la o vreme nu-l mai vedeam apărând în corespondenţa sa decât sub numele de Dimitrie Aman. Tot astfel este denumit şi într-o carte domnească a lui Caragea Vodă, şi mai târziu în altă carte a lui Alexandru Vodă Suţu, prin care i se prelungeşte misiunea şi unde este lăudat pentru „buna orânduire cu care s-a purtat asupra zaherelilor de unt, miere şi seu, ce este ţara Domniei Mele îndatorată din vechime prin împărăteştile fermanuri a răspunde la Cetatea Dinului…”; şi mai departe: „…Ca unul ce s-a arătat cu slujbă dreaptă şi mulţumită lăcuitorilor, după cum întocmai este râvna şi voinţa Domniei Mele…”264
Dimitrie Aman era foarte sever cu magazierii, cantaragii şi chirigii care strângeau zahereaua. El pretindea de la colaboratorii săi ţinerea de socoteli exacte şi a avut mari necazuri cu acei care l-au încurcat.265
Activitatea sa nu se mărginea numai la aprovizionarea garnizoanei Dinului; el a mai importat din Ţara Tătărească unt, pe care-l exporta apoi la Rusciuc, şi tot de acolo aducea el lână bârsană, stogoşă266  şi ţigae pe care o urca pe Dunăre în sus sau prin Turnu Roşu către „Evropie”. Negustoria în vremea aceea nu era lucru uşor. Paşalele turceşti puneau fel de fel de oprelişti, drumurile erau nesigure şi prost întreţinute; iarna se înfundau de tot; cărăuşii (tot ca şi astăzi) nu se ţineau de cuvânt, dar până la urmă carele lui Aman tot ajungeau la timp, şi numele lui începuse să fie cunoscut în toată ţara, ba chiar şi peste hotare, şi vedem firme serioase, cum era Casa Poschari din Viena267 , însărcinându-l să urmărească în ţară procesele întreprinderii lor cu diferiţi răi-platnici.
Prin 1818 îl vedem urmărind arenda vânăriciului pentru mănăstirea românească Vlah-Serai din Constantinopole; tot cam pe atunci preluase şi oieritul din Oltenia268 , iar în anul următor preia ocnele din Vâlcea, vămile Craiovei, Piteştilor şi Câinenilor, vămile vadurilor şi ale judeţelor, care încăpuseră toate pe mâna lui. Tot el primeşte şi sarcina de a pune bună orânduială în starea „ticăloşilor ţigani domneşti” şi ia legătura cu bulibaşii lingurarilor, lăeşilor şi ursarilor, constatând că cele mai multe dezertări peste graniţă se datorau în primul rând răului tratament şi abuzurilor armăşiei.
Răsplata ostenelilor sale o avu, căci pe lângă marea avere pe care reuşise s-a agonisească, negustorul, vameşul, magazionerul Kir Dimitrie Amanos, a fost îmbrăcat cu caftan boieresc, primind rangul de vel-serdar, ba îl vedem chiar avându-şi proprii săi scutelnici269 , la fel ca ceilalţi boieri veliţi.
Dimitrie Aman avea două vii (Drumtiş şi Drăgăşani) pe care şi le îngrijea singur, şi moşii la Corlăţel, Zănoaga şi Broscani; avea casă la Craiova şi era epitrop la biserica Sfânta Troiţă din Craiova; avea fini prin numeroase sate şi relaţii în toate părţile prin ţară şi străinătate. În cartografia din 1829 figura cu un venit de 8000 de lei.
În 1818 se recăsătoreşte cu o grecoaică cochetă, Despina Paris, căreia i se zicea Pipica, şi cu care a mai avut cinci copii: Iorgu, Alexandru, Luxiţa, Sevastiţa şi Theodor.
Când au intrat turcii în ţară la 1821, a trebuit să fugă cu fratele său din Sibiu împreună cu Pipica, cu Costake, Iorgu şi Alexandru270 . Când s-au întors, în luna august a anului următor, şi-au găsit bunurile prădate şi risipite; Craiova era pustie, administraţia nu mai exista… telelii strigaseră prin oraş că nu se va mai lua vamă… Paşa din Vidin nu-şi plătea datoriile pe unt… afacerile mergeau greu de tot, dar, încetul cu încetul, Aman a reuşit totuşi să-şi refacă starea prăpădită.
Prin 1826 a mai avut o fată pe care a botezat-o Luxiţa, la fel ca pe soacră-sa Luxandra Paris la care locuia. Pe Costake îl trimisese în vremea aceea în Franţa la studii.
În 1828 a trebuit să fugă din nou cu familia, de frica ocupaţiei armate şi a epidemiei de ciumă. Aman s-a refugiat cu ai săi la Câmpulung şi acolo Pipica l-a născut pe ultimul din copiii lor, pe acela care a devenit renumitul pictor Theodor Aman… „Theo-dor” însemnează „Dăruitul de Dumnezeu”, şi aşa a şi fost.
În fine, dintr-un document de la 1834 aflăm că la acea vreme Dimitrie Aman nu mai trăia şi că văduva sa, Pipica, continua să se judece cu urmaşii lui Mihale Coca, acela care în 1821 murise, lăsând toate socotelile încurcate.
În muzeul judeţean din Craiova se păstrează un tablou al vel-serdarului Dimitrie Aman, pictat de C. Lecca271 . Portretul ni-l înfăţişează în tradiţionalul costum boieresc al epocii, cu anteriu şi cu giubea, cu brâu de şal, şi cu işlic în cap, ţinând în mână o pană; pare să fi fost un bărbat bine făcut, nu prea înalt, brunet, cu ochii mari şi negri, nasul subţire şi mustăţile lungi. Pare cu gândul dus departe, desigur la socotelile sale negustoreşti.
Prin 1883 a murit şi Pipica.
De la Dimitrie Aman ne-a rămas în familie un serviciu de ceai din argint, aflat astăzi în posesia surorii mele, doctor Ana Culcer, şi o tavă de argint lucrată de mână cu ciocanul, pe care scrie D. A. 1810, aflată în posesia mea.
Mihail A. Mammostc “Mihail A. Mammos”
+1830
Serdarul Dimitrie Aman a mai avut un frate, tot negustor, a cărui origine macedoneană este confirmată de documentele vremii. După ce a locuit mai întâi la Craiova şi apoi la Viena, Mammos s-a statornicit la Sibiu, în Oraşul de Jos. Este de bănuit că a luat parte, ca ofiţer, în războaiele napoleoniene, căci în inventarul întocmit la moartea lui figurează o sabie, o hartă şi un ochean; în acelaşi inventar găsim şi un număr de obiecte de îmbrăcăminte femeieşti, aşa că, desigur, a fost într-o vreme însurat. Rămânând văduv şi fără urmaşi, s-a legat sufleteşte de nepotul său Costake, fiul lui Dimitrie Aman; s-a ocupat îndeaproape de el în tot timpul cât a stat la învăţătură în Ţara Nemţească, întâi la Sibiu şi apoi la Viena. I-a procurat cărţi, i-a tocmit dascăli şi i-a dat sfaturi.
Am văzut cum a căutat el, fără succes, să-l căsătorească, cu diferite Diamande, Zmarande şi Zamfire, tot pietre nestemate, apoi cum, în timpul evenimentelor din 1821, l-a adăpostit la Sibiu, împreună cu familia.
În 1830, Mammos se sinucide la Sibiu, pentru motive ce s-au uitat de mult, lăsându-l moştenitor pe fratele său şi pe fiul acestuia, Costake. Este interesant inventarul obiectelor găsite în casa sa, dintre care se poate vedea cum se îmbrăca, ce mobilă se folosea pe atunci prin casele burgheze mijlocii, ce bibelouri, veselă şi lucruri de birou se foloseau… toate acestea trădează destul bun gust, dar nu destul simţ artistic sau cultură. Reţinem că în acest inventar nu figurează nici o carte.
Subliniem faptul că Mammos s-a omorât cu o puşcă. Se povestea în familia noastră că în clipa când Mammos se împuşca la Sibiu, nepotul său Costake, aflat la Viena, tocmai umbla cu o puşcă. Deodată, nu ştiu cum, puşca s-a descărcat tocmai în tabloul din perete al unchiului Mammos… Cunosc povestea asta de la bunicul meu, al cărui bunic fusese Costache Aman, pe care însă nu l-a cunoscut. Bunica mea nu mai cunoştea nici numele acestui unchi sinucigaş, de la care ne rămăseseră nişte linguriţe de argint marcate M. M… Când eram copil îl tot sâcâiam pe bunicul meu să-mi spună cine a fost acest misterios M. M.
– Marin Mihalache, mi-a răspuns el într-o zi enervat, ca să o scurteze.
Despre Mihail Mammos vorbeşte Nicolae Iorga în lucrarea sa menţionată la nota nr. 110.
IX. ZAMFIRIŢA AMAN 272 tc “IX. ZAMFIRIŢA AMAN 272 ”
1785(?)-1812
În casa noastră s-a păstrat până în 1946 un portret al acestei stră-stră-străbunici, datând din 1807 şi datorat probabil unui pictor vienez273 … Ore întregi, când eram copil, stăteam să-i privesc chipul blând, cu gura aceea mică şi ochii dulci şi misterioşi tăiaţi în migdală, care te puneau pe gânduri. Bogăţia costumului ei grecesc încărcat de blănuri şi bijuterii, fesuleţul alb de hermină din creştetul capului, fuliul de diamante prin care i se prelungeau peste piept cerceii grei din aur, inelele cu pietre mari, ceasornicul bătut cu briliante, prins ca o broşă în piept, denotă clar bogăţia şi bunul gust al acestei prime soţii a lui Dimitrie Aman, despre care nu ştim nici cine a fost, nici de unde a venit. Pe cât reiese din socotelile mele, s-a născut probabil prin 1785 şi se pare că s-a măritat pe la 1800; în anul următor l-a avut pe Costake, de a cărui educaţie s-a ocupat ea însăşi cu multă tragere de inimă. Prin 1812 o aflăm cu Costake la Viena, îngrijindu-se ca să înveţe cu cei mai buni dascăli din împărăţia Neamţului. Austria se afla pe atunci în război cu Franţuzul, dar viaţa mondenă îşi urma cursul şi Zamfiriţa noastră îşi căuta un dascăl de limbă franţuzească şi unul de clavir… îi scrie soţului la Craiova că se află în bună sănătate dar… peste numai câteva luni aflăm despre ea că era moartă şi că soţul nu-şi găsea în nici un fel mângâiere.
Din ce să fi murit această femeie tânără, frumoasă şi aşa de îndrăgostită de viaţă, care, abia cu câteva luni în urmă, se afla „în bună sănătate”?… Nu mai poate nimeni şti astăzi… dar din ce nu poate muri o femeie tânără?… Marea ei avere a cheltuit-o Costake care, până la vârsta de treizeci de ani, a colindat toate capitalele „Evropiei”… Bietul Dimitrie nu putea s-o uite… Cred şi eu, cu aşa un zâmbet… Îi sunt recunoscător că ne-a lăsat măcar chipul ei… după un veac şi jumătate de când a încetat Zamfiriţa să mai zâmbească, zâmbetul ei tot mai continuă să ne urmărească, şi ochii să ne farmece cu dulceaţa expresiei lor.
X. COSTAKE AMANtc “X. COSTAKE AMAN”
1801-1836
Mare a fost bucuria lui Dimitrie Aman şi a Zamfiriţii, la naşterea primului lor vlăstar… Era prin anul 1801. Băiatul creştea voinic şi sănătos, brunet, cu ochii negri, mari şi frumoşi, mâinile albe, isteţ, foc de deştept… cucerea repede toate inimile; tatăl său, bătrânul serdar, hotărâse să-l facă cărturar, să nu-şi mai irosească zilele vânzând unt şi lână; să înveţe carte multă, multă… nimeni să nu-l întreacă!…
Şi astfel, la zece ani, îşi trimite copilul la Viena, împreună cu mumă-sa. Acolo predau pe atunci cei mai renumiţi dascăli ai vremii; pe lângă obişnuita carte grecească274 , băiatul va mai învăţa şi nemţeşte, franţuzeşte şi multe alte limbi (şapte limbi cu totul ajunsese să vorbească)… A mai învăţat şi socoteală, istorie, geografie şi alte ştiinţe folositoare… A mai învăţat sa deseneze, să scrie frumos275 , să cânte la vioară… şi la toate a dovedit pricepere şi talent.
Din nenorocire, biata mumă-sa nu a mai apucat să-l vadă ajuns mare, căci în curând a murit, lăsându-l la 12 ani neîmpliniţi, în ţară străină. Copilul a rămas sub îngrijirea unchiului Mammos, care l-a iubit ca un al doilea părinte şi l-a ajutat cât a putut să-şi continue studiile.
La 15 ani, tatăl său l-a înscris la o şcoală de medicină, dar băiatul nu s-a simţit atras către meşteşugul doftoricesc; ar fi voit cu tot dinadinsul să ajungă şi el negustor, aşa ca tatăl şi ca unchiul său, şi-l vedem scriind serdarului că s-a înscris la Real Akademic, căci simţea că nu are aplecare către medicină, şi în loc să-i facă cinste, l-ar fi făcut de ruşine.
La 19 ani, Costake s-a reîntors în ţară şi s-a asociat tatălui său în afaceri, dovedindu-se la fel de priceput ca acesta276 . În curând o porneşte însă din nou peste hotare, colindând pe rând capitalele Europei, până în ziua când a dat de fundul bogatei moşteniri rămase de la răposata Zamfiriţa; zece ani au durat toate aceste călătorii. Cu multiplele sale talente, cu toată cartea pe care o învăţase, cu toate ţările pe care le vizitase, Costake ar fi putut fi de un mare folos Patriei. Serdarul avea exact atâta cultură câtă fusese necesară activităţii sale negustoreşti, şi chiar dacă în aparenţă a lucrat pentru bunăstarea lui personală, în fond, el a dat un puternic avânt economiei din Ţara Românească şi a contribuit activ la buna gospodărire a Principatelor şi la circulaţia mărfurilor în patria lui. Costake, în schimb, se trezise cu prea mulţi bani pe mână, la o vârstă prea fragedă şi, după ce i-a cheltuit pe toţi277 , la fel ca atâţia alţi feciori de oameni bogaţi din generaţia sa, a revenit în patrie ruinat, pasiv şi blazat.
Ne aflăm prin anul 1831. Costake Aman trecuse de curând de treizeci de ani; era o frumuseţe de bărbat; înalt ca bradul, foarte brun, dar cu mâinile albe şi fine, şi mai ales cu ochii aceia de jăratec, făcuţi parcă dinadins să aprindă inimile femeilor. Serdarul Dimitrie se gândea tot mai mult să-şi însoare băiatul… doar doar va izbuti să-l ţină mai aproape de casă… Până la urmă şi-a făcut vorbele cu Serdarul Panait Dălgeanu din Craiova, să-i deie pe fiică-sa cea mică, Mariţa, o fetiţă foarte vioaie şi deşteaptă, şi mai ales foarte bogată; era încă un copil… abia împlinise 15 ani, şi niciodată până atunci nu ieşise din Craiova… Costache avea dublul vârstei ei şi a iubit-o mult, deşi mai degrabă ca pe un copil decât ca pe o soţie, tovarăşă de viaţă.
Abia cununat, şi-a luat nevestica şi s-a pornit din nou pe drumurile „evropeneşti”. Mai întâi au plecat la Viena, unde i-a arătat toate locurile copilăriei şi adolescenţei sale; a dus-o, desigur, şi la mormântul nefericitei Zamfiriţa şi au aprins câte o lumânare… Au făcut probabil şi o serie de vizite în familiile cunoscute de el pe vremuri. Sunt convins că Mariţa s-a simţit de la început în apele ei acolo, la Viena, indiferent câtă deosebire era faţă de patriarhala Craiovă. Au fost apoi la Sibiu unde locuia unchiul Mammos şi unde au stat mai mult, căci Costache se înscrisese la o şcoală de contabilitate. Acolo i-a născut Mariţa un băieţel, pe care l-au botezat Dimitrache, ca pe bunicul. Se topeau amândoi de dragul lui, şi aveau şi de ce: era o minune de copil; începuse să poată sta aşezat, le înţelegea pe toate, îi cunoştea pe toţi, râdea şi gungurea de-ţi era mai mare dragul… Prietenii lor din Sibiu, greci şi nemţi, se bucurau cu toţii să se poată juca cu el, atât era de drăgălaş… „să mi-l ţină Sfântul Dumitru şi Sfânta Maria… singura noastră bucurie, el este…”278  Soarta nu a vrut însă ca această bucurie să ţină prea mult şi micuţul Dimitrache s-a suit la cer cu îngerii, încă înainte de a împlini anul. Au mai avut ei încă doi copii, dar unul după altul s-au prăpădit la cea mai fragedă vârstă.
După terminarea şcolii de la Sibiu, tinerii soţi au plecat la Paris şi de acolo au revenit în ţară. Ca atâţia alţi tineri, pentru care Apusul, în loc să fie un stimulent care să-i îndemne la acţiune, le-a fost ca opiumul de care nu te poţi dezobişnui, Costache tânjea tot mai mult după marile metropole ale Europei, şi viaţa patriarhală din capitala Banilor Olteniei ajunge pentru el un chin; tare ar mai fi vrut s-o hotărască pe Mariţa lui să-şi vândă moşiile, şi apoi să plece definitiv prin cele străinătăţuri. Mariţa era mai tânără ca el, dar ştia de la tatăl ei că pământul nu se vinde. Uneori, răzbită de stăruinţele soţului, apuca să zică „hai”, dar o spunea tot cu frică şi cu jumătate gură, şi atunci Costake cădea pe gânduri şi-i da cuvântul înapoi.
…„Pentru dumneata ar fi un mare noroc când aşi muri!”, spunea el sărutând-o, cu ochii înlăcrimaţi. Un demon al neliniştii îl tortura… Uneori pleca de acasă, şi când îl credea abia ajuns, se pomenea cu el întorcându-se: „Mi-a fost dor de dumneata!” şi iarăşi o săruta cu ochii plini de lacrimi şi pleca din nou. Poate, dacă i-ar fi trăit copiii, nu s-ar fi chinuit atâta. Într-o toamnă, pe când se afla la Floreşti, a răcit, dar a mers mai departe la un bâlci în vecinătate. Întors la Craiova a căzut la pat şi după câteva zile de zăcere a murit de congestie pulmonară. Era în Noembrie 1836 şi Costake abia împlinise 35 de ani. A fost înmormântat la biserica din Floreşti, şi la numai trei luni de la moartea sa a născut Mariţa o fată care avea să fie străbunica mea, Elena Bălcescu, dar sărmanul Costake nu a mai apucat să se bucure de acest singur copil care i-a trăit…
XI. CEILALŢI URMAŞI AI SERDARULUI DIMITRIE AMANtc “XI. CEILALŢI URMAŞI AI SERDARULUI DIMITRIE AMAN”
Aşa cum am văzut, Dimitrie Aman s-a recăsătorit după şase ani de văduvie cu o grecoaică, Pipica Paris. Cu Zamfiriţa nu avusese decât un singur copil, pe Costake. Cu Pipica în schimb a avut cinci: Iorgu, Alexandru, Luxiţa, Sevastiţa şi Theodor.
1. Iorgu Aman
S-a născut la Craiova în 1819. Chipul lui se vede în tabloul Fraţii Aman, pictat de Theodor pe la 1885 (Aflat astăzi la muzeul Aman din Bucureşti). În acest tablou ne apare ca un bărbat voinic, cu o barbă neagră şi stufoasă, încadrat în stânga de Theodor şi în dreapta de Alexandru.
Iorgu Aman a fost căsătorit cu Masinca Poenaru şi a avut trei copii:
– Pe Alexandrina, măritată cu Ulise Boldescu, avocat, fost primar al Craiovei;
– Pe Maria, măritată cu căpitanul Gheorghe Băicoianu, cu care a avut un fiu, Gogu;
– Pe Alexandru, cununat cu Zoe Butculescu; au avut un fiu, Grigore, ultimul purtător al numelui Aman.
2. Alexandru Aman
S-a născut la 1821 şi a ajuns preşedinte al Curţii de Apel din Craiova.
Era un bărbat înalt, subţire, cu o figură fină, o frunte frumoasă, buze subţiri, ţinuta distinsă şi elegantă.
Pe lângă portretul său din tabloul Fraţii Aman, îl mai putem vedea într-un tablou păstrat la Muzeul Judeţean din Craiova.
Alexandru a fost căsătorit cu Arista Lăcescu, o femeie frumoasă, dar distantă, rece.
Ne-a rămas de la el o bogată şi foarte interesantă corespondenţă cu fratele lui Theodor.
A murit subit, la 26 septembrie 1885 la Paris, şi a fost adus în ţară şi înmormântat la cimitirul Sineasa din Craiova.
Averea şi-a lăsat-o municipiului Craiova pentru întemeierea unui spital şi a unei instituţii culturale, Fundaţia Aman, contopită astăzi cu muzeul judeţean Craiova, în palatul lui Jean Mihail de pe Calea Unirii.
3. Luxiţa Urdăreanu
(Ţaţa Luţa)
În satul Urdarii din Gorj se poate vedea încă o culă ruinată, ridicată pe vremuri de Domniţa Ilânca, fiica lui Şerban-Vodă-Cantacuzino, care s-a măritat prin 1699 cu Istratie Urdăreanu. Se mai cânta pe acolo, până de curând, un cântec despre domniţa „Lina-Bobolina”, deşi nimeni nu mai ştie astăzi cine a fost această Bobolină.
Iată de ce „soarelele” din casa Ţaţei Luţa, soţia lui Iancu Urdăreanu, coborâtor din Istratie şi Ilânca, erau denumite în glumă, Clubul Bobolin.
Luţa Aman s-a născut prin 1826 şi a fost botezată Luxiţa, aşa ca bunica ei Luxandra Paris, mama Pipicăi. Boierul Iancu era mult mai în vârstă ca ea, dar au trăit amândoi în bună înţelegere şi au avut cu totul cinci copii:
– Pe Pandele, băiatul ei favorit, care a fost ofiţer;
– Pe Mariţa – frumoasa Mariţa –, mama marelui om de stat Nicolae Titulescu. Ţaţa Luţa o iubea cu o dragoste tiranică;
– Pe Elena, măritată Morocneanu, mama Marioarei Pop, o înfocată activistă feministă dintre cele două războaie mondiale, o femeie foarte frumoasă;
– Pe Nicolae, colonel.
Ţaţa Luţa a murit în 1906, înconjurată de copii, nepoţei şi nepoţele. „Avusese darul acela pe care nu-l au decât oamenii buni, de a simţi bucurie când veneai la ea, şi de a ţi-o arăta…”, scrie nepoata ei Olga Bălcescu.
4. Sevastiţa Socoteanu
cununată cu Ion Socoteanu şi mama Pepiţei (tot Pipica), măritată Nicolae Racoviţă.
5. Theodor Aman
pictorul culorilor calde
1831-1891
S-a născut la 20 III 1831 la Câmpulung, unde se refugiaseră părinţii săi de frica ocupaţiei armate, şi i s-a pus numele Theodor, adică „Dăruitul de Dumnezeu”. Nici nu se putea un nume mai potrivit!… De timpuriu s-a vădit la el înclinaţia pentru artă… Se retrăgea singur în pod şi modela diferite chipuri de oameni şi de animale sau picta în acuarelă. Ca să-şi poată cumpăra culori, cutreiera bălţile împreună cu copii de ţigani şi prindea lipitori, pe care apoi le vindea în târg.
Avea 12 ani când a murit bunică-sa Luxandra Paris şi a pictat-o moartă pe catafalc. Terminând culoarea verde, a continuat să picteze frunzele de la ficuşi cu albastru.
Theodor a învăţat la Şcoala de la Sfântul Sava, iar de la pictorul Constantin Lecca a căpătat primele noţiuni de pictură precum şi preferinţa pentru zugrăvirea subiectelor istorice. Din 1848 datează probabil o acuarela destul de stângace, concepută în spirit romantic, dar cu multă viaţă în mişcări: Eliberarea ţiganilor. Între 1848 şi 1850 a trăit la Craiova. Lucrările sale din acea vreme sunt naive, dar pline de gingăşie; se întrevede deja maestrul sigur de arta lui.
În 1850 a plecat în Franţa, unde i-a avut profesori pe Drolling şi pe Picot. Acolo s-a împrietenit el cu Iscovescu, Bolintineanu, Bolliac, Bălcescu şi alţi revoluţionari aflaţi în exil. De Iscovescu a rămas legat până la sfârşitul vieţii.
La îndemnul lui Bălcescu, Aman şi cu Iscovescu au copiat, la Biblioteca Naţională din Paris, portretele gravate ale vechilor domni români, precum şi modelele de costume şi arme folosite de ostaşii turci din epoca lui Mihai Viteazul. Tot de atunci ne-a rămas şi o acuarelă reprezentând un colonist roman în Dacia. În 1852 a pictat Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul inspirată de versurile lui Bolintineanu. Este primul său tablou istoric, o operă de tinereţe, încă foarte declamatorie, inspirată de suflul romantic al epocii şi vibrând de avânt patriotic. El a reprodus în cromolitografii toate compoziţiile sale istorice din acea vreme şi le-a trimis în ţară Eforiei Şcoalelor, care i-a răspuns cu o scrisoare „plină de laude şi de sărăcie”, cum spunea el, căci nu s-au găsit în buget banii necesari litografierii, care s-a executat pe cheltuiala artistului. Aman era convins de rolul educativ şi patriotic al acestor planşe, dar acuma era furios, hotărât să nu mai trimită nimic în ţară, care „nu este făcută să încurajeze artele”, scria el.279
În 1853 a expus pentru prima oară, şi Autoportretul său a fost admis la Salonul Oficial. Imaginea simplă, coloritul sobru, nobleţea liniilor, chipul şi mâna sigură a cestui tânăr de 22 de ani, lumina puternică pe fond obscur, punerea în pagină echilibrată, toate denotă o stăpânire temeinică a artei sale. Opera ne izbeşte prin realismul ei. Este interesantă viziunea pe care o are artistul despre el însuşi. În privirea sa semeaţă, în energia şi nobleţea chipului distingem de pe atunci pe magistrul de mai târziu, care, cu prestigiul, energia şi perseverenţa sa, va contribui într-o măsură atât de mare la dezvoltarea plasticii române… Prezintă lucrări din ce în ce mai bune: o Sfântă Fecioară pentru Capela Română din Paris, Bătălia de la Olteniţa, Mihai Viteazul pornind la luptă şi o serie de desene inspirate din povestirea Balta Albă a lui Alecsandri şi publicată în l’Illustration…
În 1854, Aman întreprinde o călătorie la Constantinopole ca să prezinte sultanului Bătălia de la Olteniţa. A fost un minunat prilej ca să zugrăvească peisajiile Mediteranei şi ale Constantinopolului. Acolo l-a întâlnit pentru ultima oară pe Barbu Iscovescu, care se afla pe moarte. Acesta i-a remis toată colecţia lui de tablouri, pe care Aman le-a adus apoi în ţară. De la Constantinopole a plecat în Crimeia unde războiul era în toi, ceea ce i-a permis sa se documenteze asupra modului cum arată o luptă. Acolo dormea în mijlocul zuavilor francezi şi între altele a pictat Bătălia de la Alma.
În 1856 revine, în sfârşit, în ţară. Domnitorul Barbu Ştirbey îl înalţă la rangul de pictor, dar îl sfătuieşte să-şi continue studiile la Paris, în Principate „nefiind încă timpul pentru el”. Iată-l deci din nou pe drumuri… Aman începe să se afirme în plină maturitate; stăpân pe penel şi pe compoziţie, ştiind bine ce vrea şi atacând orice subiect: portret, pictură istorică, interioruri, peisaje… Redarea ideii se remarcă în cele mai multe detalii; viaţa, mişcarea, fineţea, siguranţa liniilor şi mai ales felul cum ştie să folosească jocul luminii şi clar-obscurul, toate atrag privirea asupra ideii principale.
În toamna lui 1858 revine definitiv şi îşi închiriază un atelier la capătul Podului Mogoşoaiei. La început a avut puţine comenzi, şi nici Statul nu se grăbea să-l încurajeze. El muncea totuşi cu râvnă, şi în epoca aceea a dat tablouri de mare valoare: O scenă de familie în casa Otetelişanu, dar mai ales Portretul Principesei Zoe Brâncoveanu, care te frapează prin nobleţea şi austeritatea trăsăturilor, prin tonurile calde şi apele costumului de catifea vişinie şi moar, dar mai ales prin fineţea şi expresivitatea mâinilor.
În octombrie 1864, după cinci ani de lupte şi de stăruinţe, Aman reuşeşte, împreună cu pictorul G.Tătărescu, să deschidă o Şcoală de Arte Frumoase, căreia îi va închina de acum înainte toată activitatea. El revine între timp la temele sale favorite, subiectele istorice: Bătălia de la Plonin, Vlad Ţepeş şi solii turci, Mihai Viteazul privind capul lui Andrei Báthori… şi atâtea altele, în care nu ştii ce să admiri mai întâi: coloritul cald, jocul de umbre şi lumini, grija detaliilor, compoziţia, studiul expresiilor sau ideea patriotică ce se degajă din întregul tablou. Aceste lucrări i-au adus autorului lor Medalia Clasa l-a la „Expoziţia Artiştilor în Viaţă” din 1865.
În acelaşi an, Aman se căsătoreşte cu Ana-Niculescu Dorobanţu, o femeie de o frumuseţe remarcabilă, după o idilă romantică ce dura de patru ani. Portretele admirabile ale tinerei sale soţii sunt pline de gingăşie şi de farmec.
La 1 august 1866, Şcoala de Arte Frumoase a fost suprimată sub pretext de „economii bugetare”, dar Aman a întreţinut-o timp de opt luni din veniturile sale proprii, contribuind la bursele elevilor săraci şi convingând pe profesori să predea cursurile fără plată. Protestele sale susţinute şi înflăcărate au sfârşit prin a convinge guvernul să redeschidă şcoala la 31.III.1867.
În anul următor ia din nou Medalia de Onoare la „Expoziţia artiştilor în viaţă”… Din ce în ce mai mult avea să-l preocupe lumea ţăranilor, deschizând astfel o cale pe care, mai târziu, Grigorescu avea să se ridice pe culmi nebănuite. Tot în 1868 a pornit să-şi construiască o nouă locuinţă, care este în întregime opera sa: planurile casei, statuetele din nişe, basoreliefurile, freştele, vitraliurile, mobilierul sculptat în lemn, totul se datoreşte mâinilor iscusite ale acestui om universal. În această locuinţă-atelier-muzeu280 , avea să-şi trăiască tot restul vieţii, alături de tânăra-i soţie; aici va locui, aici va lucra, aici va da baluri la care va participa întreaga intelligenzia Bucureştiului, şi tot aci, în serile de linişte, vor răsuna şi coardele violoncelului sub degetele măiestre ale acestui artist multilateral, menit parcă să ne reamintească de vremurile Renaşterii.
Începând din 1870 intrăm în perioada de apogeu a artistului care, părăsind ultimele rigidităţi, devine şi mai viu, şi mai firesc… Imaginile sale sunt tot mai aerate, tot mai libere, peisajul capătă tot mai multă importanţă în cadrul compoziţiei, teatralismul convenţional dispare definitiv din picturile sale istorice; astfel, în Izgonirea turcilor la Călugăreni, privitorul are senzaţia unei participări directe la acţiune; un dinamism străbate pânza de la un capăt la altul; tumultul goanei războinice e cavaleria, mişcarea convulsivă a cailor înfierbântaţi, marea aceea de braţe care agită iatagane, arme şi steaguri… toate contribuie ca să dea viaţă compoziţiei281 . La fel de reală este şi Moartea Lăpuşneanului. Ambele pânze au fost premiate mai târziu la Viena.
Între timp, Şcoala de Arte Frumoase începe să-şi dea roadele; pictori tineri ca Ştefănescu, Heunţia, Dan şi alţii continuă opera maestrului lor.
Prin 1870, Aman atacă o nouă latură a artei; gravarea în apă-tare, pe care a învăţat-o singur, ajungând repede să o stăpânească cu aceeaşi măiestrie… Cel mai mult îl preocupă acuma subiectele ţărăneşti: În faţa casei, Ţăranul cu căciula-n mână, Înjugatul boilor şi atâtea altele din care se desprinde o atmosferă tot mai pronunţat revoluţionară. Deşi personal nu a făcut nici un fel de politică, resentimentele sale faţă de regimul sub care trăia răzbat foarte vizibil în opera lui; chiar şi preamărirea trecutului, la fel ca şi contimporanul său Eminescu, constituie de fapt un act de acuzare al prezentului.
Ca să trăiască este obligat să picteze portrete, căci tablourile sale istorice nu aveau căutare… După 19 ani de muncă şi strădanii se vede ameninţat ca şcoala lui să fie asimilată cu o şcoală profesională obişnuită, iar salariul să i se reducă de la 314 la 250 lei pe lună. El refuză însă să demisioneze, ca să nu se rupă de tinerele generaţii pe care le plămădise.
La 23 martie 1884, şcoala este distrusă de un incendiu; nimic nu a putut fi salvat: arhivă, studii, colecţii de gravuri, statui, tablouri… totul a fost înghiţit de flăcări. Aman se vede silit să o ia de la început şi reuşeşte în scurt timp să-şi repună şcoala pe picioare, menţinând astfel continuitatea învăţământului.
Din ultimii ani de viaţă, Aman ne-a lăsat pânze de o mare valoare; scene din înalta societate, pe de o parte (Portret de femeie, Bal costumat în atelier, Pe terasa de la Sinaia, Petrecere cu lăutari, Jocul de cărţi…), şi scene din viaţa ţărănească, pe de alta (Brâuleţul, Hora de la Aninoasa, Glume de peste Olt…) şi, bineînţeles, îşi continuă şi seria de tablouri istorice (Boerii surprinşi de ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş282 , Masacrarea Bulgarilor de către Turci…) şi altele.
La 19 august 1891 Aman se stinge după o lungă zăcere la pat şi până în ultima zi s-a interesat de şcoala şi de elevii săi, majoritatea devenind apoi pictori celebri (Grigorescu, Andreescu, Luchian şi alţii).
Arta lui Aman, concepută ca o manifestare a dragostei de ţară, a fost dintotdeauna accesibilă maselor largi. Ca pictor de subiecte istorice, el a preamărit trecutul nostru istoric şi virtuţile poporului român, mărind astfel încrederea tinerilor în propriile sale forţe şi contribuind la formarea conştiinţei patriotice a Naţiunii. Ca portretist, Aman a ridicat arta interpretării figurii şi mâinilor umane, la nivelul unei pătrunzătoare analize psihologice; ca pictor de peisaje, a înţeles să exprime frumuseţile Patriei, şi mai presus de toate omul, în mijlocul lor. Întreaga artă a lui Aman poartă amprenta unui patriotism consecvent. Theodor Aman constituie tipul artistului întreg şi multilateral, iscoditor şi cult, receptiv şi fecund. Aproape toate ramurile artelor plastice l-au preocupat: desenul, acuarelele, pictura, sculptura, gravura, arhitectura, decoraţiunea ornamentală şi figurativă, vitraliul… Toate genurile picturii: compoziţia istorică, genul, portretul, peisajul, nudul, natura moartă… Acest om cu spirit universal, renascentist, s-a dovedit totodată un organizator temeinic şi constructiv, punând bazele unei dezvoltări sistematice a artelor plastice în ţara noastră. Iniţiativa şi energia sa creatoare, mintea sa ageră şi echilibrată, puterea sa de muncă neistovită, entuziasmul şi patriotismul său, l-au făcut să îmbogăţească patrimoniul nostru cultural, cu o moştenire din cele mai bogate: şcoli, muzee, expoziţii, asociaţii pentru încurajarea artei, toate acestea, împreună cu numeroasele creaţii plastice, au făcut ca artistul Theodor Aman prin activitatea sa neobosită de pionierat, să dea un avânt fără asemănare renaşterii noastre artistice din secolul trecut.
Iubite cititor, spre a te convinge tu însuţi de valoarea acelui ce a fost Theodor Aman, du-te într-o zi în strada C. A. Rosetti din Bucureşti să vizitezi Muzeul Aman, să vezi singur ce poate da un mare artist, atunci când muza lui se numeşte „Dragostea de Ţară”.
XII. SERDARUL PANAIT DăLGEANUtc “XII. SERDARUL PANAIT DăLGEANU”
1780 (?)-1832
Acest respectabil strămoş a trăit prin Craiova pe la începutul veacului trecut, iar despre înaintaşii lui nu ştim nimic. Vărul meu Petrişor Chiru m-a informat că prin secolul XVII a existat un oarecare Stănciu, postelnic at Dâlgag, care a avut trei feciori: Mihai, postelnic, mort în 1644, Amza, postelnic, mort în 1871, şi care a avut un fiu, Dumitru, şi Barbu, comis, mort în 1653. Prin 1845 auzim din nou de un pârcălab numit Stoica Dâlgeanu, dar toate aceste date nu ne spun nimic. Pe vremea aceea, numele se lua de la moşie, şi când îţi luai altă moşie îţi schimbai şi numele. (Abia prin Regulamentul Organic a fost legiferată obligativitatea numelui de familie, transmis din tată-n fiu.)
Theodorian Carada283  afirmă să fi ştiut de la fosta soţie a lui Alecu Dălgeanu, Anita Urdăreanu, că Dălgenii au fost de origine greci. Este posibil şi asta; Carada nu precizează dacă erau greci după tată sau după mamă.
Serdarul Panait Dălgeanu s-a născut în jurul anului 1780, dar nu ştim unde şi nici din cine. Ştim că avea o moşioară modestă, o casă în Craiova în strada Unirii de astăzi, vizavi de poştă, că a fost ctitor la Biserica Maica Precista Mântuleasa, vecină cu casa lui, şi că a ţinut trei soţii. Prima pare să fi fost foarte frumoasă, dar nu a avut copii, şi nici nu ştiu cum s-a numit. A doua a fost sora caimacanului Craiovei, aşa că s-a numit probabil Scanavi sau Suţu. Aceasta i-a lăsat lui Panait patru urmaşi: Pe Alecu, cel pe care l-a iubit cel mai mult, şi care a avut numeroase calităţi, dar din păcate, un singur defect: a fost uşuratic; pe Marghioala, măritată cu Viişoreanu, pe Zinca, cea frumoasă şi rea, şi pe Iancu cel slab de minte.
Cea de a treia soţie a lui Panait s-a numit Joiţa şi era o femeie frumoasă de pica, şi numai vlagă în ea, dar răutăcioasă din fire, şi mai ales, zgârcită foc, că nu lăsa să se strecoare nici o para din mână fără trebuinţă…
Când pleca Serdarul după trebi sau judecăţi la Bucureşti, lăsa copiii în seama Joiţii… Era pe vremea când nu se spunea ca astăzi „Aşa e modern”, ci „aşa am apucat din bătrâni”. Pe atunci nu existau nici drumuri de fier, nici şosele asfaltate, şi omul pornea cu căruţa cu caii de poştă pe drumuri desfundate, cu hârtoape şi noroaie ce ajungeau uneori până la osia roţii… Când se porneau ploile de toamnă sau era dezgheţ, se înămoleau uneori bieţii cai, de trebuiau scoşi din ham, iar căruţa trasă afară din noroi cu câte patru boi…
Când trebuia, aşadar, să plece serdarul la Bucureşti, o pornea la drum cu câte o săptămână înainte, ba uneori, iarna, chiar cu câte două, şi, până a nu pleca, o chema pe serdăreasă şi îi lăsa bani de cheltuială pentru tot timpul cât socotea el că avea să lipsească de acasă… Başca de asta, îi mai lăsa şi ceva părăluţe ca să aibe copiii de alviţă, dar ea, nici gând nu avea să dea banii pe mofturile copiilor… strângea Joiţa noastră, strângea… de te mirai ce face cu banii… Degeaba îi tot spunea serdarul, că ea tăcea… şi tot cum ştia mai bine făcea…
În vremea aceea – era prin 1814 – a avut serdarul Panait o mare pricină de judecată cu moşnenii din satul Puţuri… Despre ce era vorba? Cu mai mulţi ani înainte, cumpărase de la ei nişte pământ; de la unul doi stânjeni284 , de la altul şase, de la altul zece, de-şi înjghebase mai multe pogoane pe care pusese pruni şi alţi pomi roditori şi-şi făcuse şi o gospodărie cu vite şi cu oi… Între timp, preţul pământului crescuse, şi atunci, vechii proprietari s-au gândit că „rău am făcut că am vândut acei stânjeni peste drepturile lor de moştenire”, şi au cerut la Cinstitul Divan să-şi răscumpere stânjenii cu drept de protimisis (precădere), şi Măria sa Vodă a hotărât că Serdarul Panait să dea stânjenii înapoi, cu tot ce pusese pe ei, pe vechiul preţ al cumpărătoarei de atunci…
În orice caz, judecând după prostul chilipir cu care s-a ales din această cumpărătoare răscumpărată, nu-mi prea vine să-l cred pe Theodorian Carada, că Panait Dălgeanu ar fi fost grec…
Serdarul Panait intrase în anii tomnateci, când s-a îndrăgostit nebuneşte de o văduvă bogată din Craiova, Safta Poenaru Verdeş, şi când ai intrat în a doua tinereţe, dragostea te înjunghie la inimă, mai rău ca la douăzeci de ani. Serdăreasa Joiţa o fi fost ea frumoasă de pica, dar inimioara lui, tot după această Saftă se perpelea. Câteodată îl întreba vărul său Măcescu:
– Păi bine, măi… cum ţi-o fi plăcând ţie Verdeşoaia ceia, când ai aşa frumuseţe de nevastă?…
– Văd şi eu vere că Joiţa e mai frumoasă, dar când se uită Safta la mine, simt că mă bagă în boală!… răspundea Panait.
Bucuros ar fi lăsat-o el pe Joiţa lui, dar pe vremea ceea, când puseseşi de trei ori pirostiile pe cap, nu-ţi mai da voie episcopul să te cununi a patra oară. Focul Joiţii era că nu avusese copii, şi era încredinţată că dacă i-ar fi dat Dumnezeu urmaşi, ar fi iubit-o bărbatul mai mult… era însă prea mândră ca să-şi arate supărarea şi se făcea că nu-i pasă de nimic.
Seară de seară o pornea Serdarul din casele lui şi trecea prin curtea bisericii, căci pe acolo era drumul cel mai scurt la casele Saftei. Popa Ioniţă de la Mântuleasa îl privea din cerdacul arhandericului, cum trecea fără să se grăbească, lipăindu-şi papucii, cu işlicul pe cap şi anteriul descheiat, cu mâinile la spate, jucându-se cu mătăniile de odogaciu285 , ca şi cum de nimica nu i-ar fi păsat.
– Dar mult îţi mai place să treci pe la mine Arhon Panaite!… îl necăjea popa. Serdarul râdea şi trecea înainte.
Datoria Sf. Sale ar fi fost poate să-l aducă pe calea cea dreaptă, dar bătrânul popă văzuse prea multe în viaţă şi ştia bine că pârdalnicei de inimi nu-i poţi face nimica, mai ales că de curând îi făcuse Safta şi o fetiţă, pe Mariţa. Din ziua aceea, Panait nu se mai urnea din casa ei.
Nu i-a fost însă dat să se bucure prea multă vreme de această dragoste, căci într-o zi a căzut Safta la pat, şi nimic nu a putut ajuta; un an s-a luptat ea cu boala, şi tot ce s-a putut încerca, s-a încercat, dar în zadar… Până la urmă, această femeie a vieţii lui, ultima lui dragoste, a închis ochii pentru totdeauna… Pierderea Saftei l-a îmbătrânit dintr-o dată, şi mult a mai plâns-o, căci mult a mai iubit-o. Un singur gând îl frământa acuma: cum s-o aducă în casă pe micuţa orfană… Răposata, prin diata (testamentul) ei, îl lăsase epitrop pe Panait. Micuţa Mariţa, (care avea să fie bunica bunicii mele, Ana Bălcescu-Culcer) avea pe atunci vreo patru ani. Popa Ioniţă a făgăduit că o va îndupleca pe trufaşa Cucoana Joiţa… şi s-a ţinut de făgăduială. Mariţa a fost adusă în casa Serdarului şi crescută împreună cu ceilalţi copii, dar el tot pe ea a iubit-o cel mai mult.
Se făcuse mare, ba se şi măritase, şi el tot o mai juca pe genunchi ca pe un copil, iar când se uita la dânsa, i se umpleau ochii de lacrămi şi ofta, cu gândul mereu la cea din urmă a lui dragoste, la Safta.
Prin 1832 a închis şi el ochii, fericit că se va reîntoarce la draga lui, de care nimeni şi nimic nu-l va mai putea de acuma despărţi. A fost înmormântat în naosul bisericii Mântuleasa din Craiova, ctitoria sa. Biserica a fost de atunci renovată şi aşternută cu mozaic; locul lui de odihnă nu e marcat şi nimeni nu mai poate şti unde, sub acel mozaic, se vor fi odihnind oasele unui bătrân serdar îndrăgostit. Casele din strada Unirii, au rămas fiului său Alecu.
XIII. URMAŞII LUI PANAIT DăLGEANUtc “XIII. URMAŞII LUI PANAIT DăLGEANU”
1. Alecu Dălgeanutc “1. Alecu Dălgeanu”
1810-1873
„A iubit trei lucruri în viaţă: femeile, cărţile şi pe Marie. Pe el l-au sărăcit femeile şi cărţile, iar el a sărăcit-o pe Marie.”
În aceste două fraze ale lui Zoe Mandrea (Icoane din trecut) este rezumată întreaga existenţă a acestui bărbat uşuratic şi sentimental, dar totuşi atât de inimos şi de generos. A fost tipul reprezentativ al unei societăţi în descompunere, societate care-şi avusese pe vremuri opera ei de aur.
Născut în 1810, acest fiu al lui Panait Dălgeanu şi al surorii caimacanului, era un om cult şi umblat. De la mama lui moştenise moşia Calopărul, din Dolj; în catagrafia din 1829 figurează cu un venit de 2000 de lei, iar pe un afiş electoral din 1862 îl vedem proprietarul moşiei Steleajenul. Pentru vremurile acelea nu era o avere chiar aşa grozavă, dar sunt unii înţelepţi care susţin că bogăţia unui om nu se măsoară prin ceea ce câştigă, ci prin ceea ce cheltuieşte. Alecu Dălgeanu era luxos şi cheltuitor nevoie mare, iar veniturile de la moşie niciodată nu i-au ajuns. Casele din Str. Unirii, moştenite de la bătrânul serdar, fuseseră renovate, pus geamlâc colorat, remobilate cu numeroase obiecte de lux. Negustorii lipscani din oraş, când le sosea câte o marfă mai ceva, la Conu Alecu alergau mai întâi. În grajdurile sale ţinea armăsari, roibi, murgi, cu nările largi şi cozile până la pământ. În şopron avea trăsură, caleaşcă, cupeu, sanie, cabrioletă… te pierdeai în grădinile sale cele mari cu arbori seculari… Simţeai belşugul plutind în jurul tău!… A fost în repetate rânduri sameş (poliţai) al Craiovei, primar, deputat… În funcţiunile sale publice s-a arătat un minunat organizator şi un patriot entuziast… Nu tot atât de bun gospodar s-a arătat Alecu cu averea sa personală.
La fel ca şi tatăl său, serdarul Panait, a fost şi el căsătorit de trei ori, şi tot ca şi Panait a avut şi el o legătură extraconjugală, din care a rezultat o fată, care şi ea s-a numit tot Maria.
Prima dată a fost căsătorit cu o femeie frumoasă, dar nimeni nu mai ştie astăzi nici cine era, nici cum se numea; nu a avut urmaşi cu ea. Marea pasiune a vieţii sale a fost însă soţia a doua, Anica Urdăreanu, tipul femeii înţelepte şi virtuoase; avea un umblet liniştit şi majestuos şi un caracter hotărât. Nu era prea înaltă, dar avea darul de a te captiva. Marele farmec al Anicăi consta însă în zâmbetul său mândru şi fin, cu care te cucerea şi în care se ascundea parcă şi o nuanţă de ironie. Când zâmbea, i se ridica puţin colţul buzelor într-o parte, iar aluniţa din dreapta gurii accentua şi mai mult această particularitate a surâsului ei graţios. „Privirea rece şi impunătoare era îndulcită de razele luminoase ce izvorau din ochii ei limpezi şi albaştri printre genele îmbinate, de te făceau să te gândeşti la apariţia soarelui în zilele de iarnă… Vorbea de obicei puţin şi parcă mereu urmărea un gând lăuntric”. În aceşti termeni o descrie nepoata ei Olga286 , încât ai impresia că o vezi aievea în faţa ta, şi te simţi şi tu fermecat de farmecele ei.
Îl iubea mult pe Alecu, cu o dragoste sinceră, şi credea în el aşa cum credea şi în curăţenia simţămintelor ei (Olga).
Luaţi din dragoste, stăpâni peste o avere frumoasă, viaţa li s-ar fi putut desfăşura ca într-un basm dacă (şi aici a fost un „dacă”), dacă ar fi avut copii. Lipsa de copii, pe de o parte, lipsa lui de seriozitate pe de alta, a dezlănţuit o dramă care avea să le distrugă existenţa la amândoi, şi care nici pe fiinţa nevinovată care, fără voinţa ei, a fost pricina acestei drame, nu a făcut-o fericită.
Pe atunci se lucra mult în casă, mai cu seamă broderii la gherghef, şi, în afară de roabe, mai veneau în casa lor şi lucrătoare cu ziua; printre acestea era şi o oarecare Lisaveta, fată săracă, de care Coana Anica prinsese milă şi simpatie: îi făcea daruri, o oprea la masă şi o copleşea cu multe atenţii. Prietenele îi spuneau să se ferească de dânsa, dar Anica nu vedea nici o primejdie. Deşi era fată frumuşică, Lisaveta asta rămânea departe de frumuseţea ei, ca pământul de cer.
Faptele au dovedit însă că prietenele avuseseră dreptate. De la o vreme, Lisaveta începu să calce tot mai rar în casa lor, până când n-a mai venit deloc. Rămăsese însărcinată şi Alecu îi luase o casă în mahala, unde a născut-o pe Maria. Tatăl era fericit: în sfârşit, avea şi el moştenitor!… Dar vezi, nu tot aşa vedea lucrurile şi soţia ultragiată. Pe Alecu, un singur gând îl stăpânea: cum să aducă fetiţa în casă. Anica fusese însă atât de lovită în mândria ei de soţie, atât de lovită în dragostea ei neprecupeţită, atât de dezamăgită în încrederea ei oarbă, încât nu a fost chip să se poată trece peste orgoliul ei. Zadarnic a pus Alecu pe toate rudele lui şi pe ale ei să stăruie pe lângă Anica şi să caute s-o înduplece… Nu se mai putea face nimic.
– „Ori eu, ori copila!” răspundea ea cu dârzenie. Lui Alecu nu-i venea să creadă în atâta îndârjire, şi continua să stăruie. Atunci, indignată, cu inima sfâşiată dar cu fruntea sus, Anica a părăsit casa aceea în care ani de zile fusese mai fericită decât o regină. Alecu nu putea crede în divorţ… Lovitura fusese prea cruntă ca să poată admite că era adevărată, şi mereu nădăjduia că până la urmă se va răzgândi, dar Anica nu s-a răzgândit. A făcut tot ce a putut ca să lungească procesul, dar până în final despărţirea tot s-a săvârşit.
Bietul Alecu nu şi-a mai revenit niciodată din această lovitură. A adus fetiţa în casa lui şi peste zece ani s-a căsătorit cu o grecoaică cam trecută în vârstă, tot Lisaveta. În dimineaţa nunţii au venit neamurile să o vadă pe mireasă, şi au găsit-o la bucătărie plămădind cozonaci, cu ochelarii de sârmă ridicaţi pe frunte şi cu părul încărunţit la tâmple. Mâinile ei pline de făină, albe şi grase, rotunde ca nişte gogoşi, păreau parcă şi ele pregătite să treacă prin cuptor odată cu cozonacii. Scurtă şi grasă, vorbea iute şi tare, şi o da când pe greceşte, când pe româneşte, cu un puternic accent elen.
Anica povestea amuzată cum s-a nimerit să fie odată toate trei pe acelaşi vapor: ea, Lisaveta, mama Mariei, şi Lisaveta grecoaica.
– „Vedeţi cum s-a strâns aci tot haremul lui Dălgeanu?…”, a auzit ea remarcând, pe un călător maliţios.
„…iar eu eram cea dintâi dintre ele; eram baş-cadâna”, îşi încheia Anica povestirea.
Cu toate că o avea acuma cu el pe Maria, cu toate că acum se recăsătorise, buna-dispoziţie niciodată nu i-a mai revenit. Ca să-i treacă urâtul, obişnuia să dea mese mari, la care întâlneai cea mai felurită lume, începând cu cele două fiice ale soţiei sale; Elena Braboveanu, frumoasă şi rece, şi Afina, o zăpăcită veşnic amorezată; apoi nepoata lui Alecu, Marghioliţa, cea care fusese nebună, şi Alexandru, fiul ei, un ratat; Leftică, fiul prietenei casei, Zinca Viişoreanu, alt ratat… nenumăraţi greci, neamuri şi prieteni de-ai Lisavetei, care se invitau singuri, aproape zilnic, la masa lui Dălgeanu, unde mâncau şi beau de stingeau pământul… Apoi mai era şi fratele său Iancu, cel slab de minţi, care continua să poarte vechiul costum boieresc cu giubea şi cu işlic, Popa Porumb287  de la Mântuleasa, ale cărui anecdote piperate nu se potriveau nici cu potcapul, nici cu barba lui… vestitul Poet Basma288 , a cărui foame îi inspira versuri ciudate şi caraghioase spre a înveseli pe boieri, ca să fie poftit pe la mesele lor; Banco ciungul, profesorul de franceză care făcea pe caraghiosul, ca să fie invitat pe la mesele altora; Briaschi, şeful de orchestră de la Teatrul Teodorini, un italian mărunţel cu tenul negru şi lucios ca o măslină, cu plete lungi şi dese ce-i cădeau peste umeri, cu o pălărie calabreză cu boruri mari înfundate până peste ochi, şi care umbla întotdeauna însoţit de o droaie de căţei lăţoşi ca şi stăpânul lor, cărora le vorbea ca la nişte copii… În fine, mai era şi bătrânul Moangă din Târgu-Jiu, căzut în doaga copilăriei, veşnic amorezat, căutând într-una vreo fetiţă din lumea mare.
În mijlocul acestui anturaj vesel, Alecu rănea tot posomorât. Se înconjurase de atâţia caraghioşi, doar, doar va reuşi să-şi izgonească urâtul, dar în zadar. Fruntea tot încruntată îi era, nu râdea niciodată, nu glumea cu nimeni, şi, de câte ori îl tulbura vreun necaz sau vreo nenorocire, ofta adânc: „Păcatul meu cu Anica!…”
Alecu era un bărbat înalt şi slab, dar cu ochii mici sub o pereche de sprâncene stufoase şi cu nişte mâini lungi şi slabe, uscate ca nişte vreascuri, şi acoperite cu pete de ficat, care păreau a nu fi fost făcute spre a putea mângâia… Rămăsese totuşi acelaşi om generos; punga îi era mereu deschisă tuturor şi ajuta întotdeauna pe cei săraci; pe fratele său Iancu, cel slab de minte, el îl întreţinea; tot el o crescuse şi pe nepoată-sa Marghioliţa, rămasă orfană de mică; iar pe fiul acesteia, Alexandru, el îl botezase şi-l crescuse… cât priveşte pe grecii din jurul Lisavetei, ori de câte ori aveau nevoie de bani, la punga lui apelau.
O iubea pătimaş pe Marie a lui; nu-i arăta dragostea prin cuvinte, dar o lua pe genunchi, strângând-o cu durere la piept şi mângâindu-i părul cu degetele sale uscate, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. Marie era o fetiţă frumuşică, cu un căpşor drăguţ în care luceau doi ochi mari şi negri, dar era foarte timidă şi toată copilăria ei a fost bolnăvicioasă.
Alecu îi făcuse testament, şi asta a supărat-o foc atât pe Lisaveta, cât şi pe nepoata Marghioliţa, căci fiecare din ele nădăjduise să-l moştenească ea pe Dălgeanu. Nu mai ştiau cum să o scoată pe Marie de la sufletul tatălui ei, şi se luau amândouă la întrecere, care s-o defăimeze şi s-o ponegrască mai mult, iar ea săraca, timidă cum era, nu a fost niciodată în stare să le ţină piept, şi a îndurat multe nedreptăţi, fără a se împotrivi. Şi totuşi, Alecu se gândise şi la soţia sa, căci îi lăsase fetei prin testament obligaţia de a-i servi o pensie fixă. Acest testament a fost nenorocirea Mariei, aşa cum vom vedea mai jos.
Averea lui Alecu se topea văzând cu ochii; veniturile ce realiza nu puteau face faţă luxului nebun, jocului de cărţi şi hoardei de greci a Lisavetei.
În vara lui 1873, Mariţa şi Costache Orăscu, sora şi cumnatul lui Alecu, au murit la Viena în împrejurări tragice. Această lovitură l-a afectat puternic, şi către Sfântu Nicolae a căzut şi el greu bolnav. Simţind că i se apropie sfârşitul, a trimis să o cheme pe Anica. Lisaveta a primit-o frumos şi cu demnitate, a introdus-o chiar ea în camera bolnavului şi s-a retras, lăsându-i singuri. Nimeni nu va şti niciodată ce şi-au spus unul altuia, dar ştiu că el îi săruta mâinile şi că ea părea tare mişcată, deşi încerca să-i zâmbească, vorbindu-i încet şi blând. Când a ieşit de la el, arăta liniştită, dar ochii îi erau împăienjeniţi de lacrimi.
Până în ultimul moment, Alecu şi-a păstrat deplina conştiinţă de sine, şi când a simţit că moare şi-a făcut cruce şi s-a întors spre perete, zicând: „Acum spuneţi: Dumnezeu să-l ierte!”
Anica a mai trăit vreo zece ani după dânsul… Nu s-a remăritat niciodată, iar către sfârşitul vieţii a mărturisit că regreta că n-o primise pe Maria în casă. Orgoliul îi zdrobise sufletul şi viaţa.
Alecu îşi ştia averea compromisă, şi până la urmă şi-a dat seama că Maria nu ar fi avut de unde plăti pensia Lisavetei. A vrut să-şi refacă testamentul, dar tot amâna din zi în zi. Când a simţit că se prăpădeşte, a trimis să-l cheme pe ruda şi prietenul său, avocatul Barbu Bălcescu, dar Lisaveta a aranjat de aşa manieră încât Barbu să nu fie anunţat. Când a aflat de moartea bătrânului a fost foarte supărat că nu-l anunţase nimeni, dar acum era prea târziu.
Maria fusese educată cu guvernantă elveţiană şi primise o cultură aleasă, dar împrejurările în care a crescut şi sănătatea ei şubredă făcuseră din ea o timidă, lipsită de încrederea în sine. Un an după moartea tatălui ei, a fost măritată cu Nicolae Semizianu, directorul oficiului P.T.T. din Craiova. Semizianu era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tânăra lui soţie. Peste câţiva ani a fost avansat Preşedinte al Curţii de Apel din Constanţa, oraş în devenire, de curând anexat la ţara noastră. Datorită însuşirilor ei naturale şi a educaţiei primite, a cucerit repede stima şi simpatia societăţii constănţene, tocmai ea, care primise atâtea lecţii de modestie în casa părintească şi pe care tot luxul zgomotos de acasă o obosise aşa de mult şi o făcuse să se simtă atât de singură şi de umilită.
După moartea vârstnicului ei soţ, Maria Semizeanu a continuat să locuiască la Constanţa, unde a activat intens în lucrări de binefacere289 . A murit în 1939, în vârstă de 83 de ani, regretată de toate rudele, prietenii şi concetăţenii ei. Nu a avut copii.
2. Marghioala Viişoreanutc “2. Marghioala Viişoreanu”
Despre acest al doilea copil al Serdarului Panait Dălgeanu şi al surorii caimacanului, nu mai ştim astăzi decât că a existat.
3. Iancu Dălgeanutc “3. Iancu Dălgeanu”
Prea multe nu avem de spus despre acest nenorocit slab de minte… Nenorocit?… Noi le spunem nenorociţi pentru că trec prin viaţă fără a-şi pune probleme, fără a se uza în lupte şi fără a face atâta gălăgie ca noi. În fond, cred că sunt mai fericiţi, iar poporul spune că îi iubeşte Dumnezeu, că sunt copiii lui.tc “Prea multe nu avem de spus despre acest nenorocit slab de minte… Nenorocit?… Noi le spunem nenorociţi pentru că trec prin viaţă fără a-şi pune probleme, fără a se uza în lupte şi fără a face atâta gălăgie ca noi. În fond, cred că sunt mai fericiţi, iar poporul spune că îi iubeşte Dumnezeu, că sunt copiii lui.”
Iancu Dălgeanu290  a fost al treilea copil al serdarului Panait şi al surorii caimacanului, cum s-o fi numind ea!… În tinereţe fusese un flăcău frumos, înalt şi bine legat, iar serdarul punea mare temei pe el. O singură meteahnă avea pe atunci, că tot ce avea, da la săraci, dar nimeni nu i-o lua în seamă. În curând a început însă să se dovedească slab de minte, şi fratele său Alecu s-a văzut nevoit să-l ia sub epitropia lui.
Iancu Dălgeanu a purtat toată viaţa vechiul costum boieresc, aşa cum apucase din copilărie (foarte probabil, hainele rămase de la bătrânul serdar)… Până în 1873, când toată lumea nu mai umbla decât în haine europene, el tot cu anticul anteriu din mătase vişinie de Constantinopole apărea pe străzi, cu brâul (sau taclitul) din şal de India (sau giar)291 , cu giubeaua de postav fin căptuşită cu sangeap (jder), iar în cap, işlicul acela caraghios în formă de balon, pe care trebuiai să-l ridici cu amândouă mâinile când salutai şi al cărui diametru era proporţional cu gradul de boierie a celui care-l purta, cum spune Alecsandri:
„Ciocoiaşul, boier mic,
Poartă şlic cât un mirtic.
Evghenistul, oboroacă
Unde şoarecii se joacă292 ”
Nu ştiu cât va fi fost de mare işlicul lui Iancu, dar ştim, în schimb, că, prin 1870, numai ţiganii lăutari continuau să mai poarte straie boiereşti primite în dar de la foştii lor stăpâni, care, toţi, adaptaseră îmbrăcămintea occidentală.
Iancu venea destul de des în vizită la nepoatele sale Olga, Zoe şi Netty şi le aducea întotdeauna batiste la tivit. De fapt, aceste „batiste, erau nişte basmale uriaşe din pânză cadrilată; fetele le tiveau cu plăcere, şi „Nenea Iancu” scotea din buzunarele adânci ale anteriului său o mână de gologani şi de nuci pe care le dădea în schimbul muncii lor, apoi pleca mulţumit şi râzând. În mână purta întotdeauna un şirag de mătănii, jucându-se fără întrerupere cu mărgelele de chihlimbar, care lunecau una câte una printre degetele sale uscăţive. Seara se aşeza de obicei într-un jilţ, totalmente absent la conversaţia celor din jur, şi numai ţăcănitul monoton şi continuu al mărgelelor de chihlimbar se mai auzea din colţul lui. Alecu se purta bine cu el şi Iancu, în rătăcirea lui, se simţea fericit… Frumoase vremi, când, chiar şi pentru cei lipsiţi de busolă, încă se mai putea găsi pe planeta asta un colţ care să le asigure tihna!…
În tristul an 1873, după moartea surorii sale Mariţa şi a soţului ei Costache, după moartea fratelui său Alecu, sărmanul Iancu, singur, amărât şi descurajat, nu a putut supravieţui şi până la finele anului s-a dus şi el după fratele şi protectorul său iubit.
4. Zina Dălgeanu
„Pe cât era de frumoasă, pe atât era de rea … numai fiere are în ea!…”, povesteşte Mama Dăscălitza, care a apucat-o în copilărie293 .
Ultimul copil pe care l-a avut Serdarul Panait Dălgeanu, cu sora caimacamului, a fost o fată: Zina. Era frumoasă de ziceai „Doamne, ce-i asta!…”, cu ochii mari şi verzi, părul şi sprâncenele negre ca pana corbului, dar mai ales pieliţa ceia albă ca zăpada… nu-ţi mai luai ochii de la ea… Ce folos însă de atâta frumuseţe la aşa răutate!… Mai ales pe surioara ei vitregă, Mariţa, nu ştia ce să mai născocească ca s-o poată chinui… Cum în vremea aceea era obiceiul ca copiii cei mici să se ia după cei mari, Zina, tot timpul cât ţinea cina, nu lua bucată în gură ca să o lase nemâncată şi pe sărmana Mariţa.
Împlinise de curând şaptesprezece ani, şi pe atunci la vârsta aceea se chema că erai fată bătrână; cu toată frumuseţea ei, nu nu se găsise încă nimeni să o ceară, căci în acele vremuri, ochii frumoşi singuri nu serveau la mare lucru dacă nu erau acoperiţi şi cu ceva zestre. Moşia rămasă de la mamă-sa revenea pe drept băieţilor, iar averea serdarului era aproape toată băgată în pământuri… Ofta biata fată văzând cum i se trec tinereţile, dar ce putea face?…
Era prin 1829, pe vremea când tăbărâseră muscalii la noi în ţară… De la o vreme, frumoasa Zina părea că se gândeşte tot aiurea… O vedeai când veselă, când tristă, când dusă pe gânduri… sau o prindeai şoptind prin colţuri cu Rada ţiganca, bătrâna roabă care o dădăcise de mică…
Într-o seară după ce plecaseră copiii la culcare, se auzi deodată zgomot mare prin casă; uşi trântite, ţipete, plânsete… roabele alergau de colo până colo pe scări în jos şi-n sus… Ce se întâmplase?…
Iaca despre ce era vorba: De la o vreme începuse să cam treacă pe sub fereastra Zinei un colonel de muscali, blond şi bine făcut… ba călare răsucindu-şi mustaţa, ba pe jos zdrăngănindu-şi sabia şi zornăind din pinteni… până l-a băgat şi fata în seamă şi pesemne că i-a plăcut rusul. Nu i-a fost greu să se pună în legătură cu el prin Rada ţiganca, şi Muscalul, la rândul lui, cu câteva bacşişuri grase cumpără tăcerea roabei, şi mai cu vorba, mai cu răvaşele, puseră la cale să fure fata. Zina nu se împotrivi la planul rusului, căci tot nu se putea înţelege ea cu maică-sa vitregă, Joiţa cea frumoasă şi dârză.
În seara răpirii o apucă deodată pe ţigancă o frică cumplită şi, deşi fusese totul pregătit, se duse de se aruncă la picioarele serdarului, şi zmulgându-şi părul, drăcuindu-se, făcând cruci şi jurând pe Dumnezeul ei că nu era vinovată cu nimic, îi destăinui tot planul… Serdarul, să cadă din picioare… numai la una ca asta nu s-ar fi aşteptat… O chemă în grabă pe Zina, o cercetă, o ameninţă cu bătaia, până află tot adevărul; apoi o închise cu zăvorul în casă şi trecu la măsuri.
La ceasul vorbit, ofiţerul nostru descălecă la locul hotărât şi începu să se plimbe nerăbdător în sus şi în jos, aşteptând să audă pe nisip pasul porumbiţei sale… Aşteptă el ce aşteptă, şi, când simţi el că i se face frig, începu să bănuiască că s-o fi întâmplat ceva, şi atunci luă hotărârea îndrăzneaţă de a pătrunde cu de-a sila în casa boierului să-şi răpească iubita. Când se apropie însă de poartă, dete cu ochii de o ceată de ţigani negri şi spătoşi, înarmaţi cu ciomege şi gârbace, care străjuiau intrarea casei, ţinând cu greutate în lanţ o haită de zăvozi fioroşi, ce rânjeau şi mârâiau, gata să sară asupra cui va fi…
Ce putea să mai facă colonelul nostru?… Cât era el de viteaz, câţi duşmani înfruntase el în războaie, dar bătaie de la ţigani încă nu mâncase, şi nici să înceapă în seara asta nu avea chef… A făcut binişor calea întoarsă, şi de atunci nu s-a mai auzit nimica despre el…
Ce te faci acuma cu Zina? De data asta scăpaseră cu obrazul curat… Dar dacă i-o da prin gând să mai încerce şi alte isprăvi?… Un singur lucru le rămânea de făcut: să o mărite, să o mărite cât mai degrabă… Uşor de spus, dar cine o va lua?…
Printre cei ce oftau după fată era şi unul, Scarlat Popescu294  cu slujbă la episcopie. Avea un glas frumos, şi Duminica şi la zile mari cânta psaltire la biserică, căci era obiceiul ca şi enoriaşii care aveau glas să cânte în strană. Nu era el prea de neam şi nici avere nu avea, dar de însurătoare fără zestre tot nu voia să audă. Se tocmi el ce se tocmi cu părinţii fetii, dar până la urmă ajunseseră să se înţeleagă din şapte mii de lei. Serdarul nu avea de unde să-i scoată… creşterea băieţilor cerea bani… şi apoi Alecu era atât de cheltuitor!… Popescu o ţinea însă pe a lui, şi cât pe aci să se strice învoiala pentru acei şapte mii de lei, când deodată se pomeniră cu serdăreasa că se scoală binişor, şi fără a zice nimic, trage nişte chei de la brâu, merge la un sipet îmbrăcat în piele cu păr şi legat în benzi de fier ce-l avea în iatacul ei, şi scoate de acolo o bisactea; toţi se uitau la ea şi nu ştiau ce tot cată acolo, când din fundul bisactelei a tras un ciorap doldora de bani… şi unde începu a scoate din el lei vechi, parale, icosari, lire turceşti, galbeni împărăteşti… şi îi aşeză pe masă grămezi, grămezi, până se pomeniră cu zestrea împlinită.
De unde să fi avut serdăreasa Joiţa atâta bănet?… Am spus că, de câte ori pleca serdarul după treburi la Bucureşti, avea grijă să-i lase destui bani de cheltuială ca să le ajungă; Joiţa însă abia se atingea de ei, căci era tare zgârcită… Nimeni nu ştia ce făcea ea cu banii aceia, dar sunt sigur că, atunci când îi pusese deoparte, numai la zestrea Zinei nu-i fusese gândul, iar acum îi da pe toţi, doar-doar o da Dumnezeu şi o urni piatra din casă. Nu e vorba, că fata s-ar fi lipsit bucuros şi de zestre, şi mai ales de aşa bărbat, dar n-a avut încotro.
Nu trecu iarna, şi Zina se pomeni măritată, şi până la sfârşitul anului a făcut şi o fată, pe Marghioliţa. Din nenorocire, la numai câteva săptămâni după naştere s-a prăpădit şi ea. Numai optsprezece ani avea… şi era frumoasă, frumoasă de-ţi lua văzul… de când se măritase nu-i mai văzuse însă nimeni zâmbetul pe buze. Sărmana Zina!… o fi fost ea rea, dar tot îţi pare rău de tinereţele ei şi de aşa frumuseţe!…
Bietul Scarlat Popescu!..Nici înainte nu fusese el prea tare de minţi, dar din ziua în care şi-a pierdut soţia s-a preclintit de tot. Toată zia plângea, iar când se mai potolea, doar îl auzeai strigând: „Aduceţi apă caldă şi băiatul să-l scald!” Degeaba îi dădeau ţigăncile cu gura că Marghioliţa era fată, nu băiat, el din „băiat” n-o scotea. Degeaba strigau ele că au scăldat-o, Scarlat nu voia să audă nimica până nu aduceau apă caldă şi turnau peste ea în albie… e de mirare cum de n-a omorât-o tot opărind-o într-una, dar asta nu a ţinut mult, şi în curând şi-a dat şi el dumnezeiescul sfârşit, tot oftând după Zinişoara lui, ceea ce dovedeşte că nu va fi fost ea chiar atât de rea, pe cât i-a mers vorba.

Pe micuţa Marghioliţa a crescut-o o prietenă a mamei ei, Zinca Măcescu Viişoreanu, iar averea i-a ţinut-o sub epitropie unchiul Alecu Dălgeanu. Era o fetiţă drăguţă, totul la ea era gingaş, şi avea ca şi mamă-sa o pieliţă albă ca spuma laptelui. La 16 ani au măritat-o cu un oarecare Viişorenu (probabil fiul Zinchii), care a murit de tânăr, lăsând-o văduvă cu un copil, Alexandru.
O prietenă invidioasă pe nurii Marghioliţei, şi mai ales pe pieliţa ei cea albă şi catifelată, i-a oferit într-o zi o sticluţă cu „apă de frumuseţe”, lăudând-o că ar fi minunată. Abia a dat însă Marghioliţa cu ea pe obraz, că a aruncat sticla strigând şi umplând casa cu ţipetele ei sfâşietoare. Vestita apă de frumuseţe fusese de fapt un lichid corosiv, şi, din ziua aceea, sărmana femeie a rămas desfigurată, cu faţa brăzdată de răni lungi şi cu numeroase pete.
Pasiunea Marghioliţei era pianul. Dacă ar fi avut tot atâta pregătire muzicală, cât talent avea, ar fi ajuns desigur celebră; repertoriul ei se reducea însă doar la câteva arii naţionale (cântate şi acelea fals) şi la Carnavalul din Veneţia cu variaţiuni, calul ei de bătaie. Prindea totuşi orişice melodie după ureche, şi de sub degetele ei iscusite ieşeau sunete fermecătoare, executate cu un brio neobişnuit. Nepoatele ei, Olga, Zoe şi Netty, şi-o reamintesc ca pe o femeie scundă, grăsulie, cu un mers legănat, obişnuită să-şi pocnească oasele de la degete, şi cu tocurile veşnic scâlciate. Călătorise şi prin străinătate, la Paris şi la Londra, de unde s-a întors în ţară cu un streoscop; fusese şi la Roma, unde îl văzuse şi pe Papa Pius al IX-lea ieşind cu alai în piaţa Sf. Petru… „Toată lumea a îngenuncheat în stradă, dar eu n-am vrut să mă las în genunchi, nefiind catolică”… povestea ea mai târziu nepoatelor, foarte mândră de această „vitejie”.
Nu avea încă treizeci de ani, când s-a îndrăgostit de un văduv care, după ce i-a făgăduit că o va lua de soţie, s-a căsătorit cu o negustoreasă bogată. Cu inima zdrobită de focul văduvului, Marghioliţa a fost cuprinsă de un acces de nebunie şi a plecat noaptea la biserică. Cu timpul, criza i-a trecut, dar rămăsese cu un tic nervos; clipea des şi avea o bruscheţe anormală în mişcări.
Marea dragoste a Marghioliţei a fost fiul ei, Alexandru, care fusese botezat de unchiul Alecu Dălgeanu, a cărui avere nădăjduia să o moştenească. Când a apărut însă micuţa Maria în casa lui Alecu, teama de a pierde moştenirea a făcut-o să dezlănţuiască împotriva sărmanei copile cea mai perfidă campanie de intrigi şi de calomnii, doar-doar l-o face s-o repudieze şi să-l adopte pe Alexandru al ei. „De la mamă-sa a moştenit răutatea, şi de la tată-său nebunia”, scrie Netty Culcer.295
Într-o zi… avea vreo 36 de ani pe atunci… a fost cuprinsă de un nou acces de nebunie; se băga toată ziua cu capul în sobă de frică să n-o omoare cineva, şi nu mânca decât din mâna lui Alexandru. Odată şi-a dat toate bijuteriile unui birjar, şi noroc de acesta, om cinstit, a venit şi le-a adus înapoi lui Alecu Dălgeanu… toate îngrijirile medicale nu au dus la nici un rezultat; atunci au adus pe un ţăran, Preda Roşu, renumit în tot judeţul pentru talentele sale doftoriceşti, şi ce n-a reuşit să facă ştiinţa a reuşit acest Roşu; i-a lăsat sânge, i-a făcut un fel de operaţie, i-a tras o panglică după cap… fapt e că a făcut-o bine (sau poate să fi fost evoluţia normală… cine ştie?…) Marghioliţa a rămas totuşi până la sfârşitul vieţii cu ceva straniu în privire, ceva fix, care inspira nepoatelor ei o frică teribilă.
Era grăsuţă şi rotofeică şi-şi lua nişte aere majestuoase cu un mers impunător ce nu se potrivea nici cu făptura ei în miniatură, nici cu tocurile ei scâlciate. „Regina regentă a Spaniei”, îi spunea în glumă mătuşa ei Mariţa Orăscu… „ochii stranii ai Tantii Merghioliţei… de câte ori nu m-au urmărit şi în vis…” scria nepoata ei, Zoe Mandrea.
Alexandru, „Frumosul Alexandru” cum îl supranumeau verişoarele sale, crescuse mare, şi, cu toate că nu avea decât 17 ani, purta deja barbă… Era mic de statură şi lat în umeri, cu trăsăturile regulate şi nişte ochi mari, verzi şi limpezi ca ai bunicii sale Zina, dar cu privirea tot rătăcită ca şi ai mamei sale… apoi umbla mereu tăcut şi posomorât. Unchiul Alecu plănuia să-l căsătorească cu fiica lui, cu Marie, şi să le lase amândurora averea sa… Acest Alexandru era o enigmă pentru întreaga familie… Genial pentru unii, ratat pentru alţii, era, în fond, o fire primejdioasă, ascuns şi tăcut.
Ca să se cultive, l-au trimis la Viena într-un institut cu renume, dar după vreo trei ani, văzând că nu face nici o ispravă, s-a hotărât mama lui să plece în Austria şi să-l aducă înapoi în ţară… Văzând acolo rezultatele lui catastrofale la studii, a început să-l ocărască cu glas tare în faţa directorului.
„Nu o luaţi în seamă… e nebună!”, i-a spus foarte calm Alexandru directorului, pe nemţeşte, limbă pe care Marghioliţa nu o înţelegea…
Când a ajuns înapoi în ţară, s-a dovedit o decepţie pentru toată lumea… Vorbea binişor germana, scria caligrafic, executa la pian câteva bucăţi uşoare, povestea cu talent despre spectacolele şi baletele de la opera din Viena, dar atâta tot.
L-au trimis la Bucureşti unde a stat la o rudă, dar acolo s-a încurcat cu soţia gazdei şi a fugit cu ea, aducând-o la Craiova în casa mamei lui… Sărmana Marghioliţa se opunea din răsputeri la legătura lor, dar nu le putea face nimica.
Marghioliţa se simţea din ce în ce mai obosită… venea seara în vizită la mătuşa ei Mariţa, la Zinca Viişoreanu sau la unchiul Alecu şi picotea într-un fotoliu, în timp ce ceilalţi discutau. Doar pianul o mai trezea la viaţă. Când se apuca să cânte Hora Nebuniei, te apucau fiorii, aşa de bine simţeai vântul şuerând printre frunzele de toamnă ale pomilor… Degetele ei nervoase alergau cu atâta măiestrie peste clapele îngălbenite ale pianului ei vechi cu patru pedale, că te simţeai şi tu prins în vârtejul notelor, şi fără voie te trezeai plângând. Opinia ei muzicală era nediscutată în cercul familiei, şi dacă spunea Marghioliţa despre o guvernantă nou venită de la Viena sau de la Paris că „cântă bine”, toţi o aprobau, iar dacă spunea că „nu are metodă”, iarăşi, nu mai sta nimeni la îndoială.
A sosit şi nenorocitul an 1873. În vară, au murit în străinătate Mariţa Orăscu şi soţul ei Costache, apoi către Sfântul Nicolae a murit Alecu, şi după el a urmat sărmanul Iancu cel slab de minţi… după sărbătorile Crăciunului, Marghioliţa s-a simţit brusc cuprinsă de arsuri şi junghiuri la stomac, de greţuri şi vărsături ce nu mai conteneau, şi în mai puţin de două zile a fost gata… În clipa morţii n-a avut-o lângă ea decât pe Marie, aceea împotriva căreia intrigase o viaţă întreagă… Atâta bunătate a dezarmat-o pe biata muribundă.
„Cum!… Tocmai tu eşti, Maria!”… a strigat ea şi a privit-o cu lacrimi în ochi până în clipa din urmă.
În jurul morţii Marghioliţei a plutit un mare mister… Se poate să fi fost un simplu ulcer perforant… Se şoptea însă că femeia cu care trăia Alexandru în casa maică-si i-ar fi pus otravă în mâncare, pentru că se opusese la căsătoria lor şi se împotrivise să-i primească sub acoperişul ei. Mai poate şti azi cineva?… Nu s-a putut dovedi nimica şi nici nu s-a făcut vreo cercetare… Fapt este că, atunci când au apucat-o pe Marghioliţa durerile, femeia aceea n-a vrut în ruptul capului să trimită după doctor, spunând că nu era nimica grav şi că va trece… Să fi avut cunoştinţă Alexandru despre această crimă, dacă crimă a fost, să fi fost şi el implicat în ea? Cazul va rămâne încă o enigmă a trecutului.
După înmormântare, casa a fost scoasă la vânzare, şi din ziua aceea nu s-a mai auzit nimic nici despre Alexandru şi nici despre amanta lui… Se pare că s-au căsătorit, că el şi-a schimbat numele, şi că a ajuns şef de gară undeva în România…
5. Mariţa Orăscutc “5. Mariţa Orăscu”
Despre acest al cincelea copil al Serdarului Panait, avut cu Safta Poenaru-Verdeş, despre această bunică a bunicii mele, mă voi ocupa într-un capitol separat.
XIV. POENARII tc “XIV. POENARII “
Vă reamintiţi, desigur, cum din dragostea serdarului Panait Dălgeanu cu Safta Poenaru-Verdeş, a rezultat o fetiţă, Mariţa, care a fost bunica bunicii mele, Netty Culcer. Propun acuma să cercetăm puţin neamul acestei Safte; al tatălui ei, logofătul Constantin Poenaru-Verdeş, şi mamii sale, Bălaşa Locusteanu. Vom începe cu neamul Poenarilor.
Primul Poenar despre care avem de ştire296  a fost un oarecare Nico din Poiana297  care a avut o fiică, Iana. Nu ştim cu cine a fost măritată această Iana, dar ştim că a avut trei fii: pe Drăghici, pe Neagoe şi pe Barbu.
Barbu a fost căsătorit pentru prima dată cu Anca lui Grama care a pierit în 1634 ucisă de tâlhari; a doua oară a fost cununat cu Voichiţa, cu care a avut patru feciori: Vasile, Dragotă, Preda şi Dumitraşcu.
Dumitraşcu Poenaru a fost logofăt la 1648, clucer la 1671, vel pitar la 1688; la 1699 mai trăia încă, dar la 1705 ştim că era mort şi îngropat la Motru. Dumitraşcu a fost căsătorit cu Catinca sau Cârstina Bengescu din Belcin, călugărită mai târziu sub numele de Calinia298 … Dumitraşcu şi Cârstina au avut şi ei tot patru copii: Matei, Voichiţa, Constandin şi Vasile. Voichiţa a fost măritată cu Istrate Florescu, strămoşul Floreştilor de astăzi. Istrate şi Voichiţa au fost străbunicii lui Ion Florescu, care a fost bunicul Luxiţei Florescu, marea dragoste a lui Nicolae Bălcescu şi mama lui Bonifaciu Florescu.
Vasile, cel de-al 4-lea copil al lui Dumitraşcu şi al Cârstinei, a fost căsătorit mai târziu cu Maria şi apoi cu Stanca Grecianu. Cu Maria l-a avut pe Dumitraşcu, zis Belcăneanu, şi pe Constandin; cu Stanca Grecianu l-a avut pe Matei Poenaru, zis Viardeş, sau Verdeş, care a fost paharnic şi s-a căsătorit cu o oarecare Safta. Matei şi Safta au avut un fiu, Constantin Poenaru-Verdeş, care era paharnic în 1763, logofăt la 1785, iar la 10 iunie 1799, când se face o catagrafiere (inventar) cu toată perensia (averea) casei sale, vedem că nu mai trăia. Constandin a fost căsătorit întâia oară cu Zoiţa, cu care a avut un fiu, Ioniţă Poenaru-Verdeş, cununat cu Elenca zisă Verdeşoaia. A fost căsătorit şi a doua oară cu Bălaşa Locusteanu, cu care a avut o fată, pe Safta, cea care ne interesează pe noi, străbunica bunicii mele Netty Culcer.
Am spus-o eu că genealogia este o îndeletnicire tare plicticoasă.
XV. LOCUSTENIItc “XV. LOCUSTENII”
O fi ea genealogia o îndeletnicire tare plicticoasă, dar nu am încotro; dacă am văzut cine a fost tatăl Saftei Poenaru-Verdeş, cea care l-a iubit pe serdarul Panait Dălgeanu, iubire din care a rezultat bunica bunicii mele, Mariţa, apoi va trebui acuma să ne ocupăm şi de mama ei, Bălaşa Locusteanu, stră-stră-stră-stră-bunică-mea, căci şi ei îi datorăm o părticică din viaţa noastră, câteva gene dezoxiribonucleice cât o mai fi rămas…
Din capul locului trebuie să arătăm că în satul cu acest nume299  au existat două viţe de Locusteni, pe care genealogiştii le-au confundat adeseori între ele.
O primă viţă coboară din Dumitru zugravul (pictorul) din Locusteni, care în 1575 era postelnic. Un strănepot al acestui Dumitru este cumnatul meu, doctorul Nelu Locusteanu. De notat că şi Nelu, şi fiul său Gore, au amândoi foarte mult talent la pictură.
A doua viţă apare la începutul veacului al 17-lea, când aflăm de existenţa a doi fraţi, Barbu şi Stoian Locusteanu.
Barbu are un fiu, Stan, care prin 1642 era postelnic, şi pe care un document din 1655 îl numeşte nepot după mamă a lui Dabu Spătaru (habar nu am cine a fost acest Dabu).
Stan Locusteanu a avut şi el doi fii, Badea şi Irimia. Irimia Locusteanu, zis şi Udrişte, era logofăt prin 1694; este înmormântat la mănăstirea Sadova. A avut la rândul său trei feciori: Tănase, Ghiure şi Radu.
Radu Locusteanu, ctitorul bisericii din Locusteni, a avut şi el doi fii: Constandin şi Radu.
Radu II Locusteanu era logofăt la 1784; a fost căsătorit cu Maria şi au avut amândoi o fiică, Bălaşa. La 1790, Radu era mort, căci o vedem pe văduva sa, care se intitulează Maria Logofeteasa Locusteanca, întocmind singură foaia de zestre a Bălaşei, când a măritat-o cu logofătul Constandin Poenaru-Verdeş. Pe această foaie figurează moşiile Locusteni, Predeşti şi Urecheşti, plus casele din Craiova, plus via din Locusteni, plus vite mari, haine scumpe înflorate cu fir de aur şi căptuşite cu blănuri de preţ, plus ţigani robi, plus câte şi mai câte… Nu o ducea greu stră-stră-stră-stră-bunică-mea Bălaşa!… Şi când mă gândesc la un document din vremea ocupaţiei austriace, care vorbeşte despre un „Locustani ex familiae Bojarines sed ferma pauper et inter Milites”300  stau şi eu şi cuget la viaţa asta, cum din Locusteni cel „pauper” s-a ajuns la Bălaşa cea bogată, şi apoi din nou la Gabriel cel „pauper”… Oare şi pe lumea cealaltă tot aşa să fie?…
În foaia de zestre menţionată se prevedea şi „al treilea parte (sic) de la răposatu ginere-meu Nicolae Mărgăritescu…” de unde am mai putea deduce că Bălaşa ar mai fi fost o dată măritată, înainte de a-l lua pe Poenaru, cu acest Mărgăritescu.
Avuţia însă nu e o chezăşie a fericirii, căci numai peste nouă ani, la 1799, aflăm că Bălaşa era moartă, lăsând în urma ei o fetiţă, pe Safta, cea care l-a iubit pe Panait, iubire din care a rezultat… etc.etc.etc. şi nici pe Safta, nici pe Mariţa, fiica acesteia, şi nici pe Leana, fiica Mariţei nu le-a putut ferici avuţia.
Dintr-un document de la 1814, aflăm că şi bătrâna logofeteasă Maria nu mai era la acea dată printre cei vii.
XVI. SAFTA POENARU-VERDEŞtc “XVI. SAFTA POENARU-VERDEŞ”
1791-1820
V-aţi plictisit, sunt sigur, de atâtea genealogii pedante şi cred că ar fi în sfârşit cazul să începem povestea romantică a focoasei Safta, cea care l-a iubit pe serdarul Panait.
Am văzut cum tatăl ei, biv ftori logofătul301  Constandin Poenaru-Verdeş, rămânând văduv de Zoiţa lui şi având şi un copil minor, pe Ioniţă, s-a recăsătorit cu Bălaşa Locusteanca, ce se pare că a mai fost măritată înainte cu un oarecare Mărgăritescu. Iată cum începe foaia de zestre a Bălaşii întocmită la 18 iunie 1785 de mama ei, Logofeteasa Maria Locusteanca302 :
„Fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nădăjduit spre Tine!…
Făcutu-s-au această foaie de zestre ce s-au dat fiicei mele Bălaşii, precum scrie mai jos anume: (…)”Urmează enumerarea „condeielor” (articolelor) din foaie:
„…– Un rând de haine de atlas cu flori de fir, cu blană de sangeap (jder).
– Un rând de haine de atlas cu flori de fir, îmblănite cu cacom (hermină).
– Una giubea de ghermesut (o haină lungă de mătasă ce se purta peste anteriu) cu flori de fir, cu blană de cacom.
– Una rochie de tulpan cu anteriul ei.
– Un rând de haine de şal îmblănit cu sangeap.
– Una pereche de cercei de aur cu zamfir.
– Un inel de aur cu zamfir.
… … … … … … … … … … … … … etc.”
Cu totul, foaia de zestre înşira vreo patruzeci de astfel de „condeie” (haine, bijuterii, bani, ţigani robi, oiţe, pământuri, case etc.…).
Ce frumos trebuie să-i fi stat Bălaşei cu giubeaua ei bogată de ghermesut, îmblănită cu cacom, şi cu cerceii de aur cu zamfir în urechi!…
Dar când stai să te gândeşti,
Toate cele pământeşti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor…
şi în iunie 1799, aflăm că nici Bălaşa şi nici soţul ei Constandin nu mai erau în viaţă. Cred că nu avea încă treizeci de ani Bălaşa noastră…
Bălaşa şi Constandin avuseseră împreună o fetiţă, care a primit din botez numele de Safta, la fel ca mama lui Constandin. La moartea părinţilor, să fi avut cel mult opt ani. S-a făcut atunci (la 10 iunie 1799) o catagrafie (inventar) de toată perensia (averea) casei, catagrafie ce se încheia astfel:
„Dumnealui Ioniţă şi Dumneaei Săftica, fraţi vitregi, fiii răposatului logofăt Constandin Poenaru, având pricină de împărţeală a perensiei părinteşti, şi «simfonisindu-se»303  amândoi a nu umbla prin judecăţi, ne-au rugat pe noi, jos-iscăliţii a le «teorisi» pricina şi prigonirile ce au avut între dumnealor… etc”. Vasăzică simfonie, simfonie, dar şi cu prigonire… Ce să-i faci?… aşa e la împărţeală. Şi astfel, Comisia (s-o numim aşa) s-a întrunit, a inventariat toată „perensia”, a scăzut toate datoriile casei şi lipsele zestrelor celor două soţii răposate, şi făcând două „comisioane” (loturi), asemenea unul cu altul, „unul la mâna unuia şi altul la mâna altuia” şi-a socotit sarcina îndeplinită şi au încheiat astfel procesul lor verbal: „…pentru case, rămânând amândouă părţile nemulţumiţi şi odihniţi304 , ne-am iscălit şi noi… etc.”
În „comisionul” Săfticăi a căzut şi o icoană a Maicii Domnului, ferecată cu argint, care a trecut apoi în stăpânirea Mariţei, fiica Saftei, apoi în stăpânirea Leanei, fiica Mariţii, apoi într-a Olgăi, fiica Leanăi, apoi într-a Valeriei, fiica Olgăi, iar astăzi se află la Petrişor Chiru, fiul Valeriei… şi mă întreb câte generaţii or fi stăpânit-o înaintea Saftei, prin câte mâini va fi trecut… câte mâini credincioase i-or fi aprins candele, câte rugăciuni se vor fi înălţat spre ea… Ce bine ar fi dacă şi icoanele ar şti să povestească!… Tot în „comisionul” Săfticăi, a intrat şi un ceasornic franţuzesc, care arăta şi lunile anului… acest ceas se află şi el astăzi la vărul meu Petrişor Chiru. Păcat că nu mai merge!
Rămasă orfană, Safta a fost luată şi crescută de bunică-sa, logofeteasa Maria Locusteanca, care a măritat-o în 1806 când avea 15 ani… astăzi nu se mai ştie nici cu cine a fost măritată, şi nici cu cine a trăit Safta în noua ei casă… Se pare că acest soţ nu a trăit mult, căci în 1814 o ştim văduva Armaşului Ghiţă Jianu, care se pare că a fost al doilea soţ.
A treia (?) oară a fost măritată cu pitarul Lambru Villara, dar în 1815, nici peste un an, o vedem din nou văduvă, locuind în căsuţa ei din Craiova, lângă Biserica Maicii Preciste Mântuleasa, la o vârstă la care omului îi e mai dragă viaţa… La vremea aceea, când puseseşi pirostiile de trei ori, nu-ţi mai da voie mitropolitul să te căsătoreşti a patra oară305 , şi văduvioara noastră, tânără, focoasă, şi mai ales foarte bogată, era osândită la singurătate pe viaţă… La ce puteau să-i folosească tinereţea, frumuseţea, averea, dacă nu e şi dragoste?… şi biserica nu-i mai da dreptul la o dragoste legiuită… ce vină a avut atunci sărmana Safta, dacă această dragoste a găsit-o în afara legii!… Dintre toţi tinerii ce-i dădeau târcoale, după nici unul nu s-a prăpădit… În schimb, nu ştiu cum s-a întâmplat că i s-au aprins călcâiele (şi inima) după un bărbat cam trecut, cu argint la tâmple, cu o nevastă frumoasă coz şi cu patru copii… Serdarul Panait Dălgeanu… Ce voia Safta?… Ce nădăjduia Safta?… nici ea nu ştia… pârdalnica de dragoste nu alege… Panait ţinuse şi el două neveste, şi acum era căsătorit pentru a treia oară… Chiar dacă şi-ar fi lăsat nevasta cea de acuma, a patra oară nici el nu se mai putea cununa… dar inima omului nu e creier să-şi pună probleme… Ea nu ştie ce e logica şi ce sunt legile… Panait se topea şi el de dragul Saftei… Seară de seară, cum da soarele în scăpătat, îşi punea giubeaua şi işlicul, îşi lua mătăniile de odogaciu, îşi vâra picioarele în papuci, şi pornea iaveş-iaveş prin curtea bisericii spre casa iubitei… Se făcea omul că se plimbă, dar numai el ştia câtă grabă era în inima lui… Să te ferească Dumnezeu de cea de-a doua tinereţe, că e mai rea decât prima!…
Safta, la rândul ei, parcă de-abia acuma începea să priceapă cum este când iubeşti, căci era şi bărbat frumos Serdarul, înalt şi bine împlinit, cu bărbuţa lui cea neagră, cu faţa albă ca laptele, şi nişte ochi negri ce te săgetau direct la inimă… şi aşa, nici n-a trecut anul, că i-a şi născut o fetiţă drăgălaşă… leit chipul tatălui ei, pe micuţa Maria. Mult s-o fi bucurat el de naşterea copiliţei, dar cred că tot bucuria mamei a fost mai mare, când după trei căsnicii nerodnice auzea în sfârşit gungurit de copil în casa ei.
Tare necăjită mai era când se făcea ora şi trebuia să-i plece iubitul. Tare ar fi vrut să-l ţină numai la casa ei, şi-i făcea fel de fel de farmece serdăresii ca să moară, cu toate că ştia bine că de soţ tot nu îl va putea lua…
Nu trecu însă multă vreme, că începu să simtă cum o părăsesc puterile… Se topea din picioare şi slăbea văzând cu ochii; braţele nu o mai ajutau, şi picioarele nu o mai duceau… Nimeni nu ştia să spună ce avea, şi degeaba s-a căutat ea cu babe, cu descântece şi cu acatiste, că la nimica nu au folosit. A adus ea şi un doctor neamţ de la Viena, unul Schwab, a cheltuit o grămadă de bani pe doftorii de la spiţerie (unde a rămas chiar datoare o sută de taleri)… dar toate au fost degeaba… Boala i se făcea de la o zi la alta tot mai rea, şi în curând căzu la pat… Aşa se chinuia Safta de tare, că ajunsese să cheme moartea să o scape de durere, dar moartea nu voia să vină…
Un an încheiat a zăcut sărmana femeie la pat, şi boala nu i se alegea nici într-un fel, nici în altul, până când îi veni în gând că de asta o chinuieşte Dumnezeu, ca s-o pedepsească de farmecele ce le făcuse Serdăresei Joiţa ca să moară… Vezi că unde dorise moartea alteia, acuma nici la ea nu mai voia să vină moartea să o izbăvească de dureri.
Gândul acesta a făcut-o de s-a căit amarnic, şi nu mai avea acuma altă dorinţă decât s-o vadă pe Joiţa venind la patul ei s-o ierte, căci era încredinţată că fără iertarea Serdăresei nu va putea ieşi sufletul din ea.
Dar vezi, că pe Joiţa cea mândră şi dârză nu era chiar aşa uşor s-a îndupleci să păşească în casa potrivnicei ei… prea fusese umilită… prea mult suferise în mândria ei de femeie!… Nimeni nu îndrăznea să o roage şi nici să aducă vorba despre Safta, iar Serdarul mai puţin decât toţi ceilalţi… În sfârşit, se gândiră să-l roage pe Popa Ioniţă, duhovnicul de la Biserica Mântuleasa, să mijlocească el pe lângă serdăreasă. Îi venea cam peste mână părintelui solia asta, căci dee… dragostea lor nu prea fusese dintre cele binecuvântate de Dumnezeu… dar vezi că el, ca preot care spovedise atâţia păcătoşi, cunoştea mai bine poate decât oricare altul cutele inimii omeneşti, chiar şi cele mai tainice, şi apoi iertarea este doar o virtute creştină… Nu ştim ce i-o fi spus părintele serdăresii, cum i-o fi vorbit306 , dar ştim că a izbutit s-o înduplece şi s-au înţeles să meargă amândoi a doua zi pe seară, când va da soarele în asfinţit, să nu fie prea mare lumina, să o vadă lumea intrând în casa ibovnicei bărbatului ei.
În aceeaşi zi a cerut biata Safta să-şi revadă diata (testamentul) prin care lăsa clironoamă (moştenitoare) pe micuţa ei Maria, „ce din pântecele sale au născut-o”, să fie moştenitoare „pe toate ce se vor găsi după moartea sa, îndatorând părinteşte pe copilă să-i facă îngroparea după cinstea neamului său şi să-i caute de suflet cu pomenile cele obişnuite.” Aşa glăsuieşte arătarea preoţilor de la Biserica Mântuleasa, din 17 iulie 1820 către Galacteonul Râmnicului… şi mai departe, aceeaşi „arătare” glăsuieşte: „…văzând că, prin diata ce au făcut mai înainte, nu i-au dat prin gând să-şi lase epitropi pentru chiverniseala avutului său până la creşterea copilei, au rugat pe Dumnealui Biv-Vel-Serder Panait Dălgeanu, şi pe Dumnealui Biv-Vel-Medelnicer Dincă Zătreanu de au binevoit dumnealor a fi epitropi, până va fi pronia lui Dumnezeu a se căsători fiică-sa, plătind dumnealor şi toate datoriile casei…”
Dacă lăsăm puţin romantismul la o parte, vedem că dorinţa Saftei de a se împăca cu Joiţa avea şi un substrat, ceva mai realist. Cui i-ar fi putut lăsa această mamă prevăzătoare pe micuţa Mariţa în grijă, dacă nu tatălui ei, Panait?… şi ce ar fi putut face Panait în casă, fără învoirea soţiei sale legiuite?…
Această completare a testamentului a dictat-o Safta logofătului Mihail Leoveanu condicerul, şi au adeverit-o Popa Ioniţă, Duhovnicul Saftei, şi diaconul Constantin… Când a apucat Safta condeiul să iscălească, aşa i-a tremurat mâna de slăbiciune, că nici o slovă nu a putut scrie, şi atuncea, în loc de pecete, şi-a pus degetul.
A doua zi – vineri 4 iunie 1820 – a venit Popa Ioniţă încă de la ora chindiei s-o aducă pe serdăreasă la sărmana muribundă, dar până ce n-a dat soarele în scăpătat, aşa cum le dusese vorba, nu a plecat Joiţa de acasă… Au străbătut împreună grădina bisericii, au intrat în curtea Saftei, şi au urcat amândoi scările pridvorului până la cămăruţa întunecoasă a bolnavei, care zăcea pe un maldăr de perne, cu fruntea acoperită de broboane mari de sudoare rece… Deodată vede uşa cum se deschide mare şi cum, în prag, apare chiar Joiţa, venind spre ea cu braţele întinse a iertare… Era frumoasă ca un înger aducător de pace… soarele, care apunea, îşi juca para în părul ei auriu, iar focul din vatră (deşi erau în iunie) îi arunca în obraji o lumină roşiatică care o îmbujora toată, făcând-o parcă şi mai frumoasă… Toată ura, toată gelozia serdăresei, toată mândria ei umilită şi călcată de atâtea ori în picioare, se topea acuma în faţa suferinţei. Venea cu zâmbetul pe buze, chiar ca un înger care aducea iertarea din cer307 .
– Multumescu-ţi ţie Doamne, acuma pot să mor!… a strigat o dată Safta cu putere, ridicându-se în pat şi căzând imediat înapoi între perne.
Ţipătul acesta, venit parcă de pe alte tărâmuri, o înspăimântă atâta pe Joiţa, încât a luat-o la fugă, ca gonită de duh, fără aprivi înapoi şi lăsând în urma ei uşa deschisă.
Nici nu a apucat Joiţa să iasă din curte, că se şi auziră ţipetele roabelor din casă, deschizând ferestrele şi jelindu-se că a murit cucoana.
Mult a mai plâns-o boierul Panait săracul, că mult o mai iubise!…
Să tot fi avut vreo douăzeci şi nouă de ani Safta Poenaru-Verdeş, Mama Mariţei, Mama Leanei, Mama lui Netty, Mama lui Max, tatăl meu…

Discutam într-o zi cu vărul meu Petrişor Chiru (a cărui bunică Olga Gigurtu, a fost soră cu bunica mea Netty Culcer):
– Nu ştiu, nu pot să-mi explic – îmi spunea el – de ce, la distanţă de peste un veac şi jumătate, mă simt atât de atras de această Safta… Nu ştii ce simpatie caldă mă leagă de ea peste atâtea generaţii… Pare a nu fi fost nici prea inteligentă, nici prea cultă308 , nici prea stilată… o femeie superstiţioasă care umbla cu farmece să provoace moartea fiinţei căreia voia să-i strice casa… şi totuşi, o simt atât de aproape de inima mea!… Crede tu ce vrei, dar eu aşa o simt…
– Şi eu simt la fel – i-am răspuns eu – şi nu e greu de priceput de ce:
– În primul rând, a fost o fiinţă care a iubit; a iubit cu patimă, sincer şi fără rezerve; una la mână.
– Am putea apoi uita că tocmai din această dragoste am rezultat noi, strănepoţii… Dacă ne bucurăm de lumina soarelui, de frumuseţea firii, de bunătatea celorlalţi, … toate acestea, Saftei le datorăm; două la mână.
– Gândeşte-te Petrişor că nu se poate să nu te impresioneze lipsa de noroc a acestei fiinţe care nu a putut şi ea avea parte de un cămin ca atâta altă lume, care ar fi avut şi ea dreptul la o dragoste ca toţi ceilalţi, dar a fost silită să şi-o însuşească pe furate, iar când şi-a însuşit-o, i-a curmat Dumnezeu şirul zilelor… La ce i-a folosit averea ei cea mare?… trei la mână.
– Şi fiindcă veni vorba de avere, ar fi putut el, Barbu Bălcescu, să asigure fetelor sale o creştere aşa aleasă, dacă n-ar fi dispus de moştenirea rămasă de la străbunica lor Safta?… şi dacă n-ar fi primit ele această creştere, ar fi reuşit oare să ne sădească în inimă toată comoara sufletului lor distins şi generos, făcându-ne să iubim mai presus de orice binele şi frumosul?… Patru! Tu ce zici?…
XVIII. MARIŢA ORăSCUtc “XVIII. MARIŢA ORăSCU”
1816-1873
În Craiova Banilor Olteniei, pe strada Unirii de astăzi, se înalţă peste drum de poştă, în rând cu biserica Mântuleasa, o veche casă boierească cu etaj, cu camere largi şi luminoase şi cu grădină în faţă, iar în fund se zăreşte o căsuţă învechită cu pridvor… Multe ar mai şti să povestească aceste case, dacă le-am putea înţelege graiul!…
Locul de casă este pomenit încă din 1806 în foaia de zestre ce i-a făcut-o Maria Logofeteasa Locusteanca nepoatei sale Safta, care şi-a zidit acolo o căsuţă după ce a rămas văduvă pentru a treia oară… Acolo venea în toată seara Serdarul Panait să o vadă… De câte ori nu o fi încremenit Safta cu ochii la icoana iubitului ce întârzia să vină… şi cred că Sfânta îi va fi iertat păcatul, căci prea i-a fost mare dragostea…
Acolo s-a născut, prin 1816, o fetiţă, rodul acestei dragoste nelegiuite, şi tot acolo s-a prăpădit patru ani mai apoi biata Safta, dobândind în clipa morţii iertarea de la serdăreasa Joiţa, pe care o înfruntase aşa de crunt în mândria ei de soţie…
Suntem, aşadar, prin iulie 1820… Micuţa Mariţa moştenise de la mama ei această căsuţă, şi cinzeci de suflete de ţigani robi, şi trei mori, şi numeroase haine scumpe îmblănite, şi scule, şi nestemate, şi vite… şi pe deasupra şi cinci moşii309 … Dar ce-i putea păsa de toate aceste averi unei copiliţe de patru ani, rămasă fără mamă, şi care nu mai avea pe nimeni să-i poarte de grijă?…
Nu mai avea pe nimeni să-i poarte de grijă?… Dar Serdarul Panait?… Ar fi voit el din toată inima să ia copiliţa, să o crească la casa lui… dar te puteai pune cu coana Joiţa?… Nici nu voia să audă de această copilă din flori a soţului ei, şi peste dârzenia frumoasei femei era greu de trecut… şi atunci tot Popa Ioniţă, săracul, cumintele Popa Ioniţă, a fost rugat să stăruie pe lângă Serdăreasă… Ce i-o fi spus Părintele, ce i-o fi vorbit… n-are să se ştie niciodată310 , dar fapt este că şi de data aceasta a reuşit să o înduplece, şi astfel, într-o zi, pe la nămiază, a trimis Serdăreasa ţigăncile să o aducă din casa mamă-sii… Cum a zărit-o sosind, a ieşit cucoana în capul scării şi a strigat:
– Dezbrăcaţi-o!… Nu vreau să intre cu nimic de la mumă-sa în casa mea!… În pielea goală!… Azvârliţi hainele de pe ea!…
Şi zicând aceasta şi-a desprins giubeaua de samur de pe umeri şi a aruncat-o pe scări în jos… O prinseră ţigăncile şi înveliră fata de o aduseră sus… Serdăreasa a trimis imediat să-i cheme croitorul să-i facă haine, iar ea, cu ajutorul ţigăncilor, se apucă să croiască rufe, şi au lucrat toată ziua, până ce seara, văzură fetiţa îmbrăcată.
Oare chiar aşa să fi fost?… Să fi păşit micuţa Mariţa în casa Serdăresii chiar cu nimica de la mumă-sa?… Dar cele cinci moşii, casele, robii, blănurile, giuvaericalele şi toate celelalte, pe care până la măritişul fetii avea să le chivernisească Serdarul şi Serdăreasa, astea tot nimica erau?… Cum necum, fetiţa a intrat pe uşă în pielea goală, şi „mândria” Serdăresii fusese împăcată… ieşise cu obrazul curat…

Micuţa Mariţa nu a fost primită cu prea multă căldură în noul ei cămin… mai ales sora ei mai mare, frumoasa Zina cea cu ochii verzi, nu ştia ce să mai născocească să o facă să sufere.
Era cam slăbuţă fata şi tuşea mereu, de se temeau toţi să nu dea în oftică, dar încolo, era dracul gol. E de neînchipuit câte nebunii îi dădeau prin gând să facă, mai ales când rămânea singură cu prietena ei Zinca, fata lui Măcescu. Zinca învăţa în casă împreună cu copiii Serdarului, căci aşa era obiceiul pe atunci, să se strângă copiii din mai multe familii la un loc şi să înveţe împreună în casa unuia dintre ei mai cu dare de mână. Au avut mai întâi o madamă care îi învăţa nemţeşte şi franţuzeşte, dar nu puteau s-o sufere, căci era rea nevoie mare, şi într-o zi se luară dracii de copii cu mătura aprinsă după ea; Madama n-a mai venit şi Serdarul a adus pe bătrânul dascăl Mitrancu, cu care începură să înveţe carte grecească311 .
Bătrânul Măcescu avea vreo douăzeci de copii şi se bucura să mai scape de ei, aşa că, atunci când a împlinit Zinca unsprezece ani, s-a şi grăbit să o mărite după un tânăr, care nici el nu avea încă optsprezece. În ziua cununiei, când s-au întors nuntaşii de la biserică, au băgat de seamă că lipsea mireasa… Au căutat-o în toate părţile, au strigat-o, degeaba… Nici ea, nici Mariţa, prietena ei cea bună, nu erau de găsit… Îi apucase grija pe toţi, până ce, la urmă, cineva le-a descoperit pe amândouă ascunse într-o putină…
După nuntă, tot aşa a fost, şi nebuniile se ţineau lanţ. Cum venea Zinca s-o strige la gardul din grădină, Mariţa, de unde ar fi fost, venea într-o fugă de nu se vedea, şi ţop, peste gard la joc toţi trei… Când a avut Zinca primul ei copil, a fost o halima… se jucau cu bietul băieţaş de parcă ar fi fost o păpuşă… îl îmbrăcau ca pe oamenii mari… îl aşezau răzimat de perete ca să stea în picioare… se plimbau pe strada cu el de mână… vai de nenorocitul copil ce l-au putut chinui… că de asta nici nu a trăit sărmanul… !
Când venea Serdarul acasă şi întreba de Mariţa, plecau ţiganii într-un suflet la Zinca s-o caute, dar nimeni nu le găsea, căci fetele se ascundeau prin tufe şi tăceau chitic. În cele din urmă pornea chiar Serdarul în căutarea lor, şi să fi văzut râsete şi pufnituri când da de ele… O iubea Panait mai mult decât pe toţi ceilalţi copii, căci, vezi, îi amintea de Safta lui.
Şi robii din casă o iubeau, căci o ştiau bună şi veselă, mai ales că vedeau că Serdăreasa nu o prea avea la suflet. Apoi Serdarul, când greşea câte un rob cu ceva, ca să-i ştie de frică, obişnuia să strige: „Aduceţi-l pe ţigan încoace!… şi să mai vie unul să-i tragă câteva bice!…” dar avea o inimă bună şi milostivă, o învăţa pe Mariţa să-i cadă în genunchi şi să-l roage să-l ierte pe rob.

Mariţa crescuse între timp, de se făcu aşa cum erau fetele când încep a se gândi la măritiş. Era curăţică, cu ochii negri şi vioi şi o pieliţă albă, catifelată ca o petală de trandafir… Serdarul începuse să-şi facă vorbele cu Orăscu din Bucureşti, vărul lui Măcescu, ce avea un fiu, pe Costache, băiat tânăr şi frumos, cu nişte ochi verzi, care şi fetii îi cam plăceau. Băiatul, şi el, de-abia aştepta să se facă de măritat, dar Orăscu cel bătrân tot îşi lua vorba înapoi când o vedea aşa slăbuţă, căci se temea să nu dea fata în oftică şi să i se molipsească şi feciorul… Astăzi da, mâine ba… Serdarul începu să nu mai puie temei pe vorbele Orăscului.
Într-o zi se pomeni Mariţa că o chemă Serdarul la el şi îi spune:
– Ştii draga mea… Dascălul Mitrancu a cam îmbătrânit, şi nu mai poate bietul om să-şi bată capul cu tine.
– Bine Babacule, îi răspundea ea (căci aşa se spunea pe atunci la tată şi mamă: Babacă şi Nineacă) şi se bucura foarte că o să scape de focul cele de învăţătură; dar Serdarul urmă:
– Am tocmit un altul, mai tânăr şi mai cu carte, care a sosit acuma de prin ţări străine. Are să vină mâine să vadă ce ştii, ca să puteţi pe urmă începe altele.
Mariţa lăsă nasul în jos; cine ştie ce fel de om va mai fi şi dascălul acesta… Bătrânul Mitrancu era el cam rău câteodată, dar se învăţase cu el…
Când o văzură aşa necăjită, ţiganii robi nu mai putură ţine ascunse cele ce aflaseră:
– Cuconiţă… dascălul cel nou nu este dascăl… este peţitor… e Cuconul Costake a lui Aman, care a trăit mulţi ani prin ţări străine, pe unde a învăţat multă, multă carte…
Mariţii îi veni atunci inima la loc. Îi era ei cam frică, dar tot se bucura că se va mărita. A doua zi, când veni Serdarul cu noul „dascăl”, Mariţa stătea cu ochii în jos, dar se uita pe sub gene cât putea.
Pe vremea aceea era obiceiul ca fata să sărute mâna ginerelui, dar tânărul Costake, ce venea de prin ţările Apusului, avea alte principii, şi poate de asta se şi prefăcuse că era dascăl… o întrebă aşa de formă la nemţeşte, la franţuzeşte, ca să vadă şi el ce ştie fata, iar pânăla trei săptămâni se făcu nunta… Mariţa avea cincnisprezece ani, iar el, de două ori cât ea… O iubea peste măsură Costake, o lua pe genunchi ca pe un copil, o mângâia, o răsfăţa… dar degeaba… sufletul ei era muncit de o grijă ascunsă, care o împiedica să se bucure… Care să fi fost cauza acestei suferinţe tainice?…
Vă aduceţi desigur aminte cum vâra Serdăreasa la ciorap toţi banii pe care îi lăsa Serdarul Panait pentru acadelele copiilor. Mariţa se învăţa atunci să ia alviţă pe datorie, şi de câte ori o întreba alviţarul când avea de gând să-i dea banii, ea îi răspundea mereu: „Las că îţi plătesc eu când m-oi mărita!”
Şi astfel, la o săptămână după nuntă, se trezi Mariţa cu alviţarul că-i aduce o socoteală lungă, care cu totul şi cu totul se ridica la grozava sumă de doisprezece lei şi patruzeci de parale.
Doisprezece lei şi patruzeci de parale!…
Mariţa primise în zestre cele cinci moşii rămase de la mamă-sa, casele, via, robii312 , averea… şi acuma se da de ceasul morţii pentru aceşti 12 lei şi 40.
L-a amânat ea pe alviţar din duminică în duminică, dar nu-l putea tărăgăni la nesfârşit şi alviţarul începea să dea semne de nerăbdare. Costake o vedea cum din zi în zi arăta tot mai îngrijorată şi nu înţelegea ce putea fi cu ea. Într-o zi a întrebat-o:
– Ce e cu tine Mariţo?… Ce ai?… spune-mi… ai făcut vreun rău?…
– Da, răspunse ea cu glasul stins, am făcut datorii…
El, care mâncase toata averea rămasă de la maică-sa Zamfiriţa prin capitalele Europei, şi-a închipuit imediat că va fi vorba de cine ştie ce sumă grozavă.
– Datorii?… Se înţelege că e rău să ai datorii!… La cine le-ai făcut şi cât sunt de mari aceste datorii?…
– La alviţar… doisprezece lei şi patruzeci de parale.
Costake îşi stăpâni cu mare greutate râsul, se arătă foarte îngrijorat şi îi dete banii, sfătuind-o ca altădată să nu mai ia nimic pe datorie. Râdea Mariţa până la bătrâneţe când povestea întâmplarea asta.
Se bucura Costake de Mariţa lui ca de un copil. În altă zi a încercat să facă un şerbet, dar nu ştiu cum l-a greşit de se încordase de suceai linguriţa în el. Tocmai atuncea venise de la moşie un arendaş cu treburi, şi Dumnealui Boerul ceru să i se aducă dulceaţă „din aceea făcută de cuconiţa”… şi unde o lăuda că aşa dulceaţă bună nu mâncase de când era pe lume, în timp ce bietul arendaş se omora trăgând de linguriţă şi nu reuşea s-o descleşteze dintre dinţi… Mariţii, pe de o parte îi era ruşine văzând că o greşise, dar pe de alta, abia se ţinea să nu pufnească în râs când vedea cum îi ţinea arendaşul ison boerului, lăudând dulceaţa şi spunând că era foarte bună, în timp ce da cu deznădejde din fălci, ca să şi-o dezlipească de pe măsele… într-un sfârşit, boierul Costake porunci feciorului din casă:
– Te rog, borcanul ăsta să-l pui bine numai pentru mine, că prea îmi place mult!
Mariţa s-a ruşinat tare şi s-a dus în grabă la soacră-sa s-o înveţe să facă dulceţuri.
Soacră-sa Pipika, mama vitregă a lui Costake, era o grecoaică cochetă care se roşea şi dădea cu fel de fel de dresuri pe obraz… îşi făcea singură suliman de mărgăritare şi spunea că, până nu pune femeia ceva mai într-o parte pe ea, nu-l are pe vino-ncoace. Mereu o tot îndemna pe Mariţa să dea şi ea cu sulimanuri, dar tânăra nevastă se temea să nu se supere „Dumnealui”… De fapt, obrajii ei catifelaţi, albi şi trandafirii, numai de dresuri nu ar fi avut nevoie… Pipika însă stăruia într-una „Taci, că nici nu te cunoaşte…” şi într-o dimineaţă pune mâna pe noră, şi mi-o sulemeneşte, şi mi-o vopseşte, şi mi-o drege, făcând-o şi albă şi roşie, cu buzele cum e carnea vie şi sprâncenele colea ca lipitorile.
Costake, cum dete cu ochii de ea, o luă de sub bărbie s-o sărute ca de obicei, dar deodată se opri:
– Dar ce e astăzi cu tine de eşti aşa murdară?… Nu te-ai spălat de dimineaţă?… Du-te şi te spală mai întâi pe faţă, şi apoi te-oi săruta!… Mariţa, ruşinată de nu se mai putea, se duse fuga să se spele, şi apoi cum veni, roşie de mult ce se frecase pe obraji, Dumnealui o luă drăgăstos în braţe:
– Vezi ce frumoasă te-ai făcut dacă te-ai spălat?… Nici că te puteam săruta nespălată aşa…
La un an după măritişul fetii, muri şi Serdarul Panait… Până la sfârşitul vieţii, chiar şi după ce se măritase, obişnuia s-o ia pe genunchi, s-o legene şi s-o sărute… A fost înmormântat în naosul bisericii Mântuleasa313  şi l-a plâns Mariţa mult dar în curând şi-a şters lacrimile, când a simţit viaţa nouă palpitând în fiinţa ei… Era prin 1832.
Curând după moartea Serdarului a plecat Costake cu soţia la Sibiu să înveţe contabilitatea, şi acolo l-a născut ea pe micul Dimitrake… Se bucurau părinţii de el ca de un înger, şi pe măsură ce creştea copilul, creştea şi bucuria lor… Se topeau de dragul băiatului, văzându-l cum începe să stea aşezat… să gungurească… să-şi cunoască părinţii… Dar se mai întâmplă uneori ca atunci când te bucuri prea mult de odrasla ta, să nu ai parte de ea, şi aşa s-a şi întâmplat şi cu micuţul Dimitrake… până a nu împlini anul, l-au pierdut. Ca să o mângâie, soţul a pornit cu ea la Viena şi la Paris, dar când s-au văzut întorşi la Craiova nu şi-au mai găsit odihnă… Voia să plece din ţară, să plece pentru totdeauna prin ţări străine, şi îi tot propunea Mariţii să vândă toată averea şi să se mute la Paris. Ea învăţase însă de la bătrânul Serdar, că averea nu trebuie vândută şi se ţinea dârză… Uneori, răzbită de stăruinţele lui, apuca să zică „hai”, dar o spunea tot cu jumătate gură, şi atunci el îi da cuvântul înapoi.
– Pentru Dumneata ar fi mare noroc când aş muri, spunea el adeseori sărutând-o, şi ochii i se umpleau de lacrimi… Alteori pleca de acasă, dar când îl credeai ajuns, se pomenea cu el înapoi:
– Mi-a fost dor de Dumneata!… şi iarăşi o săruta cu ochii plini de lacrimi şi pleca.
Mariţa a născut, unul după altul, trei copii, dar nu se făceau nici de câteva luni şi îi pierdea… Ea plângea de se omora, căci de cum îi năştea, îi erau aşa de dragi, că se deştepta noaptea din somn şi încremenea privind la ei… O învăţară atunci să ia un copil de suflet, căci se credea că astfel îi va lăsa Dumnezeu şi pe ai tăi, şi aşa a luat în casă o fată a roabei ei, Uţa Năroada, de-i zicea Anica314 ; puţin după aceea, Mariţa rămase iarăşi însărcinată, şi, de data aceasta, copilul îi va trăi.
Era în luna lui octombrie 1836 şi Costake plecase la moşie, la Floreşti. Acolo a răcit, şi, în loc să revină la Craiova să se îngrijească, a plecat mai departe la un bâlci din vecinătate… Când s-a văzut din nou acasă, ardea de friguri şi în numai câteva zile a făcut o aprindere de plămâni şi a murit.
Peste patru luni, duminică 28 februarie 1837, a născut Mariţa o fată şi i-a pus numele Elena315 .
Tânăra văduvă era tot abătută… Prietena ei Zina făcea tot ce putea să-i descreţească fruntea, dar zadarnic… Atunci i-a venit un gând prin minte; vărul ei Costache Orăscu, frumosul tânăr cu ochii verzi, care pe vremuri fusese vorba s-o ia pe Mariţa, ajunsese între timp şef de poştă la Craiova, şi era tot neînsurat. Nu i-a fost greu Zincăi să mijlocească o întrevedere… pe scurt, în mai puţin de un an, de Sfântă Mărie-Mică 1839, s-a făcut şi nunta.

Acuma începe pentru Mariţa o viaţă nouă; Costache Orăscu o iubea mult, şi ea îl iubea la fel; faţă de primul soţ avusese mereu impresia că era un copil înaintea unei persoane mari, în timp ce Orăscu era de aceeaşi vârstă cu ea, şi dragostea lor era însoţiă de acel sentiment de prietenie, care dă atâta căldură unui cămin…
În curţile rămase de la Safta, Mariţa şi Costache şi-au ridicat o casă nouă cu etaj, o casă mare şi confortabilă, din al cărei balcon se putea privi până departe spre dealurile viorii de pe malul Jiului; odăile erau înalte şi luminoase, iar din grădina plină de flori, cu bănci umbrite şi cu tufişuri dese, se putea vedea tot ce se petrecea în stradă, fără a fi văzut.
„…La bunici, totul era larg şi frumos ca şi inima lor…”, va scrie mai târziu, în amintirile ei de copilărie, Zoe Mandrea, fiica Elenii Aman-Bălcescu316 . Când intrai în casă te îmbăta mireasma florilor de la fereşti; vanilie, roze, zambile… toate la vremea lor, în ghivecele lor, iar în hârdaie impunătoare creşteau ficuşii, cactuşii, lămâiţa şi floarea de ceară… Îţi lua auzul cântecul canarilor din colivii, care parcă se luau la întrecere… Fiecare lucru era la locul lui, aşezat ca pentru veci; icoana îmbrăcată în argint şi ceasornicul nemţesc din lemn negru rămase de la Safta… un dulap mare de frasin aşezat într-un colţ, plin cu tot felul de bunătăţi care aveau să facă mai târziu bucuria nepoţelelor Olga, Zoe şi Netty… şi câte, şi câte alte toate…
Curăţenia în casă o ţineau cele două roabe, Bălaşa şi Uţa… Bălaşa era o spălătoreasă neîntrecută, şi nu era uşor să speli perdelele acelea de dantelă şi să le calci apoi în lungul firelor, astfel ca să iasă bine florile pe faţă, după ce ai ştiut să le potriveşti mai întâi la scrobeală. Apoi Bălaşa mai era şi chelăreasa casei, cinstită nevoie mare, un dram nu scotea din cămară fără rost. Tot ea îngrijea şi de garderoba cocoanei, de rochiile ei de catifea verde ca frunza nucului sau roşietice ca vişina putredă, de rochiile ei de moar antic cafeniu, atât de rigide că se ţineau singure în picioare… Vara purta un văl de Chantilly, şi iarna un şal de Ţarigrad.
Când se gătea în faţa oglinzii celei mari317 , când îşi potrivea gulerul şi mânecuţele de dantelă de Bruxelles sau de valencienă, Bălaşa o ajuta să se îmbrace, iar când era gata, se da la spatele ei luminând-o cu două sfeşnice de argint318 ; Costache venea şi el să o admire, în timp ce Mariţa zâmbea şireată văzându-l mulţumit.
Uţa Năroada, mama Anichii pe care o luase Mariţa de suflet, se ocupa de croitul rufelor; era frumoasă şi rozulie, şi, cum în vremea aceea se vântura prin ţară tot felul de oaste străină, virtutea ei nu prea rezistase atacurilor focoase ale militarilor de diferite naţii.
Altă roabă de casă era Sultana, ce se socotea ca şi Bălaşa a face parte din familie, şi era mândră de obârşia aristocratică a boierilor ei, ca şi cum ar fi fost vorba de propria ei genealogie.319
Aceasta era atmosfera patriarhală în care se scurgea în tihnă viaţa Mariţiii… şi totuşi nu era fericită, căci, la fel ca şi în prima ei căsătorie, copiii nu-i trăiau… trei băieţi se pare că a avut ea cu Costache Orăscu320 , dar au murit toţi între patru şi şapte ani… Încetul cu încetul, veselia ei naturală a făcut loc melancoliei, şi toată afecţiunea se revărsa asupra Elenei Aman, Leana, singurul copil pe care i-l lăsase Dumnezeu în viaţă. Tatăl vitreg al Leanei, sărmanul Orăscu, începuse să nu-şi mai poată reţine un sentiment de gelozie, când vedea că toţi copiii lui mureau, şi că numai fata lui Aman trăia… încetul cu încetul, inima lui se răcea faţă de biata fată, care nu era vinovată cu nimica321 .
La 16 ani a măritat-o după avocatul Barbu Bălcescu, care revenise de curând din exil de la Constantinopole; ca zestre i-a dat moşia Floreşti, şi, între alţi robi, şi pe Sultana. Din această căsătorie s-au născut trei fetiţe: Olga, Zoe şi bunică-mea, Netty322 .
Câtva timp după căsătoria Leanei, a măritat-o şi pe copila ei de suflet, pe Anica, fata Uţei, care în ultimul timp se făcuse tare frumuşică, şi Mariţa, cunoscând firea mamă-sii, se temea să nu-i răsucească capul vreunul din numeroşii feciori de boieri ce dedeau târcoale casei, aşa că o ţinea mai mult pe lângă dânsa sau o lăsa în paza Bălaşei. Deteră aşadar ţigăncile zvon că vrea cucoana s-o mărite şi se înfăţişară o mulţime de peţitori, mai toţi ţigani bineînţeles, căci pe atunci încă nu se pomenea să se însoare român cu ţigancă. Dintre toţi, fu ales unul, Ion Băsaru, lăutar contrabasist, un băiat chipeş şi tânăr, care câtşiga bani frumoşi cu contrabasul lui. Mariţa le-a dat ca zestre toate cele trebuincioase unei gospodării cuviincioase323 .
De Sfânta Maria şi de Sfântul Constantin, cine venea cu taraful de lăutari să cânte de ziua Cocoanei sau a Conaşului?… Ion Băsaru, mai încape vorba?…
– Duceţi-vă şi spuneţi cucoanei că a venit ginerele Dumneaei… trimitea el vorbă sus.
– Poţi să mai zici ceva când are dreptate?… aşa este, unul boier şi altul ţigan, răspundea Mariţa râzând.
La două luni după naşterea ultimului ei copil324 , în 7 februarie 1860, Elena face o gangrenă a piciorului şi moare… Nu avea nici 23 de ani… Să descriem durerea Mariţei? Dar se poate oare descrie durerea unui părinte care-şi pierde unicul copil în floarea vârstei?… Nu mă întrebaţi!…

Trecem acum la ultimul capitol din viaţa Mariţei Orăscu. Inima ei cea bună, care sângerase de atâtea ori, pe măsură ce îi mureau copilaşii avuţi cu Aman, şi în continuare pe cei avuţi cu Orăscu, primeşte acuma lovitura hotărâtoare.
Din ziua aceea, firea ei atât de veselă nu a mai cunoscut veselia, nu a mai pus pe ea haine frumoase, şi n-a înţeles să mai trăiască decât pentru cei din jurul ei, rămânând până la sfârşitul vieţii nemângâiată. Cum era şi firesc, toată căldura sufletului ei s-a revărsat asupra celor trei micuţe orfane, Olga, Zoe şi Netty, iar fetiţele au răspuns şi ele la acest sentiment, cu toată tandreţea inimilor lor de copile necăjite. Costache Orăscu şi-a revărsat şi el asupra lor întreaga sa afecţiune, căci se socotea aproape vinovat de moartea Leanei, pe care o invidiase pentru faptul că trăia şi-l chinuiau remuşcările… Aşa de tare s-a legat de inimile lor cu dragostea şi vorba lui cea bună de bătrân, încât pentru ele a fost un prilej de adâncă întristare în ziua când au aflat că Orăscu nu era bunicul lor cel adevărat.
Şi aveau mare nevoie fetiţele de afecţiunea caldă a bunicilor, căci Barbu Bălcescu se recăsătorise cu o fiinţă lipsită de omenie, care le-a făcut sărmanelor orfane o viaţă de infern şi al cărei lux şi capricii le întreţinea soţul din averea rămasă de la Elena. Mariţa, scandalizată, a început atunci să-şi reclame drepturile, în timp ce noua soţie a lui Barbu făcea tot ce putea ca să-l aţâţe împotriva foştilor lui socri, până ce s-a certat definitiv cu ei, şi din ziua aceea fetiţele nu au mai avut voie de acasă să calce în casa bunicilor.
Numai guvernanta lor, Mademoiselle Camille, o franţuzoaică devotată, care nu avea nici ea voie să iasă din casă decât duminica spre a merge la biserică, făcea ce făcea, şi după slujbă se strecura pe furiş şi pe la bătrâni, ca să le mai aducă veşti despre copii. Mariţa şi Costache o ascultau cu inima strânsă cum le povestea despre suferinţele fetiţelor, iar la plecare aveau întotdeauna grijă să-i umple manşonul sau umbreluţa cu stafide, curmale, smochine, rahat şi alune pentru bietele copiliţe… Această osândă a ţinut aproape un an. Bălaşa, care acum era dezrobită, venea din când în când pe la Mariţa, şi mai turna şi ea gaz peste foc, povestindu-i cât era de frumoasă noua soţie a lui Barbu, până o făcea de se înfuria pe ea şi nu-şi vorbeau mai multe luni… apoi iarăşi se împăcau.
Într-un sfârşit, Mariţa, deznădăjduită, recurse la un şiretlic care i-a reuşit de minune… Spunea în gura mare tuturor celor care voiau să o asculte, că nemaiavând copii se hotărâse să-şi lase întreaga avere unei mănăstiri… Stratagema a prins, şi într-o zi, Barbu a anunţat fetiţele că vor putea să meargă din nou pe la bunici. Vizitele la Muiculina (aşa îi spuneau fetele) erau o adevărată sărbătoare pentru ele. În septembrie le lua cu căruţa la ţară la culesul viilor, iar de Anul nou o trimiteau pe Bălaşa (copilele îi ziceau Mama Bălaşa) cu un coş mare de rufărie de olandă împodobită cu mignardise (găitane brodate) lucrate de Mariţa cu igliţa, cu paltoane, pălăriuţe, guleraşe, cravate şi câte şi câte altele. În seara de revelion, le lua şi pe ele la fratele ei Alecu Dălgeanu. În ajunul Paştelor, după ce se spovedeau şi se grijeau la Biserica Mântuleasa, veneau să ia ceaiul la bunici.
Pentru soţii Orăscu, Paştile nu erau o sărbătoare, căci, atâta vreme cât erau certaţi cu Barbu, nu le da preotul sfânta cuminecătură, şi pe vremea aceea era un lucru foarte grav să nu te poţi împărtăşi.
Bătrânul Costache le iubea la fel ca şi Mariţa: „Mă umflu în pene”, spunea el, „când aud vorbindu-se despre fetiţele noastre.” Le asculta cântând la pian, şi apoi le cânta şi el cu vocea lui cea caldă de tenor care începuse să se cam treacă. Le cânta Marsilieza, Hora Unirii, arii din Fra Diavolo… era o fire sănătoasă, caldă şi expansivă.
Vara, ca să le facă să mai uite coşmarul din casă, bătrânii luau fetiţele cu ei la băi la Mehadia. Bunica le-a fost cu atât mai dragă, cu cât afecţiunea ei venea în contrast cu mizeriile de acasă ale mamei vitrege. Dar mai bine să ascultăm ce spune Zoe în amintirile ei: „Că Mama Mare ne iubea cu o dragoste nemărginită, era lucru firesc, dar ceea ce era mişcător era felul în care ne-o arăta. Când ne auzea venind la ea, ieşea în capul scării, şi doar îi auzeam glasul plin de bucurie: „Pui, Pui, puilor!…” şi ne ieşea înainte cu braţele întinse să ne îmbrăţişeze, iar noi o sorbeam din ochi. Curată ca fulgul, faţa ei ne înveselea cu ochii aceia mici, negri şi sclipitori, cu picioruşele în pantofiori de catifea neagră, ţinând în mâini mătănii de chihlimbar, iar braţele în mitene (mănuşi lungi până la cot, ce lasă libere vârful degetelor) negre de dantelă ce miroseau plăcut… Pe cap purta în zilele obişnuite o boneţică albă ca zăpada, iar la zile mari se împodobea cu o dantelă de chantilly neagră…”
Orice rău are însă şi un sfârşit, şi a venit, în fine, şi o zi de toamnă când ochii lui Barbu s-au deschis şi s-a despărţit de sirena lui nefastă, spre bucuria micuţelor oropsite. Sănătatea lui Barbu, atât de zdruncinată în ultimul timp de viaţa ce i-o făcuse soţia, nu a rezistat însă, şi vechea lui boală de piept l-a doborât din nou la pat… Se simţea tot mai rău din zi în zi, şi atunci s-au hotărât bătrânii Orăscu să se împace cu fostul lor ginere, aşa că, într-o seara de februarie, cine a intrat, binişor şi fără zgomot, în iatacul bolnavului? Chiar Mariţa, care în acele clipe uitase toate jignirile şi înfruntările de pe vremuri. Barbu nu era în stare să vorbească, dar o privea sfios şi i-a întins mâna lui galbenă ca ceara. Ea i-a strâns-o cu milă, fără a rosti nici un cuvânt. Împăcarea s-a făcut în tăcere, fără explicaţii, fără vorbe… numai din ochi le picau lacrimile. În curând a consimţit şi Costache să se împace, cu toate ofensele aduse în trecut. Până în primăvară, Barbu s-a întremat şi se părea că toate vor merge, în sfârşit, cum trebuie, dar soarta hotărâse altfel. Într-o dimineaţă, Costache primeşte o telegramă de la sora lui din Bucureşti, Elena Nicolaide, că îi murise soţul. În timp ce se pregătea de plecare, la Bucureşti, drama continua: fiica Elenei Nicolaide, Alexandrina Gugiu, soseşte în Capitală cu amantul ei şi, în faţa catafalcului, începe să pună sechestru peste tot ce rămăsese în casă; între mama îndoliată şi fiica denaturată izbucneşte o dispută violentă şi biata văduvă, în culmea durerii şi a revoltei, cade lovită de congestie. Până seara, Costache primeşte o a doua telegramă, că murise şi Elena. Lovitura era prea puternică, şi bătrânul s-a prăbuşit în nesimţire în braţele soţiei. Boala lui Costache a fost foarte grea, şi purtarea lui Barbu în tot acest timp, precum şi ajutorul pe care i l-a dat, a fost mai presus de orice laudă. Costache nu şi-a mai revenit însă niciodată complet… Se făcuse el bine, dar parcă se rupsese ceva într-însul: „Nu mai e dumnealui ce-a fost!…”, spunea adeseori Mariţa cu lacrimi în ochi.
În urma emoţiilor cu boala soţului, a căzut şi ea la pat, şi tuberculoza, de care suferea încă din copilărie, a început din nou să dea semne. În vara aceea au plecat împreună la băi la Ischl, în Austria, şi au luat şi fetele cu ei… toamna a revenit întremată, dar nu vindecată… Frigurile şi tusea o scuturau tot mai tare şi tot mai des, iar Costache se închidea în camera lui şi se ruga lui Dumnezeu să închidă el ochii mai întâi, măcar cu opt zile înaintea ei…
A venit primăvara, a venit şi vara… dar nu le-a adus nici o ameliorare… medicii se declaraseră neputincioşi, şi îi sfătuiau să încerce să plece în străinătate… Soţul ajunsese prea demoralizat ca să mai poată organiza ceva, şi a trebuit să meargă Barbu să-i însoţească, şi bineînţeles că a trebuit să ia şi fetele cu el. Costache nu simţea nici o tragere de inimă pentru această călătorie şi o stranie presimţire îl apăsa… Stătea toată ziua cu ochii pierduţi în văzduh, cercetând orizontul întunecat ca şi gândurile lui…
– Vremea se strică… nu putem pleca – spunea el cu sfială, arătând câte un nor ameninţător la apus.
Călătoria totuşi s-a făcut… Au plecat de la Craiova la Bechet în trei trăsuri, apoi au luat vaporul până la Viena, unde reţinuseră camere la Grand-Hotel. La Viena era expoziţie… veniseră o mulţime de vizitatori din diferite ţări, şi în curând se declarase în oraş şi o epidemie de holeră.
Au fost consultaţi cei mai buni medici ai epocii, în frunte cu doctorii Skoda şi Rokitanski, dar nu putură să-i sfătuiască decât să plece cât mai grabnic la Ischl. Sănătatea Mariţei se agravase însă rău în urma călătoriei şi trebuiau să amâne plecarea de pe o zi pe alta. La un moment dat, starea ei devenise atât de disperată, încât se hotărâră să se înapoieze neîntârziat în ţară… Iată însă că într-o seară Costache s-a simţit atins de molimă, dar, în loc să se îngrijească, s-a culcat pe canapea în faţa ferestrei deschise prin care pătrundea vântul răcoros… Transpiraţia curgea gârlă de pe el, dar se culcase cu pieptul dezvelit, ba mai ceruse şi o limonată rece… Nu mai încăpea nici o îndoială… Nenorocitul umbla să-şi grăbească moartea325 , şi aşa a şi fost, căci în mai puţin de două zile şi-a dat sfârşitul şi l-au ridicat în mare taină, în zorii zilei, ca să nu se afle că în hotel pătrunsese epidemia.
Copilele nu au putut însă ascunde crudul adevăr de bunica lor… Când le-a văzut pe toate trei tăcute şi tremurând de emoţie ca şi când ar fi fost ele vinovate de marea nenorocire, când a văzut liniştea care a urmat dintr-o dată agitaţiei din ajun, Mariţa şi-a dat imediat seama de realitate:
– A murit Costache!… Simt că a murit! a strigat ea ridicându-se dintre perne… Fetele s-au aruncat la gâtul ei, şi toate patru şi-au amestecat lacrimile într-un singur plâns.
De teama contagiunii, doctorii au trimis întreaga familie la Voeslau.
„Plecarea se îndeplini în condiţiuni foarte anevoioase”… scria Zoe Mandrea. „Parcă revăd umbra aceea de femeie cernită ce ajunsese Mama Mare… şedea tăcută şi aiurită într-un fotoliu din sala de aşteptare din gara aceea zgomotoasă, iar ea parcă nu mai era din lumea celor vii…”
Ajunsă la Voeslau, Mariţa nu mai avea astâmpăr până să afle ce monument alesese Barbu pentru mormântul scumpului răposat326 . Bietul Barbu alerga neobosit de la Voeslau la Viena şi înapoi… Peste 20.000 de lei s-au dus atuncea pe îmbălsămarea trupului327 , pe hainele de doliu, pe notele de hotel, plus dezinfectarea camerei, plus arderea mobilei… O avere!…
Starea Mariţei devenise aşa de gravă, că renunţară la ideea înapoierii în ţară şi se hotărâră să aştepte acolo tristul deznodământ. La o săptămâna exact după Costache, în ziua de vineri 31 august 1873, biata Mariţa închise şi ea ochii… Cele două trupuri au fost lăsate în Austria pentru îmbălsămare, şi familia a pornit înainte în ţară, pentru pregătirile de înmormântare. Când au ajuns cele două sicrie cu vaporul la Bechet, preoţii le aşteptau în port cu două dricuri. La marginea Craiovei se ridicaseră două catafalcuri impozante, pe care au fost aşezate cele două coşciuge grele de plumb… Tot oraşul, de la mic la mare, venise să-i asiste la serviciul religios şi să-i asiste apoi până la ultimul lor lăcaş… Pe atunci domnea încă obiceiul bocitoarelor de meserie şi al fetelor îmbrăcate în alb, cu cununi de flori pe cap, care ţineau panglicile carului mortuar.
„Când cele două sicriuri fură coborâte în lăcaşul cel de veci, zgomotul pământului aruncat cu lopata cădea ca o piatră grea peste inimile noastre aşa de crud încercate… Cum de am putut noi să ne credem aşa nenorocite atâta vreme, cât îi mai avusesem pe ei?…”
Fie-le ţărâna uşoară şi amintirea veşnică în sufletele noastre…”, scrie Zoe Mandrea. „Şi ale noastre!…”, adaog eu, Gabriel Culcer.

Viaţa îşi cere însă în permanenţă drepturile ei, şi timpul are el grijă să vindece rănile pricinuite de dispariţia celor bătrâni… Barbu Bălcescu s-a mutat cu fetele în casele rămase de la Mariţa şi, în curând, aceste case se umplură din nou de râs şi voioşie… Aşa e când ai trei fete mari de măritat! Să vedem ce spune Zoe Mandrea:
„…Tata reparase casele ca să ne mutăm în ele, şi le schimbase cu totul… doar pereţii dinafară, antreul şi balconul… atâta mai rămăsese la fel ca în trecut… chiar şi grădina se schimbase… Tata pusese să se facă un pavilion, apoi bănci, lampioane… Toţi trecătorii priveau cu plăcere la grădina noastră.
Casa se înfăţişa ca nouă, luxoasă şi veselă… sus erau odăile noastre, toate frumos parchetate, două saloane mari şi un iatac turcesc. Saloanele aveau mobilă de domnesc328 , draperii lungi şi bogate, oglinzi mari şi numeroase, cum era moda pe atunci prin 1875, tablouri cu rame poleite, policandre şi lumânări, candelabre de bronz, covoare frumoase… în fine, tot ce era mai frumos pe vremea aceea… şi ce vedere frumoasă aveam de pe balconul nostru!… Dominam toată Strada Mare (Calea Unirii de astăzi, G. C.) în lungul ei, apoi mai departe se zărea câmpia verde şi voioasă împresurată de dealurile viorii ce înconjoară Craiova, având Jiul la poalele lor… apoi grădina cea mare, şi dincolo de ele, vechea biserică a Mântulesii cu clopotniţa ei…
La cotul de jos locuia Tata, având iatacul şi salonul lui, şi sufrageria cea mare…
Casa noastră era locul de întâlnire al societăţii celei mai alese, Tata da prânzuri, serate muzicale, baluri… În anul acela Tata era primar şi punea toată societatea în mişcare după voinţa sa; pe artiştii străini, care treceau spre Bucureşti, îi aducea şi la Craiova, ba chiar îi poftea şi la noi în casă…”
Casa lui Bălcescu ajunsese una din cele mai deschise din oraş, cu seri fixe, mese şi petreceri. În fiecare an, de ziua lui Barbu329 , se da un bal mare în saloanele de la etaj.
„…Parcă-i văd încă pe căpitanii Lămotescu şi Theodorini”… scrie Olga în amintirile ei, „…pornind mazurca din salonul cel mare, trecând prin celelalte două şi prin antreu, şi făcând astfel înconjurul casei luminată a giorno… parcă aud încă ţăcănitul pintenilor lor!… Dar admiraţia generală o deştepta Ginăreasa Irina Lupu330 , care dansa cu doctorul Roskovsky, polonez de origine… Toţi se opreau din dans ca să-i admire… avea o graţie înnăscută de dansatoare pasionată… Era transfigurată!…”
Rând pe rând s-au măritat şi Olga, şi Zoe, şi, în sfârşit, şi Netty, mezina, care s-a căsătorit în 1882 cu doctorul Dumitru D. Culcer şi au venit să locuiască împreună la tatăl ei, în casele acelea din Craiova.
La începutul anului 1884, casa s-a îndoliat din nou… Bătrânul Barbu şi-a sfârşit zilele în braţele fiicei şi ale ginerelui. Moştenirea s-a împărţit între cele trei fete, şi casa i-a revenit lui Netty, dar doctorul Culcer a fost în curând mutat la Târgu-Jiu, aşa că au fost siliţi s-o închirieze… Câtăva vreme au locuit-o Olga şi soţul ei, şi până la urmă, în 1912, a vândut-o unui oarecare Vrăbiescu, căci era prea spaţioasă şi greu de întreţinut pentru noile timpuri ce veniseră.
Actualmente, aceste case, ridicate pe locul Logofetesei Maria-Locusteanca, şi care au aparţinut pe rând Saftei, Mariţii, lui Barbu şi lui Netty, adăpostesc o instituţie de stat… Păcat că nu ştim să înţelegem graiul caselor, căci multe ar avea de povestit!…

Să nu trecem cu vederea nici fostele roabe de casă ale Mariţii. Mama Bălaşa a mai trăit ani de zile în casa Olgăi… îmbătrânise şi slăbise, şi cei din casă o asemuiau cu Papa Leon al VIII-lea (1878-1903). La bătrâneţe îşi făcuse o casă în mahalaua Alexandru cel Bun şi era furioasă din cauză că trebuie să plătească impozit; le-a fost cu neputinţă fetelor să o facă să priceapă rostul acestor impozite. Într-o zi, întorcându-se de acasă, l-a găsit spânzurat de uşă pe fiul ei Marin, un bărbat trecut de 40 de ani, care avea patima jocului de cărţi, şi care mai avea şi un amor nenorocit.
Această lovitură a dat-o gata, şi la puţin timp a fost dusă şi ea.
Uţa Năroada murise de mult, şi fiica ei, Anica lui Ion Băsaru (fata de suflet a Mariţii), a trăit până în 1916… Era pe vremea ocupaţiei germane, şi populaţiei necăjite numai de chefuri cu lăutari nu-i ardea… Bărbatul, îmbătrânit în zile rele, nu mai aducea nici un ban în casă… În iarna aceea a fost un viscol groaznic… zăpada ajunsese până sub streşinile caselor. Bătrâna Anica s-a îmbolnăvit şi a murit, iar la câteva luni după ea s-a prăpădit şi bietul contrabasist.

Aşa e viaţa… Rând pe rând, unii pleacă şi alţii vin… Să ne gândim puţin la dragostea lui Panait pentru micuţa lui Mariţa rămasă fără mamă… la dragostea Mariţei pentru micuţele Olga, Zoe şi Netty, a cărei mamă se prăpădise înainte de a împlini 23 de ani… La dragostea lui Netty pentru mine, care am crescut departe de mama mea… la dragostea mea pentru Ady, fetiţa iubitului meu Mircea, plecat aşa de timpuriu din mijlocul nostru. Nu sunt oare impresionante aceste verigi ale afecţiunii, care se transmit în continuu din generaţie în generaţie?… Cum s-o fi numit oare fiinţa care l-a iubit cel mai mult pe Panait când era mic?… Dar fiinţa pe care Ady o va iubi cel mai mult?…
XVIII. ELENA AMAN-BăLCESCUtc “XVIII. ELENA AMAN-BăLCESCU”
1837-1860
Costake Aman era om călătorit şi cu multă ştiinţă de carte. Îl ajutase ani de zile pe tatăl său în ale negustoriei, aşa că mi-l închipui o minte pozitivă, ce n-ar fi fost prea pornit să creadă în superstiţii… Când s-a hotărât, aşadar, Mariţa lui să ia de suflet o fetiţă ca să nu-i mai moară copiii de mici, sunt convins ca va fi zâmbit cu îngăduinţă, dar prea mare nădejde nu cred că a tras din asta, şi când a simţit că moare fără copii, va fi fost şi mai îndurerat… ştia el că Mariţa lui va fi mamă în curând, dar nu va muri oare şi copilul acesta de mic, aşa ca Dimitrache şi ca ceilalţi doi?…
…şi a închis ochii Costake într-o zi de noiembrie a anului 1836, când împlinise de curând 35 de ani, iar pe Leana lui, copil postum, născută în ziua de duminică 28 februarie 1837, nu i-a mai fost dat să o vadă… şi Leana a trăit!… În schimb, maică-sa Mariţa cred că creştea inima în ea când o privea cum se face din an în an tot mai mare şi mai frumoasă.
Mariţa se remăritase cu Costache Orăscu, şi, din nou, toţi copiii pe care îi năştea îi mureau de mici, la fel ca şi ai lui Aman pe vremuri… Bietul Orăscu era parcă deznădăjduit, şi se uita parcă cu ciudă la Leana, ca şi cum ar fi avut vreo vină, sărăcuţa, din faptul că trăia.
Ne-a rămas o scrisoare de la ea, de când avea 15 ani, prin care-l felicita pe Costache Orăscu de ziua lui.331  Am citit-o cu mare atenţie, căci este tot ce ne-a rămas de la ea. O scrisoare drăguţă, o compoziţie afectuoasă de şcolar, scrisă într-o franceză stângace, şi compusă într-un stil naiv şi cu fraze convenţionale… Am reţinut însă un fapt semnificativ… Fata nu iscăleşte „Leana” şi nici „Elena Aman”, ci „Elena Orescu”.
Am stat mult şi m-am gândit… De ce fel de copilărie să fi avut parte Elena?… A avut un trai uşor, este evident; nu i-au lipsit, desigur, nici guvernantele nemţoaice şi franţuzoaice, nici dascălii de pian, de pictură, de literatură… Dar oare numai în atâtea constă fericirea unui copil?… Că maică-sa o iubea pătimaş, nu mă îndoiesc… În scrisoarea către tatăl ei vitreg, Leana îl numeşte „cel mai drag dintre părinţi” pe care ar voi să-l înalţe „pe cel mai ridicat tron din lumea aceasta”… Se vede clar că fata nu a dus lipsă de nimic, şi, chiar dacă Costache va fi avut ciudă pe ea, a fost totuşi un bărbat prea delicat ca să i-o arate în vreun fel.
Şi cu toate acestea, din scrisoarea Leanei lipseşte parcă ceva… lipseşte acea izbucnire spontană de afecţiune, atât de naturală la un copil de 15 ani… îndrăgit de un părinte drag… Nu… nu a fost scrisă din suflet… Oare lui Costache Aman, dacă ar fi trăit, tot aşa i-ar fi scris?… Sunt convins că nu i-ar fi scris deloc, dar că s-ar fi aruncat într-un gest spontan de gâtul lui şi l-ar fi acoperit cu sărutări…
Am o vagă impresie că Elena Aman a râs foarte puţin în viaţă… Tocmai ea, fiica Mariţei, atât de veselă din fire; mama lui Netty, atât de veselă şi ea (nu am cunoscut pe cineva să ştie să râdă mai inteligent ca bunică-mea Netty). Nici din cele două tablouri rămase de la ea, nici din scrisoarea către Costache Orăscu, nu se surprinde vreun semn de veselie… Ochii ei frumoşi te privesc cu gravitate, aproape cu tristeţe, aş putea spune…
Cine ar bănui, citind fraza ei atât de copilărească, că peste numai nouă luni Elena avea să-şi serbeze nunta, cu un domn grav şi serios, având aproape de două ori vârsta ei (Elena avea 16 ani şi el douăzeci şi nouă). Nu-l cunoscuse până atuncea… Venise o singură dată la Craiova, o văzuse, o plăcuse şi o ceruse… Ce sentimente îi putea inspira bărbatul acesta venit din Ţara Turcească, slab, încruntat, cu figura osoasă şi barba neagră? Pe vremea aceea însă nimeni nu le întreba pe fete de sentimentele lor… Elena s-a supus tăcută şi s-a lăsat docilă dusă în faţa altarului… Este însă bine, cred, să începi viaţa fără iluzii… că pe urmă toate surprizele ce vin sunt plăcute… şi astfel, Leana noastră a constatat în curând că soţul ei, Barbu Bălcescu, era un om bine făcut, fin, cult, elegant, dansând minunat, şi priceput la toate… Sunt încredinţat că a reuşit repede să-i cucerească stima şi poate chiar afecţiunea… dar va fi reuşit el oare să-i aducă şi un zâmbet pe buze?… cine mai poate şti astăzi?…
Barbu Bălcescu o iubea ca pe un copil şi nu-i refuza nimic… cele mai scumpe toalete, bijuterii, trăsură de lux, nimica nu era prea scump pentru Elena lui… Mi-o pot închipui foarte bine trecând pe străzile bolovănoase ale Craiovei în faetonul elegant, în formă de spirală, al domnului Barbu Bălcescu, unul din cele mai marcante personaje ale Craiovei secolului trecut… Zoe Mandrea vorbeşte cu o deosebită mândrie de faetonul acesta în amintirile ei. Pe capră, Matiaş vizitiul, în livreaua lui albastru-deschis, reuşea cu mare greutate să stăpânească cei doi armăsari negri şi focoşi… Bălcescu o scotea în lume, şi Elena, cu frumuseţea şi fineţea ei, cucereşte repede toată simpatia societăţii craiovene… se pare că a fost decretată „cea mai bună valsatoare” a Craiovei mondene din vremea ei… Fericirea îi surâdea din plin şi cred că începuse şi ea să surâdă…
La un an după căsătorie a avut un băiat care însă nu i-a trăit, apoi în anul următor pe Olga, apoi pe Zoe, apoi încă doi copii ce n-au trăit, şi, în fine, în noiembrie 1859, pe bunică-mea Netty. Anul şi sarcina!… Elena nu se bucurase niciodată de o sănătate de fier, şi atâtea naşteri au slăbit-o repede.
Puţin înainte de a rămâne din nou însărcinată cu bunică-mea, Elena a căzut pe scară şi şi-a fracturat un genunchi… Organismul ei decalcifiat de atâtea sarcini nu a rezistat. Dacă mai ţinem seama şi de stadiul primitiv în care se găsea pe atunci ştiinţa medicală, e uşor de înţeles că această banală fractură i-a putut fi fatală. Leziunea i-a degenerat într-o tuberculoză osoasă; biata femeie, din nou gravidă, nu mai putea părăsi patul… Genunchiul se umflă şi supurează într-una… Barbu o îngrijeşte cu un devotament exemplar, dar zadarnic; sărmana Elena se chinuieşte îngrozitor şi se simte tot mai slăbită… îşi duce totuşi sarcina până la capăt, dar naşterea a anemiat-o şi mai mult şi boala i se agravează brusc… Mariţa şi Barbu veghează neîntrerupt la patul ei, dar deznădejdea lor e neputincioasă; piciorul începe să se gangreneze şi medicii pretind amputarea neîntârziată, dar Elena nici nu vrea să audă… Tocmai ea, „cea mai bună valsatoare a Craiovei?”… Mai bine moartă decât schiloadă!…
…Şi astfel, în ziua de vineri 7 februarie 1860, fetiţa aceasta blândă şi frumoasă, care nici 23 de ani încă nu împlinise, închide ochii pentru totdeauna, lăsând în urma ei o mamă nemângâiată, un soţ dezolat şi trei fete orfane, a căror poveste o veţi afla în capitolul următor.
Mormântul ei a fost săpat în curtea bisericii Mântuleasa, lipit de peretele de sud al acesteia, perete pe care s-a aşezat o placă de marmoră; locul exact al mormântului nu se mai poate identifica astăzi, iar îngerul de marmoră ce veghea asupra mormântului a dispărut332 .
În conacul de la Bălceşti se păstrează un tablou al Elenii la 16 ani, atribuit, pare-se, lui Lecca. Te frapează curăţenia şi frăgezimea acestui chip minunat.
Un al doilea tablou, mult mai reuşit, pictat probabil de unchiul ei, Theodor Aman, prin 1858, s-a păstrat în casa noastră din Dobriţa până în 1946, când a dispărut. Bănuiesc că cineva a avut nevoie de o ramă pentru fotografiile de familie, şi că pânza s-a grăbit să o distrugă. Nu ne-a rămas decât o fotografie, destul de slab reuşită a acestui tablou, dar e de ajuns pentru a ne da seama cât a fost de frumoasă tânăra Leana, cu ochii ei migdalaţi, mari şi blânzi, aceiaşi ochi greceşti ca şi ai bunică-sii Zamfiriţa Aman, moartă şi ea tot în floarea tinereţii, ochii aceştia care te vrăjeau cu dulceaţa lor misterioasă.
Multe ore mi-am petrecut în copilărie iscodind acest portret cu zâmbetul lui misterios, ovalul acela minunat prin regularitatea lui, tenul alb şi roz ca petala de trandafir (tenul mamă-sii Mariţa), gura mică şi dulce pe care bănuiai o urmă de surâs, trist şi obosit, părul negru şi bogat, despărţit în două la mijloc şi care îi dădea o vagă asemănare cu Elena Cuza… O fi înţelegând Elena oare, de acolo de unde se va fi aflând astăzi, cât de mult a iubit-o strănepotul Gabriel, câte ar avea să-i spună dacă ar putea vorbi cu ea?…
XIX. COPILăRIA FETELOR BăLCESCUtc “XIX. COPILăRIA FETELOR BăLCESCU”
Vieţile celor trei fetiţe ale lui Barbu şi ale Elenii sunt atât de strâns împletite între ele, încât nu se poate vorbi despre una fără celelalte două. Au crescut în aceeaşi casă, au primit aceeaşi educaţie, aceeaşi cultură, au împărtăşit aceleaşi bucurii şi aceleaşi suferinţe, şi de asta s-au iubit aşa de mult şi au trăit aşa de unite până la sfârşit.
Copilăria fetelor Bălcescu s-a desfăşurat într-un cadru în care luxul şi fastul, pe de o parte, privaţiunile şi suferinţele, pe de alta, s-au confruntat în permanenţă, şi din acest clar-obscur, din această izbire de contraste, au rezultat trei caractere diferite, trei mlădiţe plăpânde, Olga, Zoe şi Netty, din a căror înmănunchiere a rezultat o voinţă unică şi puternică: Fetele Bălcescu.
Fastul şi bogăţia le-au dat posibilitatea de a se cultiva, de a cunoaşte şi de a preţui binele şi frumosul, în timp ce lipsurile şi privaţiunile le-au deprins cu renunţarea, le-au dezvoltat energia şi curajul, le-au mărit rezistenţa la greutăţile vieţii. Dacă mediul luxos le-a stilat, le-a manierat, le-a dezvoltat bunul gust, le-a făcut să capete un adevărat cult pentru politeţe, apoi umilinţele şi mizeriile îndurate le-au făcut înţelegătoare la durerile altora, înăbuşind în ele orice tendinţă de trufie, de cochetărie sau de sfidare, aşa încât clasa socială căreia i-au aparţinut le-a creat numai obligaţii, nu şi pretenţii.
Inimile lor de copil au cunoscut, pe de o parte, dragostea fără margini a bunicilor, iar, pe de alta, ura şi persecuţiile unei maştere crude, şi astfel au devenit în acelaşi timp receptive la afecţiunea celor buni şi indiferente la ura celor răi. La o vârstă fragedă, când alţi copii îşi închipuie că au dreptul la toate, sufletele lor maturizate din timp erau deja călite la şcoala înţelepciunii şi, totuşi, entuziasmul şi generozitatea nu le-au părăit niciodată, căci fetele Bălcescu n-au cunoscut nici blazarea, nici descurajarea, nici gândurile ascunse.
Atmosfera în care s-a desfăşurat copilăria celor trei fete a fost aşa de viu descrisă de pana talentată a celei mijlocii, Zoe333 , încât nu mai pot adăuga nimic de la mine, ci mă voi mă voi mărgini la spicuiri din cartea ei (toate textele între ghilimele sunt citate din această carte).
„…de moartea mamei nu-mi reamintesc decât că toţi plângeau şi ne compătimeau pe noi, cele trei fetiţe rămase atât de tinere fără mamă, căci cea mai mare dintre noi era în vârsta fragedă de cinci ani. Bineînţeles că pe vremea aceea nu ne dădeam încă seama de nenorocirea noastră…”
Încă de când trăia mama lor, avuseseră o guvernantă, Mademoiselle Berta Noel, care la gătea în zilele de sărbătoare:
„…ca pe nişte păpuşi, urcându-ne pe rând pe un scaun pentru a ne putea dichisi mai uşor, şi-mi aduc aminte că vedeam cu plăcere cum ieşeau pantalonaşii cu volănaşe de sub fustioarele scrobite ce stăteau departe de cap, înfoite ca corola unui crin… apoi ghetuţele poloneze înalte şi cu ciucuri, guleraşele de horbotă… parcă revăd trăsura noastră lungă şi elegantă, care ne aştepta în curte, în faţa scării, iar armăsarii negri nechezau şi se zbuciumau cu neastâmpăr, încât cu greutate îi stăpânea vizitiul ungur Matiaş, care stătea pe capră mândru ca un rege, ţinând în mână biciul în locul sceptrului. La zile mari purta livreaua albastră ca cerul, împodobită cu nasturi de argint poleit, pantaloni scurţi, jambiere albastre şi cocardă la joben…”
Din nenorocire, echipajul acesta elegant distona cu uliţele mizere ale Craiovei din vremea aceea, cu bolovani ascuţiţi, vara pline de praf şi iarna de noroi. Trăsura ajungea la poarta grădinii Bibescu, unde păzeau doi dorobanţi călări; fetiţele coborau cu guvernanta lor şi se plimbau cuminţi pe aleile parcului.
Domnişoara Berthe a fost în curând înlocuită cu o guvernantă excepţională, Mademoisille Camille, o admirabilă pedagogă, cultivată şi voiajată, bună muziciană, dar mai ales foarte ataşată, iubind fetiţele ca pe proprii ei copii; caracterul ei frumos le-a prins mult bine fetelor, în zilele triste care au urmat.
Într-o zi s-a auzit vorbindu-se că Barbu se va recăsători… Toată lumea era revoltată, până şi servitoarele, dar cea mai mâhnită a fost Mariţa, bunica lor, care le lua pe genunchi şi nu mai contenea plângând şi dezmierdându-le.
În ziua aceea, fetele lui Bălcescu, în faţa cărora toată lumea se dase până atunci la o parte când se plimbau în parc, au căpătat o lecţie de modestie… Deşi îmbrăcate şi gătite frumos, nimenea nu le lua în seamă, căci toate privirile erau aţintite asupra frumoasei mirese334 … Din ziua aceea a început calvarul: uşa spre camera părinţilor a fost zăvorâtă; Sultana şi cu Anica nu mai pridideau cu spălatul şi călcatul dantelelor, volanelor şi volănaşelor noii lor stăpâne, iar copilele rămâneau uneori neprimenite cu săptămânile. Când intra mama vitregă în camera lor, veselă şi zgomotoasă, răsfăţată ca un copil, le azvârlea cât colo cărţile întinse pe masă: „Mai lăsaţi-mă în pace cu atâta învăţătură, că doar n-o să vă faceţi profesoare!…”
Într-o zi a venit acasă cu un gherghef mare şi a întins pe el o şuviţă lungă de canave, ce trebuia acoperită toată cu broderii în punct de cruce, câte treizeci de centimetri pătraţi de fată pe zi. Se hotărâse să-şi acopere o garnitură completă de mobilă de salon cu aceste broderii.
„…O!… Mobilele acelea de tapiserie… metri peste metri de broderie, tot în acelaşi model… cu câte lacrimi de copii plictisiţi şi obosiţi nu au fost udate, şi cu câtă nepăsare se aşeza lumea pe rezultatele muncii noastre!…”
Pe Mademoisille Camille o punea între timp să-i facă lectură din diferite romane ieftine335 , pe când ea stătea lungită pe canapea, şi fetele înţepau punct după punct pe broderia aceea interminabilă. Romanele conţineau adeseori pasaje destul de libere, şi când îi atrăgea franţuzoaica atenţia că sunt de faţă fetiţele, o liniştea: „Nu te îngriji, sunt prea mici şi nu pricep nimic”. În schimb, dacă făceau vreo copilărie sau vreo greşeală, le pedepsea aspru: „Sunteţi destul de mari ca să ştiţi prea bine ce faceţi!” Îl defăima în faţa lor fără nici o sfială pe Barbu, pe „Tata”, care pentru ele avea toate calităţile din lume… Micuţele încremeneau.
„…Adesea se uita lung la noi, pe când lucram la blestematul acela de gherghef, cu pieptul slab aplecat peste lucrul nesuferit, şi-şi făcea cruce; altă dată ofta:
– Doamne, Domnişoară Camille!… Mă vezi dumneata pe mine peste câţiva ani, încă tânără şi frumoasă, cărând maimuţele astea după mine prin baluri ca trei cozi?… Dar cine le va lua?… Coroană de aur să le pună bietul Bălcescu pe cap, şi tot degeaba are să fie!…
Ni se urca sângele în obraz, dar tăceam… Din ziua aceea nea rămas porecla: cele trei cozi…”
Între timp, bunica lor, Mariţa, tot cerea socoteală lui Bălcescu de averea fetelor rămasă de la răposata Leana, mama lor, avere pe care acuma o risipea în neştire pentru a întreţine luxul nebunesc al străinei… Se iviră în curând neînţelegeri cu familia, care au dus-o până la ruptura relaţiilor, şi Barbu a interzis atunci copilelor să meargă la bătrâni; bunicii lor cei dragi erau adeseori insultaţi chiar în prezenţa fetelor… Erau supravegheate ca deţinutele şi nu mai puteau merge nicăieri, la nici o prietenă, la nimeni. Nici măcar guvernanta nu avea voie să iasă din casă, afară de duminica, când i se permitea să meargă la biserică, şi când se repezea întotdeauna pe furiş la bătrânii Orăscu şi le aducea veşti de la fetiţe, iar aceştia o încărcau cu fel de fel de bunătăţi: smochine, alune, stafide, nuci… pe care le ascundea iarna în manşon şi vara în umbreluţă şi le aducea sărmanelor orfane fără să ştie nimeni. Nimeni nu se mai îngrijea de ele şi adeseori le lipsea lucrurile cele mei trebuincioase. Pe părinţi, numai la masă îi vedeau:
„…Locul nostru era la capătul mesei, alături de guvernantă, iar feciorul, adeseori trecea cu bucatele cele mai bune, fără a ne servi şi pe noi, ba de mai multe ori se întâmpla ca Mama Vitregă, pentru a mulţumi pe prietenele ei când acestea lăudau vreo mâncare peste măsură, poruncea feciorului să păstreze mâncarea şi s-o ducă acasă la dânsele… iar noi ne alegeam numai cu mirosul bucatelor…”
Îmi amintesc o scenă povestită de bunică-mea Netty: Într-o zi, nu mai ţin minte ce mâncare era, dar fusese lăudată ca de obicei, peste măsură, şi bietele fetiţe iarăşi avuseseră parte numai de miros. Deodată se aude glasul sfios al Olgăi: „Este adevărat că e aşa de bună?…” Consternare generală: le era strict interzis fetelor să vorbească la masă… musafirii au prins însă de veste şi au trebuit să fie servite şi cele mici.
Mama Sultana şi Anica, vechi roabe de casă, fuseseră alungate, şi în locul lor se aduseseră slugi noi, credincioase străinei, care simţeau că-i fac pe plac amărând viaţa copilelor cu fel de fel de intrigi şi pâre. La masă le lăsau nemâncate şi iarna la lăsau fără lemne încât trebuiau să-şi care singure pe furiş din pivniţă. O săptămână întreagă li s-a servit numai mazăre bătută, la prânz şi seara, zi de zi, mazăre şi iar mazăre… Fetele nici nu se mai atingeau de ea şi-şi potoleau foamea cu mere şi cu halva.
Singura afecţiune pe care o păstraseră în casa părintească era Mademoisille Camille, care nu putea fi concediată, căci avea contract cu Barbu de pe vremea când trăia Elena. Ea le aducea veşti de la bunici şi le povesteau cum se bucurau bătrânii când o vedeau venind duminica pe furiş. Când plecau părinţii la teatru sau la câte o petrecere, se aşeza lângă sobă şi fetiţele pe covor în jurul ei şi vorbeau mult împreună despre sărmanii bunici.
Zilele de naştere şi onomasticile fetiţelor treceau neobservate, dar la ziua de naştere a Blanşinetei, căţeluşa favorită, împopoţonată şi parfumată a mamei vitrege, s-a servit tort şi şampanie.
Singura satisfacţie şi-o găseau în studiu; învăţau fără întrerupere ca să treacă vremea mai uşor, şi Domnişoara Camille avea o întreagă ladă de cărţi, cărţi de ştiinţă şi de literatură, cărţi de mineralogie, botanică, zoologie, călătorii… cărţi cu gravuri colorate, în care se adânceau cu voluptate.
La o vreme, bunica, deznădăjduită că nu-şi va mai vedea nepoatele, recurse la un şiretlic; spunea cui voia s-o asculte, că nemaiavând moştenitori, se hotărâse să lase toată averea unei mănăstiri. Zvonul a ajuns până la urechile lui Bălcescu, şi într-o zi fetiţele s-au trezit chemate de tatăl lor, care le-a anunţat că au din nou voie să-şi vadă bunicii. Din ziua aceea, calvarul de acasă a devenit suportabil, ier fetele îşi împărţeau timpul între învăţătură şi vizite la bunici, care în răstimpul acesta îmbătrâniseră mult, dar şi fetiţele slăbiseră şi se ofiliseră, cât pe aci să dea în oftică.
Trei evenimente fericite veneau an de an să marcheze monotonia vieţii lor amărâte:
Primul eveniment fericit din an era Culesul viilor; cu câtă nerăbdare se îmbrăcau ele în dimineaţa când trebuiau să plece la vie; o căruţă braşovenească acoperită cu muşama şi înhămată cu doi cai murgi, bătrâni şi blânzi, le aştepta în curtea bunicilor. Le era mai dragă căruţa aceea rustică decât toate faetoanele elegante cu vizitii în livrea din casa tatălui lor… Toată familia încăpea în căruţa aceea mare, şi bătrâna Mama Bălaşa nu uita niciodată nici coşul cu merinde.
Ziua petrecută acolo la vie, în aerul curat de la ţară, cu parfumul natural al plantelor, cu soarele cald de toamnă, era o adevărată desfătare pentru cele trei orfane… La întoarcere, nu uitau niciodată să aducă şi un coş mare de struguri, dar de ocăreală tot nu scăpau: ba că au stat prea mult, ba că par înfierbântate şi vor răci şi dacă se îmbolnăvesc la va trimite la spital… şi toate astea pentru câţiva struguri… ce calici mai erau şi bătrânii aceştia!… Fetiţelor li se urcau lacrimile în ochi.
Al doilea eveniment fericit din an era Revelionul, care se serba în casa unchiului Alecu Dăljeanu… Ce mulţi invitaţi! Ce veselie!… Alecu avea şi el o fată, pe Marie, care avea şi ea o mama vitregă; asta a apropiat-o mult de fetele Bălcescu: „Iubita noastră verişoară Marie”, se exprimau fetele de câte ori vorbeau despre ea.
Câte bunătăţi nu se serveau la masa aceea… bucate care în casa părintească doar li se treceau pe sub nas, aci li se ofereau la discreţie: salămuri gustoase, limbi afumate, şuncă albă şi trandafirie, gelatine cu fisticuri, garnisite cu fructe zaharisite, cataifuri blonde şi poleite… dar mai ales catedrala aceea uriaşă de nougat din mijlocul mesei, cu turnuri împodobite cu tot felul de fructe din zahăr colorat, cu fetiţe roze ieşind din nişte trandafiri albi, întocmai ca balerinele din fustişoarele lor… totul acoperit cu o ploaie de fire aurite din beteală de caramel… fructierele cu smochine grase, curmale lucioase şi lipicioase, portocale, migdale, stafide, şi câte alte dulciuri bune!…
Fetele şedeau la un capăt al mesii cu verişoara lor Marie, veselindu-se sub ochii binevoitori ai bunicilor şi ai rudelor… Într-un an, exact la miezul nopţii, în clipa când toţi cei din casă se întreceau în urări de „Sănătate!” şi „La Mulţi Ani”, Micuţa Netty, în vârstă de numai şase ani, se ridică în picioare, şi închinând paharul greu de şampanie ce tremura în mânuţa ei plăpândă, strigă: „Să trăiască toţi din casa asta unde petrecem şi noi!”…
Îşi poate oricine închipui mişcarea ce se făcu printre oaspeţi. Un „Uraa” asurzitor porni din toate piepturile şi: „Să trăiască gura adevărului!…”
„…Unchiul Alecu şi bunicii aveau ochii plini de lacrimi…”
Când suna ora două din noapte, fetiţele se îmbrăcau şi plecau acasă cu careta Mamii-Mari.
„…Vai, ce bine se potrivea frigul aspru de afară, cu cel ce se întindea acum peste sufletele noastre, gândindu-ne la ceea ce ne aştepta acasă!…”
În sfârşit, al treilea eveniment erau Sărbătorile Paştelui. O săptămână întreagă înainte se ţinea postul cel mai strict, iar seara mergeau cu bunicii la danii la biserica Mântuleasa, unde erau îngropaţi străbunicul Panait şi mama lor Elena. Strada Unirii era încă slab luminată pe vremea aceea şi fetele se trezeau deodată din întunericul străzii în curtea bisericii unde licăreau cu sutele lumânările credincioşilor. E uşor de închipuit emoţia resimţită de aceste trei inimioare curate la adierea răcoroasă a vântului de April, la sunetul clopotelor, la mirosul de ceară al lumânărilor amestecat cu fumul de tămâie şi cu mireasma zambilelor, liliacului şi tămâioarelor, ce umpleau toată biserica… ascultau cântecul monoton al dascălilor şi litaniile triste ale „prohodului”, cântat de corul credincioşilor… Care dintre noi nu s-a cutremurat în copilărie la izbucnirea acelui:
Primăvara dulce!
Fiul meu prea dulce!…
Cine n-a simţit lacrimi în ochi la acest ţipăt al Firii însăşi?
Apoi babele acelea, care nu mai conteneau cu mătăniile, incomodând pe toată lumea cu râvna lor de a-şi mântui sufletele… copiii neastâmpăraţi care se hârjoneau printre picioarele credincioşilor… Daniile nu ar fi fost danii dacă aceste amănunte ar lipsi din decor… aşa a fost pe vremea bunicii, aşa a rămas şi astăzi după un secol şi mai bine.
În Vinerea Paştelor se spovedeau, mărturisindu-şi „păcatele cele multe şi grele”, şi când veneau acasă îşi cereau iertare de la tatăl lor şi de la Mama Vitregă (ele, ei!…)… Sâmbătă dimineaţa se împărtăşeau şi apoi luau ceaiul la bunici, în casa bătrânească ce le era atât de dragă; toată lumea le felicita că se împărtăşiseră: „Astăzi sunteţi ca îngerii!…”
Când au mai crescut fetele, au început bunicii să le ducă la teatru, unde erau abonaţi şi aveau loja lor. Toamna când venea programul stagiunii, şi-l rupeau din mână ca să vadă ce piese noi se vor mai juca (toate din şcoala romantică, cu nume senzaţionale). Trupa din Craiova trecea pe atunci drept una dintre cele mai bune din ţară. Cu cât entuziasm n-au aplaudat ele pe frumoasa Maria Theodorini şi pe sora ei Stavreasca în rolurile de tragedie clasică… pe intrigantul Serghie, pe amorezul Theodorini, directorul trupei, pe nobilul Embace, comicii Tănăsescu şi Anartin…
… Atunci s-au împrietenit ele cu Elena, fiica Mariei Theodorini, de o vârstă cu ele, şi care avea să devină una dintre cele mai celebre cantetrice din acea vreme.
Domnişoara Camille se măritase, şi fetele aveau acuma o madamă nemţoaică, o femeie grosolană şi brutală, atât de rea, încât singura lor bucurie era seara, când o auzeau retrăgându-se în iatacul ei, pentru ca a doua zi să audă din nou cheia scârţâind în broască şi să reînceapă viaţa cea grea. Continuau să înveţe franceza cu Monsieur Auguste şi pianul cu Doamna Bazelli, mama cunoscutei profesoare Eugenia Bazelli, pe care am apucat-o şi eu.
Lectura, studiul şi pildele înălţătoare ale eroilor din cărţi erau singurele forţe care le susţineau moralul în faţa urâciunilor din casa părintească, şi le făceau să suporte viaţa lor chinuită, mai ales că acuma dormeau cu madama într-o cameră, iar lecţiile şi le făceau într-o cameră ce da în pridvorul deschis, aşa că aproape în toate iernile răceau. Odată, Zoe, cea mai plăpândă dintre ele, a răcit aşa de rău, încât şapte luni în şir nu s-a oprit din tuşit… când s-a arătat Madama îngrijorată de soarta ei, Mama Vitregă i-a răspuns în auzul fetelor: „Lasă, Madamiţo, că dacă o muri Zoe, din mila Domnului ne mai rămân două!”
În vara următoare le-au luat bunicii la Mehadia şi nu mică le-a fost bucuria, la întoarcere, aflând că tatăl se despărţise de nefasta lui soţie, că aceasta plecase pentru totdeauna din casa lor.
„…Întoarcerea în ţară fu o clipă de fericire desăvârşită!… Cu câtă bucurie urcarăm scara!… Tata nu era acasă, iar noi alergam prin odăile golite… Ce schimbare!… Tot ce era al Mamei Vitrege dispăruse… nimic nu ne mai amintea de dânsa. Eram stăpâne acuma… Paturile noastre ni le aşezase două câte două în fiecare odaie, iar Tata se mutase în iatacul cel bun… şi ce curat şi drăguţ era totul… ! Dar iată că se aude un zgomot… câinele latră vesel… E Tata!… Tata, care vine spre noi cu braţele întinse… Cu ce bucurie ne-am aruncat toate de gâtul lui, sărutându-l, râzând şi plângând totodată!… «Vă uitasem!» ne spuse el, «dar acuma o să vă fiu un tată bun şi o să fim tot împreună… »”

Din ziua aceea a început pentru fetele Bălcescu o viaţă nouă… Barbu s-a grăbit să concedieze pe Madama cea rea şi, până să găsească o pedagogă la înălţime, s-a ocupat chiar el de fete, dându-le lecţii de limba şi literatura română, citind şi comentând împreună pe autorii noştri clasici, dintre care cei mai mulţi, contemporani cu Barbu şi foşti revoluţionari de la 1848, erau buni prieteni cu acesta şi corespondau cu el… Apoi lecţii de literatură franceză după cursul lui Lamartine… lecţii de desen, la care Barbu avea un deosebit talent… Bălcescu s-a dovedit un admirabil pedagog; sever, binevoitor şi sigur de cunoştinţele sale. La pictură le-a luat profesor pe Salagianu… la canto pe Keller… le urmărea de aproape progresele la pian… În toată Craiova era dată ca exemplu educaţia pe care o primeau fetele sale…
Curând însă, Barbu Bălcescu, ai cărui nervi fuseseră supuşi în ultimii ani la solicitări atât de dure, a căzut greu la pat… Fetele se întreceau care de care să-l îngrijească… Din cauza boalei nu mai putea câştiga bani… jena financiară se făcea tot mai simţită, şi o nouă eră de privaţiuni a început pentru fete… Tatăl devenise aşa de nervos, atât din cauza lipsurilor cât şi a boalei, încât cel mai mic zgomot îl supăra… nu putea suferi să audă vorbă în jurul său, şi fetele învăţaseră alfabetul surdo-muţilor ca să se poată înţelege între ele… În primăvară, Barbu a început să se întremeze şi în curând lucrurile au reintrat în normal…
Peste câtva timp s-a îmbolnăvit însă Bunicul, şi fetele au fost iarăşi greu încercate… În vară au plecat bătrânii la băi la Ischl, în Alpii Austriei, şi le-a luat şi pe ele, împreună cu noua lor guvernantă Eliese Ziegelert, o persoană distinsă şi rafinată, care a ştiut să cultive la ele gustul frumosului… Era prima lor călătorie în marile metropole civilizate: Budapesta, Viena, care nici pe departe nu aduceau cu Craiova cea primitivă. Călătoria pe Dunăre a fost un adevărat prilej de desfătare… Viena cu muzeele ei, cu Volksgartenul, unde Eduard Strauss fermeca întreaga capitală cu arcuşul său maestru… Opera cu baletul ei…
„…Tot ce vedeam ne încânta ochiul şi inima şi se întipărea pentru totdeauna în mintea noastră, neimpresionată până atunci, dar bine pregătită prin studii şi lecturi pentru a pricepe şi aprecia… De atunci ne-a fost dat de multe ori a călători cu persoane culte şi rafinate, dar niciodată nu am mai resimţit cu atâta putere beţia aceea ce ne cuprinsese la primul nostru contact cu Occidentul civilizat…”
În iarnă şi-au continuat studiile şi şi-au dat chiar concursul la un concert de binefacere; Olga şi Netty la pian, Zoe canto. Au început să ia lecţii de italiană şi de dans… şi pe nesimţite s-au trezit ieşind în lume; la început la vara lor, Irina General Lupu, iar după dânsa la alte rude şi familii prietene.
În vara următoare, 1873, s-au îmbolnăvit bunicii grav şi au trebuit să plece cu toţii la Viena, dar acolo nenorocirea a vrut să moară amândoi bătrânii… trupurile au fost aduse în ţară pe Dunăre până la Bechet şi apoi înmormântate la Craiova. Moartea bunicilor marca închiderea capitolului copilăriei fetelor… o rază de soare care se stingea, după ce ani de zile le încălzise inimile în greaua iarnă a anilor de vitregie…
„…Cum am putut să ne credem aşa de nenorocite, câtă vreme îi mai aveam pe Ei?…”

…dar totul are un sfârşit… chiar şi durerile cele mai mari le elimină timpul… tinereţea îşi cere drepturile… şi astfel, fetele Bălcescu, care locuiau acum cu tatăl lor în casa rămasă de la bunici, şi-au făcut în iarna aceea ieşirea oficială în lume. A fost un adevărat triumf… pretutindeni li se arăta simpatie, şi familiile cele mai remarcabile din oraş se grăbeau să le invite la reuniunile lor… Erau răsfăţate şi sărbătorite de toţi şi date ca pildă tuturora. În iarna aceea, 1874, le-a luat mătuşa Sevastiţa la ea la Bucureşti, unde au stat până la Paşte, şi succesul lor în Capitală a fost tot aşa de mare ca şi la Craiova.
„…se dusese vestea despre noi şi la Bucureşti şi aiurea în provincie… bătrânii pretindeau că pentru noi nu se puteau găsi partide destul de importante la Craiova şi ne considerau ca făcând parte din patrimoniul oraşului la care nimeni în parte nu avea dreptul a pretinde… Când sosea un străin şi întreba ce este mai valoros la Craiova, i se răspundea: Grădina Bibescu, biserica Madona Dudu şi fetele lui Bălcescu… :”
Averea moştenită de la bunici le asigura partidele cele mai strălucite, iar suferinţele îndurate în copilărie le-a ferit de fumuri şi, cu toată strălucirea lor, tot modeste au rămas o viaţă întreagă.

Şi acum, ca să încheiem, să-i dăm în final cuvântul tot lui Zoe:
„…Într-o seară de mai, feciorul veni să ne întrebe dacă doream să primim o doamnă străină, care nu voia să-şi spună numele. Dându-i ordin să o introducă, care nu ne fu mirarea văzând că era Dna Maria Langi, fosta noastră mamă vitregă, care rămăsese tot frumoasă, deşi părul îi albise prematur… i se schimbase şi vocea armonioasă de altă dată, care acum avea ceva aspru şi răguşit.
Se opri încremenită în pragul uşii, cuprinzând cu privirea odaia în care ne aflam, privindu-ne cu mirare şi înaintând încet spre noi, cu pasul ei de lebădă care pluteşte peste ape… Rămăsese uimită de tabloul ce i se înfăţişa… Ferestrele erau larg deschise… aerul cald şi dulce al primăverii pătrundea în cameră… candelabrul cu numeroasele lui lumânări era aprins… buchetele de liliac, zambile şi mărgăritar din vaze umpleau salonaşul cu mirosul lor îmbătător; pianul era deschis, iar în perete atârnau portretele bunicilor şi ale Mamei, care ne surâdeau cu blândeţe din cadrul lor poleit… Peste tot în jurul nostru domnea o atmosferă de linişte, de belşug şi de fericire… Noi purtam rochii decoltate de muselină argintie mătăsoasă, rochii lungi şi cu trenă cum se purta pe atunci… părul bine ondulat, ridicat în vârful capului după moda franceză şi lăsând ceafa descoperită… un trandafir prins în piept… eram cât se poate de bine potrivite, şi în avantajul nostru.
– Voi sunteţi?… ne întrebă ea privindu-ne cu mirare. Doamne, cum v-aţi schimbat!… Ce mari v-aţi făcut!… niciodată nu v-aş fi recunoscut!…
Şi într-adevăr, deşi nu trecuseră decât şase ani de când plecase, ne schimbasem totuşi mult, fiind la acea vârstă de tranziţie când treci de la copil la femeie… Nu, nu mai eram copilele acelea nenorocite, veşnic batjocorite, care nu îndrăzneau să ridice capul sau să spună o vorbă de frică să nu stârnească vreun surâs ironic… Eram acuma fericite, iubite, respectate, admirate chiar; căpătasem şi noi înfăţişarea aceea care înfrumuseţează tinereţea ce nădăjduieşte în viitor… strălucirea sufletelor noastre curate ne revărsa lumina peste feţe, dându-ne acea forţă pe care numai încrederea în viaţă ţi-o poate asigura.
Mama-Vitregă auzise mult vorbindu-se de noi, şi ne ceru să-i arătăm desenele, picturile şi broderiile noastre… ne rugă să-i cântăm la pian, să-i cântăm din gură… După ce îi împlinirăm toate aceste dorinţe, oftă amarnic, se sculă şi ne rugă să o iertăm că trebuie să plece… Ne sărută ş trecu înapoi pragul ce pentru prima şi pentru ultima dată îl păşise…
Am auzit că în noaptea aceea i-a fost rău…”
Notă:… şi a fost bine aşa!… Fără mizeriile şi răutăţile acestei maştere denaturate, caracterele lor nu s-ar fi oţelit în aşa măsură şi nu ar fi reuşit în viaţă cu atâta cinste…
Este bună şi ecologia în lumea asta!…
XX. OLGAtc “XX. OLGA”
1856-1940
S-a născut la 15 martie 1856, într-o joi, şi a fost cea mai frumoasă şi mai distinsă dintre toate trei, căci iată cum o descrie soru-sa Netty:
„Totul era aşa de bine chibzuit în făptura ei, că de i-ar fi schimbat vreun pictor ceva să o facă mai frumoasă, ar fi stricat-o… şi avea nişte ochi negri, şi tot clipea din gene, schimbând de expresie, în fiece moment; când dulci, de parcă îţi mângâiau inima cu privirea lor printre genele catifelate, când zglobii, de păreau că-şi bat joc de toţi şi cugetă la cine ştie ce nebunii, când mândri ca de regină, de păreau că nici nu te bagă în seamă”.
Era mică de stat, subţire, mlădioasă, de o cochetărie înnăscută, şi ştia să ţină la distanţă pe toţi curtezanii nepoftiţi… Îmi amintesc de o întâmplare povestită tot de bunică-mea Netty: Un grup de adoratori o aştepta într-o duminică la ieşirea din biserică; Olga iese de la slujbă şi toţi se întrec să o salute respectuos, doar doar i-o lua în seamă… Unul singur rămâne cu pălăria întinsă înainte, cu un gest ostentativ, provocator chiar… Olga e revoltată în sinea ei, dar se face că nu observă nimic şi trece demnă şi liniştită pe dinaintea lor; ajunsă în dreptul celui cu pălăria, simulează miopia, se face că-l confundă cu unul dintre cerşetorii ce se înghesuiau la uşa bisericii şi foarte indiferentă lasă să-i cadă un bănuţ în pălăria pe care acesta o ţinea întinsă, trecând apoi calmă mai departe…
„Deşi nu avea nici 15 ani, când trecea prin oraş în faetonul cel lung al lui Balcescu, cu bustul ei înalt şi pieptul deja format, cu ţinuta maiestuoasă, nu-şi da seama câte văpăi aprindea în jurul ei cu ochii aceia negri şi catifelaţi, cu sprâncenele frumos desenate şi niţel ridicate la mijloc, ca şi cum ar fi fost mirată şi într-o veşnică întrebare că ce va fi în lumea aceasta care se deschidea largă şi frumoasă înaintea ochilor ei de copilă nerăbdătoare…”, scrie mai departe Netty.
Când şi-a făcut ieşirea în lume a fost un adevărat succes… Când îşi făcea apariţia pe la serate, în rochia ei gris-argintată, cu fichiul roşu-spaniol şi cu margarete în păr, ori în rochia roză şi cu fişin de tarlatan alb, sau încă în rochia cea neagră cu dantele albe şi cu funde de saten alb, purtând flori albastre în păr, toţi cavalerii întorceau capul după ea şi-şi disputau un loc în carnetul ei de bal, căci ştia să aprindă adevărate pasiuni cu ochii ei focoşi… la cincisprezece ani fusese deja cerută de trei ori în căsătorie… Bileţelele de amor le înapoia fără a le deschide… asta, ca să nu vorbim despre cei ce suspinau în umbră, trecând de zeci de ori pe sub fereastra ei, doar doar i-o vedea o dată silueta profilându-se peste perdea… Un tânăr sublocotenent, după ce dansase într-o seară cu ea, a păstrat apoi ani de zile, ca pe o relicvă sfântă, mănuşa glacé pe care o purtase în timpul valsului, şi cu care îi înconjurase mijlocul…
O răsfăţată?… O cochetă capricioasă?… O calculată rece cu inima de piatră?… Aceasta să fi fost oare Olga?…
Ia să încercăm să pătrundem neobservaţi în alcovul tinerei fete şi să privim puţin peste umărul ei… Olga scrie… scrie într-una, cu cerneală violetă, pe nişte foi de hârtie ivorie, cusute cu aţă în chip de caieţele… Ce-o fi scriind ea acolo aşa de interesant cu scrisul acela indescifrabil?… Să fie oare scrisori de dragoste?… să fie versuri?… proză literară?… ştiinţifică?… Nici una, nici alta… Olga îşi scrie jurnalul… îşi notează conştiincioasă pe filele caietului toate faptele zilei, emoţiile resimţite, gândurile, îndoielile, impresiile, problemele, planurile de viitor… Să ne ierte indiscreţia… Ştim că e convinsă că nimeni niciodată nu-i va citi aceste însemnări… dar tocmai de aceea îşi permite să fie sinceră, foarte sinceră, anatomic de sinceră… Câtă ţinută!… Ce gândire înaltă, câtă emotivitate, câte scrupule, ce procese de conştiinţă în care predomină obsedant ideea de a fi cât mai cinstită, cinstită şi corectă… emoţiile (şi, slavă Domnului, nu lipsesc) vin pe planul doi… dar câtă emotivitate se degajă totuşi din rândurile acelea înghesuite şi neciteţe… Olga e frivolă?… o calculată rece?… o inimă de piatră?… Da de unde!… Este o sentimentală cum n-au fost două, emotivă, impresionabilă… dar ce bine ştie să-şi controleze atitudinile, să-şi cântărească vorbele, să-şi stăpânească sentimentele… şi iată de ce pare atât de rece şi indiferentă!…
Viaţa în casa părintească îi surâdea din ce în ce mai puţin… pe măsură ce treceau anii, bătrânul Barbu devenea tot mai egoist, tot mai nervos, mai irascibil… reuşise să creeze în jurul său o atmosferă de veşnice discuţii… mai ales discuţiile de la masă cu guvernanta deveniseră insuportabile… Olga se refugiază în lectură şi se silea să înveţe să cunoască viaţa (din cărţi), să se ocupe de pictură (în plină Craiovă picta păduri de brazi pe malul mării), de muzică (dar notele singure, fără contextul vieţii, nu spun nimic…). Nu e greu de înţeles că, în aceste condiţiuni artificiale, Olga nu putea reuşi să-şi găsească o linie, să se descopere pe ea însăşi, să ajungă să descopere ce vrea… Şi totuşi, în această atmosferă aşa de emoţională, succesele ei mondene n-au făcut-o să-şi piardă capul, căci avea din instinct simţul echilibrului, a deosebirii de ceea ce este bine de ceea ce este rău…
Nu avea decât treisprezece ani când îi intrase în cap că era îndrăgostită de un oarecare Boldescu, şi gândul acesta a urmărit-o ani de zile; niciodată nu şi-a dat însă frâu liber sentimentelor; niciodată, prin cel mai mic gest, nu şi-a trădat „marea ei pasiune”, şi cu toate că acest Boldescu era departe de a-i merita încrederea, şi că ea vedea limpede acest lucru, era totuşi hotărâtă să rămână consecventă „sentimentului” ei, şi se ruga în taină pentru el, fiindcă se jurase „să se sacrifice pentru fericirea lui”… Un eveniment neprevăzut (sau prevăzut de ceilalţi) a venit într-o zi să schimbe din temelii acest mare „roman de dragoste”. Împlinise de curând 19 ani când l-a cunoscut în casa verişoarei ei, Ginerăreasa Irina Lupu, pe Petre, un tânăr căpitan, proaspăt întors de la şcoala de cavalerie din Sanmur. Tatăl lui, Ioniţă Gigârtu, luptase sub Tudor Vladimirescu, căruia îi servise ca secretar, şi fusese deputat în divanul Ad-Hoc… Tânărul Petre era un bărbat înalt, bine făcut, mândru, cu o indolenţă orientală în mişcări, „indolenţa leului”, care la nevoie se putea transforma în cea mai crâncenă energie. Deviza lui era „Il faut etre ce que l-on veut paraître”, deviză pe care o purta gravată pe toate obiectele sale, inclusiv armele şi harnaşamentul… S-a îndrăgostit fulgerător de Olga şi s-a grăbit să-i ceară bătrânului Barbu mâna fetii, dar acesta l-a refuzat net. Deşi refuzul lui Barbu l-a durut mult, el nu s-a descurajat însă.
Între timp, Olga, care citise în romanele ei că „o femeie nu iubeşte decât o singură dată în viaţă”, nu vroia să-şi trădeze vechiul, marele ei sentiment. În schimb, îl „admiră” tot mai mult pe Petre „pentru prestanţa lui”. „Cât sunt de demoralizată, să fiu atât de iubită de un om pentru care nu am decât admiraţie!… Alta, în locul meu, ar fi mândră să poată inspira o asemenea pasiune!…” Boldescu, în schimb, îşi uitase jurământul de credinţă cu care o ameţise pe vremuri şi acuma avea o prietenă cu care se distra în văzul lumii. „…Ce mincinoşi sunt bărbaţii şi cât suntem noi de plâns când avem slăbiciunea de a-i crede!… Măcar dacă ar iubi-o pe aceea şi încă ar fi scuzabil… Nu!… Nu-l mai iubesc!… De data asta sunt sigură!…”
Olga îşi făcea un punct de onoare în a-şi călca pe inimă şi începea să viseze la un bărbat demn de ea, pe care să-l poată stima şi de care să fie mândră… Cât despre Boldescu, care simţea că-i scapă frumuseţe de partidă din mână, revenise cu vechile sale stăruinţe pe lângă Olga, şi pretutindeni apărea în calea ei: la teatru, pe stradă, peste tot, dar era prea târziu… Fumurile fetei se evaporaseră.
S-ar putea ca toate aceste analize minuţioase, ale unor aşa-zise „conflicte sentimentale”, să pară astăzi desuete, plicticoase, neserioase chiar, dar cred că orice fată are dreptul să se gândească la inima ei… şi apoi să nu uităm că trăim în plin secol al romantismului.
Petre, în schimb, o iubea cu pasiune, şi la un bal, după ce a dansat toată seara cu ea, a sfârşit prin a-şi declara dragostea. Olga s-a arătat neînduplecată, dar în schimb, în jurnalul ei citim:
„…ţineam să ne explicăm pe faţă, să-i distrug iluziile până nu va fi prea târziu… un bărbat aşa sensibil ca el… Nu vreau să fiu iubită fără a putea iubi în aceeaşi măsură… Nu sunt o cochetă şi nu-mi place să mă joc cu inimile…” şi mai departe: „…mi-era milă de el… ştiu ce este o decepţie şi cât te face să suferi…” sau încă: „…simt cât mă iubeşte… am citit-o în ochii lui… De ce îngăduie Dumnezeu o dragoste atât de puternică, când nu este împărtăşită!… (?)…” În jurnalul ei nu vorbeşte încă decât despre „admiraţia” pe care o simţea pentru distincţia lui, pentru caracterul său nobil, pentru energia sa… şi totuşi, cum rămâneau singuri, nu puteau discuta fără a se înţepa… Ce simpatici mai sunt şi tinerii aceştia îndrăgostiţi!…
Voi trece peste toate paginile din jurnalul cu îndoieli, balanţe, analize (?) sufleteşti… şi, în final, profunda constatare „ştiinţifică” că ea pe Petre îl iubeşte: „…Doamne!… Păstrează-mi inima lui!… Am să-l fac atât de fericit!… atât de fericit!…”
Deocamdată însă bătrânul Barbu nici nu vroia să audă de măritişul fetii sale, pe care tot copil o mai considera… când a intervenit însă ginenăreasa Irina Lupu şi i-a făcut o vizită de două ore, în care nimeni nu va şti niciodată ce au discutat între ei. Olga s-a trezit într-o seară chemată de Barbu, în iatacul său turcesc, şi spre mirarea ei l-a găsit şi pe Petre acolo… Fără un cuvânt, bătrânul le-a luat mâinile, le-a pus una în alta… iar la 11 februarie 1876 s-a celebrat căsătoria.
O nouă viaţă începe acum pentru Olga noastră, care, în noul ei apartament de saten bleu se plictisea singură, fără surorile ei iubite… Petre pleca dis-de-dimineaţă la cazarmă, venea la prânz, mânca ceva în grabă, pleca iar, şi nu revenea decât spre seară… Serile erau însă numai ale lor; citeau împreună, ea îi cânta la pian… dar o teamă îi strângea totuşi inima… În loc să se bucure, ca celelalte femei de copilul ce va veni, avea presimţiri triste pe care încerca zadarnic să le înăbuşe. Este stăpânită de gândul de a-şi ferici copiii… „Nu le voi crea iluzii false, dar voi întreţine în inima lor flacăra sfântă a credinţei…”
Nici atmosfera politică din jurul lor nu era de natură să o liniştească… Ţara se pregătea de război. Trupele din garnizoana Craiova au plecat pe zonă la Grui, pe Dunăre; în sunetele fanfarei care intona Marşul lui Mihai Viteazul, au trecut pe rând dorobanţii, apoi tunarii şi, în fine, roşiorii… A trecut şi Petre în fruntea escadronului său… alămurile sclipeau, crupele cailor luceau, flamurile lănciilor fluturau în vânt… Generalul Lupu le-a ţinut ostaşilor o cuvântare, şi mii de urale i-au răspuns. Olga, în trăsură cu surorile ei, a însoţit mai multe ore în şir coloana. Vine şi clipa despărţirii… Petre, de pe cal, o îmbrăţişează, şi trăsura se înapoiază la Craiova.
Olga îşi petrecea timpul citind, plimbându-se, pictând, făcând muzică… dar toate astea nu reuşeau să-i gonească urâtul singurătăţii şi într-o zi s-a hotărât să-i facă soţului o surpriză şi să-l viziteze pe zonă. A plecat cu trenul la T. Severin şi de acolo a luat o trăsură să meargă la Gruia, când, pe drum, s-a întâlnit cu altă trăsură în care venea Petre, care obţinuse două zile permisie şi se îndrepta grăbit spre Craiova, să-i facă el o surpriză soţiei.
Trupele române urmăreau cu atenţie mişcările Turcului, care devenise mai periculos de când fuseseră sârbii bătuţi. Totuşi, în tabăra română era încă pace şi veselie. Cocoanele veneau destul de des în vizită pe zonă la soţii lor şi luau masa împreună la popota ofiţerilor, în sunetele muzicii militare.
Olga, la Craiova, lucrează la scutecele copilului ce va veni; toamna rece şi vântul de octombrie o demoralizează în singurătatea ei… Războiul bate la uşă; ruşii trec în număr tot mai mare prin ţara noastră… Statul Român cumpără armament… Olga e neliniştită… sănătatea nu e prea grozavă… de câteva ori a scuipat chiar sânge… Îşi face planuri cum să-şi crească copilul… La 21 decembrie 1876 naşte o fetiţă… „E frumoasă ca un înger; o iubesc deja şi simt că redevin copil când mă joc cu ea… o leagăn, îi cânt… uneori aş vrea să o înăbuş în sărutări… Sărmana Mama,… desigur că aşa ne-a mângâiat şi ea!… Simt, în fine, că există o fiinţă căreia îi sunt necesară, care ar fi nenorocită dacă i-aş lipsi… această fiinţă este Giulia mea…”
La 9 mai 1877 se declară războiul şi Petre pleacă de pe zonă pe front… Zoe se măritase şi ea şi plecase cu soţul la Bucureşti, iar Olga rămăsese singură cu bătrânul ei socru, boierul Ioniţă, şi cu sora acestuia… E tristă şi neliniştită… Se ocupă de copil, scrie, face muzică… scrisorile tandre, pasionate, afectuoase ale soţului o fericesc… Nervozitatea acelor zile nesigure (Olga aşteaptă şi un al doilea copil) se resimte şi în jurnalul ei; uneori scrie: „Dimineţile frumoase au o influenţă aşa de puternică asupra mea; uneori simt nevoia de expansiune; un nou izvor de viaţă ţâşneşte parcă atunci din inima mea; iubesc tot ce mă înconjoară, aş vrea să alerg, să cânt, să respir tot aerul dintr-o dată…” iar alteori: „…plouă cu găleata, cerul e cenuşiu, pe jos, noroi… sunt singură, tristă, enervată, bolnavă… nu am pe nimeni căruia să-i pot deschide inima…”
Un comitet de doamne activează pentru înfiinţarea unui spital de răniţi la Craiova, şi Olga, bineînţeles, face şi ea parte din comitet.
Petre cere să fie transferat în linia I… „Gurile rele pretind că este o dovadă că nu mă iubeşte, dar eu sunt convinsă de contrariu, căci ştiu că numai simţul datoriei l-a putut hotărî să plece, şi cu toată dragostea, cu toată teama mea, nu am curajul să-l împiedic să facă ceea ce eu însumi aş face în locul lui…” Bravo, Olga!…
La începutul anului 1878 mai are o fetiţă, pe Alissa… De curând aflase despre capitularea Plevnei, şi acuma Oastea română se întorcea biruitoare sub comanda generalului Cerkez… S-a reîntors şi Petre, … „Sunt fericită că mă iubeşte mereu!” notează ea la 13 octombrie 1878… Nu bănuia ce îi va fi dat să înscrie pe pagina a doua a aceleiaşi file din Jurnal… acesta se întrerupe timp de aproape două luni, pentru ca la 4 decembrie să anunţe moartea fetiţei adorate, Giulia… Textul este pătat de lacrimi; cu sinceritatea care o caracterizează dă frâu liber durerii şi revoltei ei… Olga era însărcinată în ultima lună, şi în curând mai naşte o a treia fată, Daniella, care însă nu trăieşte decât câteva săptămâni… Distrusă fiziceşte de ultima sarcină, distrusă moralmente de pierderea Giuliei, sănătatea îi este în pericol şi atunci a apărut ca şi pe vremuri mătuşa Sevastiţa Bălcescu, care a luat-o la ea la Bălceşti, unde s-a liniştit şi a început să se întremeze… Medicii i-au prescris băi de mare, şi în vară Petre şi-a luat un concediu de două luni şi a plecat cu ea în străinătate: Viena, de care o legau triste amintiri din copilărie, Munich, cu celebrele sale galerii de tablouri, Zurich, cu minunatele peisagii alpine, Valea Rinului, cu minunatele sale maluri verzi pe care se înalţă impunătoare castele medievale şi cu spumoase cascade sălbatice… Cât trebuie să fi tresărit ochiul ei de artistă rafinată la vederea acestor minunăţii, ea, atât de sensibilă la tot ce era frumos!… Călăoria lor s-a urmat apoi la Paris: Muzeul Luvru cu nemuritoarea Giocondă (o viaţă întreagă visase la clipa când îi va fi dat să admire capodopera titanului din Vinci, şi acuma, o decepţie îi strângea inima: aşa de modestă!… aşa de ştearsă!…)… La comedia Franceză a avut ocazia să aplaude pe Mounet-Sully şi pe marea Sarah Bernard (prea zgomotoasă!…) şi, în fine, o lună la mare, la Dieppe… durerea ei puternică se transformase dintr-o deznădejde sfâşietoare într-o duioasă amintire… natura tânără a Olgăi învinsese!…
Întorşi în ţară, Petre e mutat la Galaţi şi Olga rămâne la Craiova, unde mai au o fetiţă, pe Haretina. Duce o viaţă tihnită, îşi dă concursul la concerte de binefacere, continuă să citească, să se instruiască, să observe, să noteze, să tragă concluzii… studiază caracterul persoanelor cu care intră în contact, organizează reuniuni în casa ei, iar la conacul lui Petre de la Coţofeni plantează arbuşti de care ştie precis că nu va apuca să se bucure… „Cine ştie unde voi fi eu în ziua în care aceşti arbori vor fi bătrâni?…”
În iulie 1882 mai are o fetiţă, pe Manda, iar în 1884 pe Valeria… Patru fete şi nici un băiat!… Se teme să nu-şi piardă locul în inima lui Petre care e din nou transferat de la Galaţi la Bucureşti şi apoi de la Bucureşti la Turnu-Severin, unde o revede pe bătrâna mamă Zinca Viişoreanu, fosta prietenă a Mariţii (aceea cu putina din ziua nunţii). Ca de obicei citeşte, analizează, comentează şi notează, face zilnic lecţiile de Română, de Religie şi de Geografie cu fetele ei… scrie mult, face câte o vizită, câte o excursie cu vaporul pe Dunăre… cam la asta se rezumă toată activitatea ei de provincială… În fine, în 1885, are şi ea un băiat, pe Ionel. Petre e în al nouălea cer…
De aci jurnalul Olgăi s-a pierdut până în 1913… păcat!… Douăzeci şi opt de ani din viaţă din care nu ştim decât că a fost de două ori în Rusia; o dată când a fost Petre ataşatul militar la St. Petersburg şi a doua oară la un depozit de montă în Caucaz… Câte lucruri interesante am fi putut afla din aceste pagini dispărute!…
În 1913 o regăsim la Craiova, preşedintă a Crucii Roşii, filiala Dolj, activând pentru stăvilirea epidemiei de holeră. În 1914 face o nouă călătorie în Franţa şi Italia. Impresiile din jurnalul ei sunt vii şi colorate, ca de obicei… Într-o seară, când se afla la băile Montecatini, Olga cânta la pian în holul hotelului… executa tocmai un vals de Leoncavallo… Un domn în vârstă îşi face intrarea, se opreşte în spatele ei, o ascultă cu atenţie şi la urmă o felicită viu pentru modul cum interpretase bucata. Fusese Leoncavallo în persoană.
Abia întorşi în ţară, izbucneşte primul război mondial… Olga are soţul, fiul, doi gineri şi numeroşi nepoţi mobilizabili; e foarte neliniştită. Ştia cât eram de nepregătiţi şi că riscurile erau la fel de grave, indiferent în care din cele două tabere am fi luptat. O revolta propaganda deşănţată belicistică, în fruntea căreia se agitau tocmai aceia care de ani de zile frânaseră sistematic pregătirea noastră militară. Pentru moment, activează la Crucea Roşie. În 1914 reuşiseră să pregătească un spital cu 65 de paturi, pe care în anul următor le-au ridicat la 300. Când s-a declarat războiul în 1916, Olga avea 60 de ani, şi la fel ca toată lumea s-a entuziasmat şi ea; succesele noastre fulgerătoare de la Petroşani, Sibiu şi Braşov o umpleau de mândrie, dar Germania ne declară război, şi în faţa numărului şi armamentului lor superior, ai noştri sunt siliţi să dea înapoi. Spitalul se umple de răniţi, şi ea nu mai pridideşte cu îngrijitul… E în admiraţia moralului lor ridicat… „Să ne facem noi bine, că acuma ştim cum să le arătăm!…” Îi găseşte impresionanţi în credinţa lor… În calitate de preşedintă a Crucii Roşii trebuie să viziteze toate spitalele din oraş, şi o revoltă inegalitatea dintre acestea. Cele conduse de cucoanele bogate aveau de toate, dar acolo unde erau conduse de cucoane sărace, era sărac şi spitalul… O revoltă când vede atâţia morţi, toţi bărbaţi tineri, în timp ce aceia care împinseseră ţara în dezastru huzureau în siguranţă. Face tot ce poate ca să salveze viaţa celor grav răniţi, şi e disperată atunci când moartea se dovedeşte mai puternică decât eforturile omeneşti; Evenimentele se precipită… Inamicul se apropie de Craiova… Lumea înnebunită fuge pe capete… În zadar se zbate Olga să-şi reţină colaboratoarele la datorie; cele care ieri o asigurau încă că, orice va fi, vor rămâne până la urmă, a doua zi nu mai apăreau la lucru… Olga şi cu ficele ei Alissa şi Manda au rămas însă la datorie… Cum să laşi pe aceşti nenorociţi singuri?… Asta nu se poate imagina!… Într-o noapte de noiembrie, pe burniţă, a evacuat spre interior toţi răniţii transportabili, şi apoi a strâns într-un singur spital pe cei rămaşi neevacuaţi… Din lipsă de alte mijloace de transport, a folosit care cu boi, aduse de la ţară… Trei zile în şir a durat acest jalnic pelerinaj, căci într-un singur car încăpeau cel mult patru răniţi, de regulă doi. Mureau oamenii pe drum, pe coridoare, şi nici nu puteau fi identificaţi… Rănile lor nepansate se infectau… dormeau pe jos, pe paie… Doctori nu se găseau… nici infirmiere… mormane de rufe murdare aşteptau să fie spălate… Banca Naţională se evacuase din Craiova, împreună cu fondurile spitalului… Cu o răbdare îngerească şi o energie de fier, această sexagenară, activând neobosit, a reuşit să reorganizeze totul, să găsească personal, să procure mijloacele materiale necesare, să facă rost de alimente, de combustibil… Medicii lipseau de la datorie, personalul inferior fura de cum întorceai capul, dar Olga nu se descurajează, ea, care în 1914 notase cu atâta mândrie că are 65 de paturi, avea acuma 800 de răniţi, şi în curând va avea 1200.
Trupele germane îşi fac intrarea în Craiova… Soldaţii aceştia spălaţi, bărbieriţi, curat îmbrăcaţi, bine hrăniţi, erau departe de a sugera acea armată germană în descompunere, epuizată de trei ani de război, înfometată, descurajată, aşa cum o descrisese propaganda celor ce ţinuseră cu orice preţ să ne împingă aşa nepregătiţi, în conflagraţia asta apocaliptică… Olga plângea de ciudă când se gândea cum arătau soldaţii aceştia chipeşi, faţă de retragerea haotică a sărmanilor noştri ostaşi… La ce servise atâta bravură?… De ce fusese tolerată atâţia ani de-a rândul aşa o dezorganizare?… (şi chiar şi acum se mai găseau persoane care, când o auzeau protestând, îi atrăgeau atenţia că nu este cazul „să facă politică”…). „Nu este suficient să vrei, trebuie să şi poţi, şi pentru a putea, trebuie să fi voit din timp”… Aceste câteva rânduri din jurnalul ei ar trebui să servească multora ca principiu călăuzitor în viaţă… Îi plângea din toată inima pe aceste umile victime nevinovate… îşi notează în jurnal deznădejdea unuia, tată a patru copii, căruia îi tăiaseră piciorul, moartea unuia care, când a simţit că se duce, şi-a chemat camarazii lângă pat şi a împărţit între ei cei 17 lei şi tutunul ce-l avea în buzunar… Un băiat dintr-un sat învecinat moare; părinţii lui sunt anunţaţi, dar au rătăcit două zile pe străzile Craiovei, căci n-a ştiut nimeni să le spună unde vine spitalul; când au ajuns, l-au găsit îngropat… Olga vizitează şi pe prizonierii români din lagăr şi le duce alimente… E de mirare unde le găsea… O doare sufletul de atâta suferinţă şi o vexează trufia învingătorului.
Nemţii le rechiziţionează din spital 800 de cearceafuri şi tot atâtea rânduri de rufe… Munca şi strânsoarea atâtor ani, date într-o singură zi!… 336  răniţii noştri au rămas să zacă în zdrenţe, ce nici de cârpit nu se mai puteau cârpi de putrede ce erau… „Adeseori, când mă ocup mai de aproape de câte un nenorocit din spital, mă gândesc să dea Dumnezeu ca să găsească şi ai mei o inimă înţelegătoare şi o îngrijire milostivă pe acolo pe unde or fi…” Nu mai ştie nimic nici de băiatul ei, nici de cei trei gineri, toţi plecaţi pe front.
Soţul ei este obligat să predea ocupanţilor germani cele două pistoale turceşti primite pe vremuri de Barbu de la Paşa din Istambul, împreună cu şaua cu care făcuse campania de la 1877-78. „Mi-e milă de Petre… este dintre cei care suferă şi tac!…” Populaţia craioveană este impusă la o dare de 500.000 de lei, şi trebuie notat că cei bogaţi fugiseră şi că birul au trebuit să-l suporte ceilalţi… Toate obiectele de bronz, aramă, alamă, începând cu clopotele bisericilor şi terminând cu clanţele de la uşi sunt ridicate… căldările şi tingirile spitalului… „Cu ce drag le-am făcut, şi acuma să le dăm pe toate!… Doamne, nu vom mai vedea oare răsărind soarele care să ne vestească pacea apropiată?…”
De Paşte reuşeşte să strângă şi să roşească 5000 de ouă pentru răniţii ei dragi… Izbucneşte tifosul exantematic… lupta cu molima e teribilă, dar până la urmă a putut fi stăvilită.
În mai, a pus să se slujească un parastas pentru toţi cei morţi în spital, iar pomana a fost împărţită prizonierilor români din lagăr… Fiecare a primit câte o jumătate de pâine, o felie de brânză, şi o bucată de miel fript.
Nemţii pregătiseră spectatorilor concursuri hipice pe hipodromul din Craiova şi au invitat şi cucoanele de la Crucea Roşie; ar fi dorit ca toată elita societăţii craiovene să fie prezentă la performanţele lor… Niciuna însă nu a venit; „…în starea în care este ţara noastră, nu putem lua parte la nici o petrecere, şi în nici un caz nu putem asista la nişte curse unde altădată veneam să admirăm pe ai noştri alergând, iar acuma săi privim pe cei ce ne-au învins!…”, i-a răspuns Olga ofiţerului care venise cu invitaţiile la spital.
– Vă înţeleg şi vă aprob, doamnă… Aceste sentimente vă onorează!…
Altădată, acelaşi ofiţer a venit să le ofere bilete de teatru… juca o trupă celebră din Berlin.
– Este artă pură, doamnă!…
– Cu mare regret, dar nici la teatru nu putem veni… Puteţi întreba dacă nu mergeam întotdeauna înainte, dar acuma ne e inima închisă la orice fel de petrecere…”
Da, dar „nu orice fel de petrecere”… În ziua de 21 mai, de Sfântul Constantin şi Elena, Olga, împreună cu toate Elenele şi Olgile din spital, şi cele cu soţii Constantin, au organizat o serbare pentru răniţi, cu muzică, dansuri naţionale şi recitări… Artistul Coco Demetrescu de la Teatrul Naţional din Craiova a venit şi le-a descreţit frunţile ostaşilor cu monoloagele sale hazlii; o domnişoară Roşca, infirmieră, a dansat un „Banul Mărăcine” de i-a înviorat pe toţi… cei mai grav răniţi fuseseră aduşi cu paturi cu tot în salonul cel mare… Cucoanele se cotizaseră şi reuşiseră să cumpere zece miei şi treizeci de kg de brânză, plus un pahar de vin pentru fiecare. Această încălcare a dispoziţiunilor privind alimentaţia controlată, a costat-o pe Olga o amendă de 625 de lei… Cucoanele au vrut să împartă amenda între ele, dar Olga le-a refuzat net: „Iniţiativa serbării a fost a mea, eu singură răspund…” Unele s-au oferit să intervină la Comandamentul German, dar şi aci le-a refuzat: „Eu nu primesc milă de la duşmani”337
Aflând că nemţii au înfiinţat la Urdari un lagăr cu deportaţi francezi, Olga a mobilizat în grabă toate cucoanele de la Crucea Roşie şi a reuşit să strângă câteva obiecte de îmbrăcăminte şi de încălţăminte şi ceva bani de cheltuială, şi au plecat personal să viziteze şi să reconforteze pe aceşti nenorociţi, surghiuniţi la atâţia mii de kilometri de patria lor.
 Pacea separată de la Buftea din primăvara lui 1918, condiţiile umilitoare şi apăsătoare prin care pierdeau Dobrogea, Carpaţii şi petrolul îi măresc şi mai mult ciuda împotriva acelora ce ne azvârliseră nepregătiţi în această dureroasă aventură… Suferinţele noastre aveau însă să se sfârşească în curând, şi nu-i venea să-şi creadă ochilor, când, în numai câteva săptămâni, a văzut prăbuşindu-se patru mari împărăţii, retrăgându-se din Ţară oştile cotropitoare, victoria finală, România Mare… Prea a fost totul rapid şi neaşteptat… i se părea că visează, şi şi-a reamintit de zicătoarea nemţească:
Wenn die Not am grossten
Ist Gottes Hilfe am nachsten338 .
De data asta însă, nu nemţilor li s-a aplicat acest verset, ci tocmai acelora pe care ei îi oprimaseră. Îi plânge pe morţii noştri care nu au apucat să trăiască această zi mare, dar, în schimb, îi fericeşte pe ai nemţilor, care au închis ochii într-un moment când patria lor era în apogeul gloriei.
Începe pansarea rănilor războiului. Socotelile şi încheierea bilanţurilor de la Crucea Roşie nu se mai terminau; Olga ia şi conducerea Societăţii pentru Ocrotirea Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de război; Petre este ales senator şi ia de vreo trei ori cuvântul în parlament; noua existenţă îi redeşteaptă încrederea în viaţă… Într-o zi de decembrie îşi face nişte fotografii pentru legitimaţia de călătorie. Olga le ia şi le priveşte:
– Arăţi bătrân, Petre!…
– Dar suntem bătrâni, Olga!…
– Nu vreau să ştiu!… Pentru mine ai să rămâi întotdeauna tânăr.
Nu trecuseră nici patru zile de la această conversaţie; la masa de seară, Petre se simte deodată rău. Olga îl suie degrabă în camera lor, îl aşează într-un fotoliu, şi până să desfacă patul, soţul ei, prietenul ei, marea ei dragoste şi afecţiune încetase să mai existe.
Olga nu s-a putut niciodată obişnui cu această pierdere… Nimica nu o mai interesa, nimica nu o mai atrăgea… Continua să activeze la Crucea Roşie numai pentru că el voise astfel, dar micile invidii şi sforării o dezgustau… în 1922 pleacă cu Netty la Iaşi, la un congres al Societăţii, şi acolo, aflând că fosta lor mamă vitregă Maria Langi mai trăia încă, merge să o vadă: „N-am detestat-o niciodată, căci am fost sensibile la frumuseţea ei… şi apoi nu puteam uita afecţiunea pe care a avut-o tata pentru ea…” Bătrâna a fost foarte impresionată de vizita lor…
Viaţa nu mai prezintă nici un farmec pentru Olga… Constată că între ea şi proprii ei copii există tot mai puţine puncte comune, că între două generaţii succesive este acum o prăpastie mult mai mare decât fusese pe vremuri, între două generaţii distanţate cu un secol, căci pe vremea ei tineretul înţelegea pe bătrâni şi îi iubea… Tot Olga găseşte însă şi explicaţia: … Pe vremuri, situaţia era mult mai stabilă, experienţa acumulată de bătrâni putea folosi şi celor tineri, care simţeau utilitatea eforturilor lor şi aveau multă încredere în înţelepciunea lor… Acuma, lucrurile deveneau tot mai schimbătoare… bătrânii nu se mai puteau adapta la timpurile cele noi, experienţa lor nu putea servi nimănui la nimic, sfaturile lor, mai mult i-ar fi încurcat pe cei care le-ar fi luat în serios… Acestea le scria Olga prin 1924… Mă întreb ce ar mai scrie astăzi, în 1980… Bine că nu mai trăieşte!…
Reumatismele o supără tot mai tare, şi pleacă la băi la Buziaş, unde întâlneşte pe Olga General Stoilov, cu care lucrase mult timp împreună la Crucea Roşie… Au o mulţime de amintiri comune, şi asta le face să treacă timpul mai repede. Fiica ei cea mică, Valerica, o ia la ea la Bucureşti, dar Olga se simte tot mai singură, mai inutilă şi mai ancombrantă. Reciteşte viaţa Prinţului de Ligne, şi compară atmosfera ce înconjura pe acest arbitru al curteniei şi al eleganţei spirituale, cu moravurile deşănţate ale noului tineret (cel din 1924, o subliniez)… Încearcă să mai picteze, dar mâna-i tremură, ar vrea să mai descopere un domeniu în care să poată încă activa, dar… „apoi mă gândesc că zilele îmi sunt numărate, şi-mi zic: la ce bun!…” Continuă să meargă la concerte şi la conferinţe, dar se duce din ce în ce mai rar… O revoltă tineretul acesta „incapabil şi grosolan” şi epilepsia dansurilor moderne americane (repet, suntem abia în 1924…); compară Charlestonul cu dancierul şi contradanţul din vremea ei… Ascultă la radio valsuri de altădată şi-şi reaminteşte de balurile spumoase de pe vremuri din casa lui Bălcescu… Pleacă pentru două săptămâni la Craiova… Toţi contemporanii ei din tinereţe sunt acum la cimitir… Se întoarce la Bucureşti… Reumatismele o chinuie tot mai tare… vederea îi scade, nu mai poate cânta la pian, căci n-o mai ajută nici ochii, nici mâna… Umblatul o oboseşte, o doare mijlocul, o dor picioarele… „decreptitudine pe toată linia!…”, constată ea… şi totuşi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că mai poate admira o floare, un apus frumos de soare, că mai poate asculta o muzică, răsfoi o carte… citeşte mereu… curiozitatea noilor descoperiri… viitorul Patriei… Mâna abia o mai ajută la scris, dar continuă să noteze; vede clar şi pătrunzător evoluţia situaţiei politice mondiale şi naţionale… izbucneşte războiul din 1939… Polonia dispare de pe harta Europei…
Aici se opreşte jurnalul Olgăi, şi în primăvara lui 1940 s-a oprit şi inima ei nobilă… Avea optzeci şi patru de ani…
*
*     *
Să vedem ce s-a întâmplat cu copiii Olgăi:
1. Alissa (1878-1960), după ce şi-a crescut copiii mari, s-a călugărit. A avut doi copii, cu care am fost bun prieten în prima copilărie:
– Gică (1903-1978), fost avocat, a citit mult, dar dezlânat, la fel ca pe vremuri, unchiul său, Bonifaciu.
– Marie-Olga (1905-1975), măritată cu generalul Mimi (Dumitru) Lupu (1897-1977), nepotul de fiu al „ginenăresei” Irina Lupu. A avut un comportament exemplar, atât în primul, cât şi în cel de-al doilea război mondial. Fata lor Marina (n.1932) are şi ea o fată, Aprilia (n.1954), inginer.
2. Haretina (1880-1961) măritată Dinopol, a avut o fată, Maria-Jeanne (1902-1977), şi un fiu, Paul sau Bebe (1904-1978). Maria-Jeanne a fost măritată întâi Crătunescu şi au avut o fată, Ileana (n. 1923); a doua oară a fost măritată Heinrich şi au avut un fiu, Alexandru (n.1936), tatăl unei fetiţe, Ilinca (n.1970).
3. Manda (1882-1940) măritată cu Nicolae Murgăşanu; a avut o fată, Coletta (n.1904), măritată Grigore Urlăţianu339 , mama a două fete: Sanda (n.1924) şi Manuela (n.1934). Manuela, măritată Ottulescu, a avut un fiu, Nicolae (n. 1970).
O a doua fată a Mandei Murgăşanu a fost Dora, măritată în Argentina cu Manolo Equisquisa, a avut o fată Ines (n.1938), mamă a trei copii: Patricia, Cristin şi Manolo. Dora nu mai trăieşte astăzi.
A treia fiică a Mandei Murgăşanu a fost Denissa (n.1910), măritată Ştefan Holescu.
4. Valerica (1884-1969), măritată cu inginerul Vasile Chiru (1879-1970) a avut doi băieţi, Constantin sau Dinel (n.1911) şi Petrişor (n.1922). Dinel are o fiică, Anda (n.1935), măritată Vălmărescu, şi care are doi băieţi: Dan (n.1969) şi Tudor (n.1979).
5. Ionel (1885-1959), inginer, a avut ghinionul că s-a vârât pe vremuri (nici el nu ştie de ce) în politică340 , care de fapt nu l-a pasionat în nici un fel, şi l-au biruit evenimentele (dacă se poate vorbi de biruinţă acolo unde nici măcar luptă nu a fost). Nu a avut urmaşi.